Un an împreună cu +Personalităţi Basarabene…
În data de 27 iunie 2008, s-a împlinit un an de la postarea primului material în această pagină, “Gurie Grosu, mitropolit”: /mitropolitul-gurie-grosu-1877-1943/
Din Mila şi cu Ajutorul Lui Dumnezeu, am reuşit să facem multe în acest an…
69 articole semnate de diferiţi autori.
Peste 15.ooo de vizite din 8 ţări ale lumii ( România, Ucraina, Federaţia Rusă, Polonia, Germania, Italia, S.U.A, Elveţia )
Pe parcusul acestui an, am reînviat amintirea a 50 de +Personalităţi Basarabene, dintre care 41 de materiale au fost publicate în pagina noastră de internet. Read more
Mihail Berezovschi, dirijor de cor şi compozitor
“Mihail Berezovschi, dirijor de cor şi compozitor”
autor : Nagacevschi Elena
editura : “Epigraf”, or. Chişinău, anul 2002.
( carte prezentă în biblioteca personală legată şi în format electronic )
POSTMODERNISMUL
Postmodernismul
de Marius Tărâţă.
Este unul din cele mai puternice şi răspîndite curente cu rădăcini în societatea capitalistă europeană şi americană din anii 1960. El s-a răspîndit treptat şi în spaţiul post-sovietic după 1991. Construit după o cu totul altă grilă de valori, sau, mai bine zis, clădit pe lipsa desăvîrşită a acestora, el se identifică cu o permanentă căutare a regăsitului pierdut, clamînd o falsă, şi totodată rezolvabilă, criză pe care o trăieşte individul în societatea industrială tîrzie sau pur şi simplu post-industrială. Spus într-un mod foarte simplist, deşi reprezentanţii acestui curent caută, în acelaşi timp, cu un efort demn de invidiat, ei relativizează toate realizările culturale şi civilizaţionale ale societăţii umane în decursul acesteia. Dar, selectează totuşi ceva din toate vremurile – marginalii, refuzaţii, ereticii, anormalul sau orice s-a abătut de la normă, orice care a fost în afara regulilor general acceptate şi în baza cărora societatea umană a supravieţuit (la un alt nivel, generalul este sacrificat particularului). Nemaintîlnind nici o rezistenţă culturală în societatea de astăzi, această subcultură a postmodernismului încearcă să scoată, inclusiv în contrast cu normele adoptate de majoritate, în prim-planul societăţii, pe urmaşii, la nivel de convingeri, ai marginalilor de altădată.
Scriind acest scurt excurs introductiv, prima dată am crezut că vom lua nişte mostre din vreo revistă literară sau de cultură (în măsura în care mai pot fi numite de cultură), nişte versuri sau frînturi de texte de la un sau alt autor postmodernist pori simplu ziarist. Ridicolul, banalitatatea, lipsa de originalitate al acestor texte sunt izbitoare… şi ar fi multe de spus. Mai întîi, ar trebui să aruncăm o privire generală asupra celor care sunt postmodernişti. A începe cu studii de caz (adică particularizări) interminabile ar însemna să ne blocăm pe o falsă pistă dialectală, să cădem chiar în plasa întinsă de modul lor de abordare al realităţii, care odată ce te-a prins te scufundă la nesfîrşit.
Aşadar cine sunt postmoderniştii? Ce se consideră ei? Care e viziunea sau non-viziunea lor asupra lumii? De unde s-au luat ei pe plaiurile noastre? Ce vânt i-a adus în Transilvania care tradiţional era o aderentă a conservatorismului şi în care oamenii au în plan social un comportament foarte tradiţional? Unde poţi vedea uneori cîte un autobuz întreg de oameni cum îşi face cruce în faţa unei biserici? Ce caută postmodernismul în Muntenia, care, deşi a trăit sute de ani cot la cot cu turcii, s-a răzvrătit-de cîteva ori şi şi-a spălat orice ruşine a colaboraţionismului cu otomanii dacă a fost? Prin Mihai Viteazul, prin Brîncoveni? Ce caută postmodernismul în Muntenia în care în perioada interbelică s-au dezvoltat curente precum Gândirea, Criterion, culminînd cu mişcarea isihastă extraordinară Rugul Aprins?
Şi în final, ce caută postmodernismul în Moldova istorică, cînd încă mai avem biserici şi mănăstiri în ruine moştenite din timpul domniei anticreştine a lui Alexandru Ioan Cuza? Ce caută ei la noi, cînd încă sechelele ateismului militant care a lovit în Biserică, care încă mai sîngerează pe trupul conştiinţei noastre? Ce caută ei cu relativismul lor cînd noi încă nu ne-am revenit din tranziţia care şi aşa a relativizat ce mai era de relativizat?
Postmoderniştii sunt în linii mari nişte tineri, unii sunt însă mai bătrâni, persoane care la momentul actual ocupă un segment important din scriitorii din România şi din Republica Moldova. În continuare ne vom referi doar la ultimii, optînd pentru o formulă care să arate teritorialitatea lor – postmoderniştii moldo-răsăriteni. Aceştia sunt oameni cu un profil mai mult sau mai puţin intelectual, vîrfurile mişcării avînd o foarte bună pregătire în ce priveşte cultura în general şi literatura în particular pentru a putea demonta orice aserţiune care lor li se va părea nefavorabilă, pentru a putea demonstra că orice recurs la tradiţie poate fi desfiinţat şi lipsit de conţinut. Mergînd pe nişte false modele nord-americane, care nu au nici o legătură cu societatea noastră ei clamează următoarele:
- trăim într-o societatea care nu ne înţelege (şi implicit nu ne apreciază), printre motive fiind şi lipsa deschiderii oamenilor spre cultură;
- plafonarea postindustrială, cultura de masă, marginalizarea culturii, atmosfera blocurilor din cartiere, convenienţele sociale (aici e de recunoscut că critica la unele din convenienţe ar putea fi valabilă – n.n.), toate acestea şi multe altele duc la izolarea individului, la neînţelegerea lui, mergînd pănă la lezarea autonomiei sale spirituale;
- nu mai există limite etnice, teritoriale, religioase, culturale într-un cuvînt, pentru că pe un artist de acest fel, fie el din R. Moldova, fie din Noua Zeelandă, în egală măsură îl deranjează escaladarea războaielor şi violenţelor în diferite părţi ale lumii, prezenţa tot mai simţită a aditivilor alimentari, apetenţa majorităţii locuitorilor pentru muzică pop ieftină sau de alte genuri…
- tradiţia nu există şi reprezintă doar un subiect despre care putem discuta la o cafea, iar ceea ce trebuie să se scrie azi trebuie să fie neapărat original, să treacă peste orice convenienţe sociale şi prejudecăţi (justificându-se astfel şi pornografia limbajului şi a gesturilor intrată în poezie, proză şi teatru), să fie autentic.
- cu orice preţ creatorul trebuie să evite să aibă momente de moralism sau de sentimentalism, fiindcă şi una şi alta sunt expirate, dar şi jalnice!
-ceea ce se întîmplă în cultură trebuie să ţină cont de evoluţiile din România şi din multe alte ţări din lume (într-un fel, prin aceasta posmodeniştii înscriindu-se în jalnicul trend iniţiat de imitatorii şi panglicarii societăţilor din Moldova şi Valahia de la 1830-1840, cu veşnic ratatat lor sincronizare).
Şi mai sunt şi multe alte trăsături şi nuanţe ale acestui curent, asupra cărora vom reveni pe parcurs. Înainte de a trece la termenul de postmodernist, la valenţele sale, ar fi de făcut o precizare. Dincolo de faptul că clamează că sunt diferiţi de muzica pop ieftină, de emisiunile cu diverse Andree de la posturile bucureştene şi alte personaje care fac comerţ cu sentimentele altora, dincolo de detaşarea lor subliniată în reviste gen Cool Girl, dincolo de multe altele… Cel mai tragic pentru această mişcare e că ea de fapt face parte din acelaşi plan cu cel al manelelor şi rolul pe care îl are e foarte asemănător cu al acestora. Dacă manelele (şi celelalte manifestări enumerate mai sus) şi cultura de masă corup sensibilitatea tradiţională a omului mediu, postmodernismul se adresează elitelor culturale şi are ca scop final diluarea/coruperea/deconstruirea acestora. Astfel, deşi se consideră a fi într-o oarecare opoziţie cu societatea postindustrială, de fapt, în plan cultural/ subcultural, posmodernismul reprezintă cireaşa de pe tortul societăţii post-industriale!
Primul miracol al autodefinirii la postmodernişti este faptul că ei nu se consideră postmodernişti. De exemplu, în literatură ei sunt optzecişti, nouzecişti şi generaţia 2000. În mod paradoxal, şi aceste autodefiniri arată faptul că vrînd-nevrînd ei se situează la capătul unui lanţ cronologic. Inclusiv vizavi de această situație, ei au argumentaţiile lor specific literare care ar putea şi pot convinge pe cineva iniţiat în literatură. Norocul nostru este însă că literatura n-o fac numai literaţii, ci chiar şi masele, deşi indirect. Iată şi un exemplu.
Pentru postmodernişti, aproape tot ce s-a scris în epoca socialistă merită să fie dispreţuit, cu excepția cîtorva tentative ale unor persoane pe care ei îi consideră precursori sau susţinători de-ai lor. Astfel, un autor de manuale postmoderniste ar opera selecţia după anumite criterii, drepte sau nedrepte în raport cu critica literară, dar nici într-un caz suficient de obiective. Noi considerăm că există anumite adevăruri literare dincolo de aşteptările publicului, dincolo de modele dictate de sus… Unele lucruri se păstrează şi se moştenesc şi pentru că rezistă timpului. Aici ar fi de dat două exemple.
Poezia Moldovenii scrisă cîteva decenii în urmă de regretatul Petru Zadnipru, preluată de Mihail Volontir, a ajuns un loc comun la petrecerile moldovenilor, fiind reluată la nesfârşit. Poezia Glossă de Dumitru Matcovschi a atins note foarte profunde pentru publicul larg prin sincretismul rezultat din acompanierea textului ei de chitara regretatului Ion Aldea Teodorovici. Poezie a fost ulterior preluată de ansamblul Catharsis (deşi interpretarea lasă de dorit), fiind cunoscută de masa largă a tinerilor dar şi oamenilor mai în vîrstă din Republica Moldova.
Astfel, luînd literatura din perspectiva sensibilităţilor, dar şi al impactului pe care îl are asupra populaţiei (chiar dacă nu e perfectă artistic, în sensul idealismului artistic căutat de postmodernişti), dacă doriţi, ce relevanţă mai au unele clasamente întocmite, premii acordate, cursuri predate? Sunt conştienţi postmoderniştii că nimic din ce au produs după 1991 nu va avea vreodată rezonanţa celor două poezii menţionae mai sus?
Dar pe noi nici nu ne interesează aceasta, va exclama vreun postmodernist indignat! Probabil, în acest caz nu ar trebui să vă intereseze nici rîndurile scris mai sus!
În fond, ce este grav în aceasta poveste nu este tipul de cultură practicat de postmodernişti. În cercurile lor pot să facă orice. Însă ei ies în spaţiul public cu un discurs total diferit faţă de ceea ce presupune identitatea locuitorilor de pe acest teritoriu, şi se străduie, pe toate palierele abordate, să ia în derizoriu puţin cîte puţin, tot ce încă mai e sfânt în rândurile populaţiei, tot ce mai ţine de istorie, tradiţie, conştiinţă culturală, şi în primul rînd de credinţă.
Dacă ar fi să dăm acestei prime expuneri o scurtă concluzie despre postmodernişti, ar trebui să subliniem câteva aspecte. Postmodernismul este un curent sub-cultural alogen, venit din ţări cu o cu totul altă cultură şi istorie, care promovează elemente de avangardă, de la începutul secolului XX însă, amestecate cu neo-naturalismul cinic şi nihilist, avînd ca scop real, ascuns sub declarativa căutare a identităţii în societatea post-industrială cu crizele ei specifice, eliminarea a tot ceea ce ţine de tradiţia poporului nostru.
Preotul-scriitor Vasile Ţepordei
“Preotul-scriitor Vasile Ţepordei”
autor : Vasile Balan
Chişinău, editura “Labirint” 2005.
( carte prezentă în biblioteca personală legată şi în format electronic )
Arhimandrit Serafim Dabija (+1985)
Arhimandrit Serafim Dabija (+1985)Întemeietorul mănăstirii Zloţi.
(Repere biografice)
- s-a născut în Basarabia ţaristă, şi-a făcut studiile teologice la Seminarul Teologic din Chişinău, îndrumat de părintele Dumitru Balaur din Răzeni.
În anul 1941, părintele Serafim, împreună cu ieromonahul Grigorie de la Noul Neamţ, au întemeiat şi au ctitorit mănăstirea Zloţi, în desişurile pădurilor de la Bişcotari (Codreni), pe locurile unde se arătase unor localnici Maica Domnului.
Egumenul Serafim Dabija a fost arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie cu învinuirea absurdă de a fi „construit o mănăstire în scopuri antisovietice”
După revenirea din exil, a fost, pentru o mică perioadă preot la Piatra, Orhei, şi duhovnic al mănăstirii de maici de la Hirova.
În anul 1959, a fost învinuit, că anume el ar fi pus la cale şi ar fi încurajat revolta călugăriţelor, care, atunci când au fost somate să părăsească locaşul ce urma să fie închis, s-au baricadat în biserica mănăstirii, aflându-se acolo asediate, în rugăciune şi post, 9 zile încheiate, până în momentul când au fost scoase cu forţa. În urma acestor evenimente, părintele Serafim a fost trimis mai departe de casă şi anume într-un sat din Maramureş, în Transcarpatia ucraineană.
A fost mai mulţi ani preot la Apşa de Mijloc, apoi la Slatina, după care, fost mutat la catedrala din Cernăuţi.
Mai aproape de trecerea sa la cele veşnice, a revenit în Basarabia, a fost numit preot la catedrala mitropolitană din Chişinău, iar mai apoi la lăcaşurile din Zahoreni raionul Rezina, Prepeliţa raionul Sângerei, Stolniceni raionul Hânceşti.
Părintele Serafim a plecat la Domnul în anul 1985, fiind înmormântat la cimitirul din Bişcotari (Codreni), alături de părinţii săi.
Locul lui de mormânt, a devenit între timp unul de pelerinaj pentru mulţi dintre credincioşii care poposesc la mănăstirea Zloţi, unii dintre ei vorbind, conform mărturiilor călugărilor de aici, de vindecări miraculoase, sau ameliorări ale suferinţelor.
Părintele Serafim a avut mai mulţi fii duhovniceşti : Î.P.S. Petru Păduraru, p. Iosif Cagarlâc, p. Ioan Ciuntu, p. Valeriu Bazatin, p. Vasile Ţăruş, p. Ioan Ţăruş, p. Dumitru Turdureanu, p. Ioan Cotelea, p. Ioan Sârbu, p. Gheorghe Roşca, p. Tudor Jechiu şi alţii, care-i poartă recunoştinţă şi respect deosebit.
Bibliografie :
Nicandru Munteanu, arhimandrit, „Alături de părintele Serafim”, Editura „Axios”
„Soarta preotului martir Serafim Dabija, Ctitorul şi stareţul mănăstirii Zloti”, Literatua şi Arta. anul 2000, 17 februarie, pagina 1-3.
a scris Mihail BORTĂ, masterand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă
din municipiul Cluj-Napoca, România.
AXA NR.2 ( iunie 2008 )
A apărut Nr. 2 ( iunie 2008 ) al revistei de politică, cultură şi spiritualitate AXA.
Din cuprins, am reţinut următoarele titluri :
- Postmodernismul, de Marius TĂRÎŢĂ.
- Moravurile elitei româneşti în sec. Al XVIII-lea, de Valeriu HARABARA.
- Kotovski – haiduc sau bandit ordinar, de Pavel MORARU.
- O epocă complicată în istoria Moldovei 1497-1517, interviu cu istoricul Alexandru SIMON.
- Mândria de a nu şti cine eşti, de Vlad PLĂMĂDEALĂ.
- Reforma ţarului Petru cel Mare – un factor de influenţă al iconografiei din Rusia, de Dumitru COTELEA.
- Arhimandrit Anatolie Tihai : Misionar în Japonia, de Mihail BORTĂ.
- Recenzii :
Documnente diplomatice portugheze din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea privitoare la Ţările Române, Pavel Mocanu.
Veşnicia ascunsă într-o clipă, Arhimadrit Arsenie Papacioc.
