Astăzi se împlinesc 190 de ani de la naşterea Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu

În ţinutul românesc istoric dintre Prut şi Nistru, ocupat prin forţă de Imperiul rus în anul 1812, vede lumina zilei la 27 iulie 1820, Ioan, fiul preotului Anania şi Teodosia Mihalache, viitorul strălucit ierarh Iosif al Bisericii noastre ortodoxe. Localitatea naşterii este satul Răzălăii, ţinutul laşului, ocolul Răutului. Rămas de mic orfan de tată, şi pentru că mama lui se călugărise sub numele de Fevronia, copilul Ioan la vârsta de zece ani este încredinţat „ocrotirii unei rude a lor, călugărului Teofilact ierodiaconul, din Sfânta Mănăstire Frumoasa, din Basarabia”, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, unde devine rasofor. Aflat în grija ierodiaconului Teofilact, tânărul rasofor ajunge pentru o vreme la Aşezământul Sfântului Spiridon din Iaşi „fiind prezent la punerea pietrei fundamentale a Catedralei Mitropolitane”, de către mitropolitul Veniamin Costachi, în anul 1833.

Începutul pregătirii teologice îl pune la Seminarul Socola din Iaşi, continuând să studieze temeinic la Seminarul Teologic de la Buzău, înfiinţat de episcopul Chesarie în 1836. După ce ierodiaconul Iosif termină Seminarul de la Buzău (1840), cu rezultate de excepţie, este înscris la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, pe care îl va absolvi în anul 1847.

A fost călugărit la 23 noiembrie 1835, de episcopul Chesarie, primind numele de Iosif, în amintirea naşului chiriarhului, episcopul Iosif al Argeşului. A doua zi este hirotesit ierodiacon, la 29 august 1850 este hirotonit în ieromonah, iar la 30 noiembrie este hirotesit protosinghel de către episcopul Râmnicului, SfântulCalinic Cernicaru, fiind deja numit Egumen la Mănăstirea Şerbă-neştii Morunglavului (din 1849), din judeţul Vâlcea.

Din octombrie 1857 în viaţa părintelui Iosif Naniescu apar numeroase schimbări: este transferat egumen la Mănăstirea Găiseni (judeţul Giurgiu), în 1860 va fi hirotesit arhimandrit de către Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, apoi e mutat egumen în 1863 la Mănăstirea Sărindar (Bucureşti), profesor de religie la mai multe şcoli; şi în cele din urmă directorul Seminarului Central (1870-1871). Activitatea sa de bun administrator, om duhovnicesc cu pregătire şi experienţă teologică l-a recomandat pentru alegerea şi hirotonia întru arhiereu la 23 aprilie 1872 cu titlul de „Mireon” (al Mirelor Lichiei).

În 18 ianuarie 1873 este ales Episcop al Argeşului, pentru ca la 10 iunie 1875, să fie ales Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Instalarea mitropolitului Iosif al Moldovei şi Sucevei a avut loc în Catedrala Mitropolitană Veche „Sf. Gheorghe” din Iaşi, la 6 iulie 1875.

Activitatea „bunului” mitropolit în Eparhia Moldovei a fost bogată şi diversă. A continuat lucrările de construire şi restaurare a catedralei, începute cu 40 de ani în urmă, de mitropolitul Veniamin Costachi, între anii 1833-1839, cu fonduri de la Guvernul ţării, Familia Regală şi credincioşi. Aceste lucrări au durat aproximativ 10 ani, până la 23 aprilie 1887 când catedrala în toată măreţia ei a fost sfinţită de 12 arhierei, fiind de faţă Regele Carol I, Regina Elisabeta şi multe oficialităţi centrale şi locale. Sfinţirea catedralei mitropolitane a avut loc chiar în ziua, în care mitropolitul Iosif împlinea cinsprezece ani de arhierie (1872-1887) în slujba Bisericii lui Hristos.

În noua catedrală au fost aduse moaştele Sf. Cuv. Parascheva (1889), ce se aflau la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, ctitoria mitropoliţilor Veniamin şi Iosif primind astfel al treilea hram, după „Întâmpinarea Domnului” şi „Sf. Mc. Gheorghe”, pe cel al „Sf. Cuv. Parascheva”. înainte de sfinţire, mitropolitul Iosif a adus oseminteleMitropolitului Veniamin Costache de la Mănăstirea Slatina şi le-a înhumat în ctitoria sa (30 decembrie 1886).

În pofida vremurilor tulburi (Războiul de Independenţă 1877-1878 şi a sărăciei populaţiei), mitropolitul Iosif a restaurat bisericile „Sf. Trei Ierarhi” şi „Sf. Nicolae Domnesc”, a construit clădirile în care funcţiona administraţia mitropoliei şi locuiau părinţii slujitori ai Catedralei; a îndrumat şi supravegheat construirea şi repararea a foarte multe biserici din eparhie, precum şi conservarea bisericilor, monumente istorice.

O grijă deosebită a avut-o Mitropolitul Iosif faţă de Seminarul Teologic de la Socola, întemeiat de luminatul Mitropolit Veniamin Costache în 1803. După intervenţii repetate la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, mitropolitul Iosif cumpără (cu ajutorul Statului) şi reamenajează palatul fostului domnitor Mihail Sturdza din Iaşi, de lângă Mitropolie, unde instalează Seminarul „Veniamin”, în anul 1893, ce va funcţiona în această clădire până în anul 1948. Actualmente, clădirea adăposteşte sediul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi. Capela din interior este pictată pentru prima dată şi sfinţită de ierarhul moldovean la 11 octombrie 1899.

Cu mari greutăţi înfiinţează în 1892, la Iaşi, o Şcoală de Cântăreţi pe care o va ajuta adeseori cu cele necesare. Şi renumitul dirijor Gavriil Muzicescu (profesor) a ajutat cu bani la cumpărarea de lemne pentru încălzirea şcolii. Iubitor de cărţi şi susţinător al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Mitropolitul Iosif a donat bibliotecii acesteia, în 1888, mai multe volume pentru folosul studenţilor.

Mitropolitul Iosif Naniescu a sprijinit înfiinţarea la Iaşi în anul 1880 a Societăţii Clerului Român, „Binefacerea”. Această societate avea misiunea de a ajuta pe orfanii şi văduvele clericilor. Veniturile ei constau îndeosebi din donaţii şi cotizaţii”. De asemenea, la 1 iulie 1901, a fost înfiinţată la Iaşi Societatea de binefacere „Sfânta Cruce”, condusă de cenzorii controlori N.

Codreanu, Titus Al. Bojinca, I. Cupa, D. Codrescu, T. Haidimache, având drept scop „Sprijinirea religiei creştine, ajutorarea reciprocă a fiecărui membru, a se ajuta în caz de boală, bătrâneţe, la botez şi cununii; la întreţinerea comerţului ambulant etc. Iubitor de muzică bisericească şi bun cântăreţ „mitropolitul Iosif a fost primul ierarh român care a sprijinit înfiinţarea corului mixt în Biserica noastră”, înfiinţând în acest sens corul Catedralei mitropolitane dirijat de maestrul Gavriil Muzicescu.

La iniţiativa şi cu susţinerea financiară a mitropolitului a fost editată la Iaşi, între 1883-1887, „Revista Teologică”, în care erau publicate articole religioase şi teologice, pastorale, circulare scrise de chiriarh, şi răspunsurile Mitropolitului la acuzaţiile ce i se aduceau de unele persoane din Iaşi. Directori şi coordonatori a acestei reviste au fost numiţi profesorii: Constantin Erbiceanu (1838-1913) şi Dragomir Demetrescu, de la Seminarul „Veniamin”. O dată cu plecarea lui Constantin Erbiceanu la Bucureşti a încetat să mai apară revista.

Activitatea editorială a mitropolitului Iosif este restrânsă, publicând mici broşuri, studii, predici, discursuri, lucrarea lui Gavriil Protul „Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului (Bucureşti, 1888,177 pagini), dar aceasta nu l-a împiedicat în a se remarca ca un bun teolog şi cunoscător al dreptului canonic, liturgică, dogmatică, morală, studiu biblic şi muzică. Mitropolitul Iosif a donat întreaga arhivă, cărţi foarte rare, manuscrise, documente, stampe Academiei Române, lucru dorit şi legalizat prin testamentul său. A dăruit Academiei peste 10.000 de cărţi, peste 300 de tipărituri vechi româneşti, numeroase manuscrise şi două lăzi cu documente. Ca semn al recunoştinţei şi preţuirii pentru activitatea sa şi donaţia făcută, Academia Română, a ales pe mitropolitul Iosif Naniescu ca Membru de onoare la 16 aprilie 1888″.

Nu a uitat nici mănăstirile pe care le-a vizitat, îndrumat şi ajutat ca un bun şi milostiv ierarh. A păstorit în perioada imediat următoare secularizării averilor mănăstireşti, încât din lipsă de personal şi bunuri materiale multe mănăstiri au fost închise sau transformare în biserici parohiale.

Mitropolitul a fost senator în Parlamentul ţării, unde a ţinut multe cuvântări în care a apărat interesele Bisericii şi ale poporului român. De asemenea, în şedinţele Sfântului Sinod, mitropolitul Iosif totdeauna se remarca prin claritatea şi puterea discursului său. „Minte luminată, profund gânditor, teolog de excepţie, mitropolitul Iosif Naniescu s-a dovedit mereu a fi un element de bază al culturii epocii sale, un pion important care a lucrat întotdeauna spre edificarea şi luminarea clerului şi credincioşilor având conştiinţa că: «Biserica a fost întotdeauna călăuza luminii şi a limbii, atât în privinţa ştiinţei cât şi a literaturii»”.

A fost contemporan şi le-a citit rugăciuni de dezlegare poetului Mihai Eminescu (1899), compozitorului Ciprian Porumbescu (1883) şi scriitorului diacon Ion Creangă (1889). În timpul păstoririi sale, mitropolitul Iosif a colaborat cu multe personalităţi ale vremii: cu colegul şi pictorul Gheorghe Tăttărescu, care l-a ajutat la pictarea Catedralei Mitropolitane; Regele Carol I, care l-a sprijinit în demersurile făcute pentru construirea şi renovarea multor biserici; învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu, academicianul A. D. Xenopol; poetul Vasile Alecsandri, muzicologul Gavriil Musicescu (pe care l-a ajutat să publice partiturile muzicale); a fost prieten cu istoricul Constantin Erbiceanu, autorul „Istoriei Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi”, a Istoriei Seminarului „Veniamin” din Mănăstirea Socola, a zeci de articole şi studii în „Revista Teologică”, contribuind la o mai bună cunoaştere a Bisericii din Moldova. Recunoscut de toţi ca un ierarh milostiv (a desfăşurat o importantă operă filantropică) şi susţinător al tinerilor studioşi, mitropolitul Iosif a ajutat între alţii şi pe viitorul Mitropolit şi Patriarh al României, Nicodim Munteanu, să studieze la Seminarul „Veniamin Costachi” şi la Academia Teologică din Kiev.

Pentru toată activitatea şi viaţa sa plină de faptele bune mitropolitul Iosif avea să fie sărbătorit de Biserica românească şi popor la 6 iulie 1900 cu prilejul împlinirii a 25 de ani de păstorire în scaunul mitropolitan al Moldovei.

Intrase în al 82-lea an al vieţii, când cuprins de slăbiciunea fizică, blândul şi milostivul Mitropolit Iosif, la 26 ianuarie 1902, trece la Domnul Cel mult iubitor de oameni. A fost înmormântat, la 28 ianuarie, lângă ctitoria sa, în partea de miazăzi, după dorinţa exprimată încă din viaţă. Plecarea sa a însemnat o pierdere însemnată pentru Biserică şi pentru cei care primeau un ajutor de la păstorul lor. În testamentul său, întocmit la 8 noiembrie 1900, se evidenţiază din nou sufletul generos al mitropolitului, preocupat mai ales de progresul ţării şi a Bisericii, pe care le-a iubit cu mult devotament: „Toate cărţile, manuscriptele şi documentele, câte se vor afla în locuinţa mea din Bucureşti şi Iaşi, rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, a le dărui Academiei Române, până la cea din urmă hârtie scrisă, ca acolo unde am dat, fiind eu încă în viaţă, mare parte din ele aici să se păstreze de-a pururi sub numele de „Biblioteca Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, dăruită Academiei Române”, spre a se putea folosi de ele toţi iubitorii de ştiinţă şi toţi aceia care vor voi şi vor dori să cunoască trecutul istoric al Scumpei noastre Patrii şi al Sfintei noastre Biserici creştine Ortodoxe”.

† EMILIAN LOVIŞTEANUL

Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

(Articol publicat în Revista Ortodoxă, Seria a II-a, Anul 3, nr.22, 2009, pag. 3-5)

Lumea Monahilor: – Părinte Roman Braga, aţi venit de curând în România. Vrem să pornim în interviul pe care îl vom realiza, să descoperim prin intermediul Sf. Voastre pe părinţii pe care i-aţi cunoscut în România şi în acelaşi timp să ne spuneţi şi ce experinţe aţi cunoscut Dvs. în Statele Unite unde v-aţi stabilit de foarte mulţi ani… Haideţi să o luăm cu începutul: ce părinţi aţi cunoscut aici?

- Părintele Roman Braga: Este a treia vizită a mea în România şi dacă mă întrebaţi de părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care au avut o înrâurire, o influenţă asupra persoanei mele, sunt aproape toţi în cimitir…Dvs. poate că aţi auzit din scris sau din anumite cărţi, pe care ei le-au publicat, dar eu am plecat de tot…sunt în America de 36 de ani. Şi lucrez în America nu atât printre români, cât mai ales printre ortodocşii americani, cu tineretul născut acolo şi crescut acolo. O să vă dau câteva nume de părinţi care au influenţat viaţa mea spirituală. Poate să fi auzit de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş. Cred că a murit la mânăstirea Cernica şi este îngropat acolo. Ei bine, vreau să vă spun că el a fost modelul meu de viaţă. Desigur că şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care nu erau cărturari. Pentru că pe mine mă interesează, m-a interesat aşa întotdeauna, nu cei care erau cărturari ci oameni duhovniceşti, mai ales cei simpli. Pentru că ei au o adâncime specială. Pe care cărturarii nu o pot înţelege pentru că sunt mult mai complicaţi şi mai sofisticaţi şi în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar adâncimile unui părinte Antipa, de la Cernica, care a trăit vreo 40 de ani în Muntele Athos şi care era „tipicarul” mânăstirii Cernica şi duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească – nu făcuse carte – m-a impresionat. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore şi în pilde pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi exprimăm logic foarte puţin – merge prin pilde, metafore, prin forme de limbă care sunt aproape, prin mit ca să spun aşa. Aşa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană şi nu se poate o cultură fără Hesiod şi fără Homer în Grecia şi în Europa, tot aşa şi mitologia asta românească, ţărănească ne-a dat nişte călugări mari în mânăstire, care vorbesc în metafore nişte lucruri foarte adânci. Ăsta a fost părintele Antipa de la mânăstirea Cernica. Îmi amintesc când eram student teolog mă duceam la mărturisire şi el mereu îmi spunea: „să nu te faci preot, taică”. Aşa iubea preoţia şi îi era frică de preoţie. El care slujea altarului, aproape întotdeauna: „să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii”, adică profesor, „că dacă te faci preot, îţi moare soţia, îţi iei altă soţie, s-a terminat cu preoţia, s-a terminat cu mântuirea”, zicea. „Preoţia”, zicea, „e foc, e foc, taică”. Erau nişte oameni, care vibrau, dar nu sentimental şi dramatic cum se întâmplă cu mulţi alţii, dar foarte „la punct”, la obiect, „to the point” cum spunem noi; nu întrebuinţau multe cuvinte. Şi ăsta este părintele Antipa. Îmi amintesc pe urmă tot la Cernica, părintele Fotie, care când slujea Sf. Liturghie sau lua rândul cu săptămâna să slujească Sf. Liturghie, purta un ştergar la gât, aşa de alb…Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă. Şi dvs. dacă sunteţi teologi şi vreţi să vă faceţi preoţi, vă recomand să nu devină comună Sfânta Masă şi Sfânta Euharistie şi Sfânta Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie nu este o rugăciune; este ceva care se întâmplă acolo;vine Dumnezeu şi intră în materie, în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg şi se sfinţeşte, după cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, tot Cosmosul printr-o Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Universului. Şi ne sfinţim şi noi. Am văzut astăzi un lucru extraordinar la Catedrală, la Catedrala Patriarhală… Nu mai vorbesc că Patriarhul a rămas în urmă că trebuia toată lumea să-l atingă. Dar oamenii întind mâinile să atingă şi pe preoţi şi hainele lui şi tot…pentru că instinctiv ei ştiu că plouă harul Duhului Sfânt în biserică; că nu suntem singuri; că acolo sunt îngerii; că Mântuitorul în Sfântul Potir nu este Singur. Şi acum cu toate că s-a încuiat Catedrala Patriarhală pentru că e noapte, acolo sunt coruri de îngeri, pentru că este Sfânta Euharistie. Ei bine, călugării ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică. Oamenii aceştia simpli m-au cucerit pe mine foarte mult când eram copil. Nu vă spun că am făcut un seminar monahal eu la mânăstirea Cernica, de aceea îi cunosc mai bine pe cei de acolo.
- Şi duhovnicul dvs. de la Canal, care era tot un om simplu şi pe care am putea să îl includem tot în genul acesta de părinţi duhovnici?
- Ei bine, aici este un răspuns puţin mai lung. La Canal am avut un duvohnic, părintele Evghenie, stareţ la Muşunoaiele…şi acela m-a determinat pe mine să mă fac călugăr, pentru că eu nu m-am călugărit de tânăr. Aveţi aici în România acum nişte călugări copii, ceea ce e foarte frumos; sunt nevinovaţi, dar eu m-am călugărit la 34 de ani, după prima închisoare; că să ştiţi că eu am mai avut şi concediu, n-am stat atâta timp în închisoare, în România; mi-au dat un concediu de 5 ani, în care am fost arestat numai la Paşti şi la Crăciun; n-am făcut nici un Paşti şi nici un Crăciun afară. De aceea Patriarhul Iustinian s-a silit ca să fiu scos din ţară. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh şi care a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă astăzi îl critică şi pe Preafericitul Teoctist la fel, dar ei sunt mari înţelegători ai suferinţei umane. Duhovnicul meu de la Canal, părintele Evghenie, era tot un om simplu şi el. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau preoţii catolici şi călugării catolici, cu care eram foarte buni prieteni noi…Noi acolo în închisoare uneam biserica, o desuneam… Numai că nimeni nu ne-a înţeles şi când am ieşit din închisoare, nu s-au uitat la noi; dar ne-am rugat împreună cu preoţii catolici, cu cei uniţi, cu toţi, şi părintele Evghenie, un călugăr smerit ortodox, era în centrul atenţiei lor. Toţi îl admirau. El nu făcea lecturi, dar el recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. Aşa cum era părintele Cleopa. Şi asta m-a influenţat pe mine. Pentru că el mi-a spus: „ să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop”; ca orice om, când am ajuns în închisoare m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „de ce Doamne?”, „de ce eu?”; eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: „de ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!”. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost.

Drumul însingurării, drum către inimă…

În afară de aceasta am avut în a doua închisoare o experienţă mult mai mare, pentru că am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte 1 an sau 2, singuri în celule, pentru că voiau ca preoţii să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani nimeni din cei care au fost în închisoare n-a văzut hârtie, creion sau carte; asta era „tratamentul intelectualilor”; pe cei de dreptul comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste; nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic, dar asta a fost foarte bine pentru că în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că era scopul, ne-a întors către noi înşine ca să ne punem întrebarea: „ce suntem noi?”. Pentru că vă spun: când stai între patru pereţi ai celulei şi nu ai nici un orizont, nici o perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi; trebuie să te întorci, să te duci undeva; nu sunt singurul, dar acolo am descoperit noi infinitul din noi; că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom, ştii, căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorizasem cândva: „voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu că Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în voi”. Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Că Dumnezeu dacă nu îl căutăm în noi, nu este material sau spaţial să îl plasez într-un colţ, undeva. Trebuie să ne întoarcem să explorăm universul din noi. Explorarea universului din noi este o experienţă care trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului, să ştiţi. Tineretul astăzi fuge. Fug de ei înşişi. Instinctiv ei ştiu că este ceva extraordinar înăuntrul nostru, că Dumnezeu este acolo. Această explorare a universului interior este aventura cea mare.
Trupul este un instrument de comunicare; când două persoane comunică, comunică prin trup; cum să vă explic eu acuma: noi stăm în camera asta într-un univers de unde: unde scurte, unde mai lungi, diferite lungimi de undă; aici e un televizor, dacă apeşi pe un buton acolo vin nişte voci de departe, dar ele n-au în natura lor nimic de-a face cu sârmele alea din televizor sau cu bateriile alea care sunt acolo, sunt cu totul de altă natură; aceasta ar fi după mine şi legatura dintre suflet şi trup; dacă loveşti televizorul acolo într-un loc poate că dispare imaginea, după cum dacă mă loveşti pe mine în tâmpla asta poate că eu ajung să nu mai văd; dar dacă loveşti în altă parte televizorul, dispare sunetul; tot aşa centrul vorbirii din creier, dacă loveşti într-altă parte omul nu mai poate vorbi; dar nu însemnează că omul este creier; sufletul este cel care urăşte, iubeşte, gândeşte la infinit, întrebuinţează cuvântul de „nemurire” că pisica sau câinele nu au ideea de „infinit”, sau animalele. Acesta este omul nemuritor.

Ortodoxia americană sau mărturia adevărului

Întorcându-mă la închisoare pentru că m-aţi întrebat; după prima închisoare am venit şi m-am călugărit. În a doua închisoare am făcut aventura asta a descoperirii centrului ăsta, al centrului religios din om, unde trebuie să îndreptăm toate rugăciunile noastre. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: „ieşirea din tine este ieşirea din Paradis”. Noi acolo în America, ca ortodocşi, avem această misiune: să schimbăm direcţiunea cunoaşterii pentru că Apusul, cultura apuseană din care face parte şi America, are o cultură cosmologică: ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează universul din afară de ei. Ortodoxia, şi rostul ei, este ca să întoarcă atenţia omului că mai există o dimensiune. Nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu trebuie să ne întoarcem înăuntru, şi cunoaşterea lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Dacă începi să te cunoşti „cine eşti tu, cine sunt eu”, îţi dai seama, Îl descoperi pe Dumnezeu întotdeauna, pentru că „omul este icoana lui Dumnezeu”. După cum ştiţi El a zis: „să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, şi tineretul mai ales nu poate suporta aventura intrării în sine şi ca un fel de scăpare („escape” noi îi spunem) cultivă lucrurile zgomotoase, adică, aşa cum este în Apus vorbesc…Poate că şi aici în România acuma, ceea ce nu aş dori să se întâmple într-o ţară ortodoxă: muzică de-asta, nu rock, rock-ul e clasic acuma, mai nebună muzică există decât atât; se duc la concerte în care se zgârie pe faţă, plâng, îşi rup hainele, concerte care te demonizează.
Nu poate un tânăr în America să stea singur pe o bancă 2 ore. Ce tragedie este! Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii vara, tabere religioase le spuneţi dumneavoastră aici, îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, americanul poate nici n-are noţiunea de biserică pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în scoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de biserică: nu plătim taxe, nu plătim pe proprietăţi, pe nimic, a refuzat să introducă religia în şcoală pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi era o fetiţă care avea 2 radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, şi cu 2 căşti, una în urechea stângă alta în cea dreaptă, probabil că erau 2 programe: unul de sport şi unul de muzică din asta, şi eu i-am spus: „shut it off”-„închide-le!”. Şi ştiţi ce mi-a spus? „Părinte, dacă eu le închid, înnebunesc!”. Ce tragedie la o fetiţă de 14 ani să spună lucrul ăsta. „Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Stai 1 oră acolo!”. „Dar ce să fac?”. „Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dumnezeu vrea să-ţi vorbească ceva!”.
Vedeţi ăsta este rolul Ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei şi ce?! Nu pentru asta Dumnezeu ne-a trimis acolo, nu să facem bani; ne-a trimis acolo să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate să deschidem porţile Bisericii pentru că ei nu au Biserică. Sfintele Taine nu există la protestanţi. Nu există în lumea protestantă. Cei care vin la Ortodoxie în America (şi sunt foarte mulţi care vin), parohii întregi de baptişti, mai ales cei din Sud, ei caută Biserica. Şi citesc, pentru că majoritatea celor care se fac ortodocşi sunt intelectuali în America, citesc, şi-au găsit în Constituţiile Apostolice şi la Sf. Iustin Martirul, în Apologii, descrierea Sfintei Liturghii, despre Taine şi se întreabă: „ dar când au dispărut Astea de la noi?”; „suntem noi în Biserică sau nu suntem în Biserică?”. Şi încep să caute Biserica! Interesant că nu se duc la catolici. Pentru că catolicii sunt foarte liberali, să ştiţi. Mai ales după Sinodul al II-lea de la Vatican au reformat Liturghia, au introdus jazz-band în biserică, chitare electrice pentru că ei vor să aducă tineretul în biserică. Tineretul e mult mai înţelept. Tineretul nu se duce. Au pierdut tineretul, vocaţiile toate, pentru că atunci când intri într-o biserică chiar un tânăr vrea să vadă ceva diferit decât pe bulevard. Ortodoxia dimpotrivă vrea să impună ritmul din biserică care este ritmul normal al omului: vezi pe preot ridicând mâinile în sus, pe diacon păşind într-un anumit ritm, cădind biserica. Ăsta e ritmul nostru uman, normal. Pe acesta Ortodoxia vrea să îl impună şi pe stradă, nu să aducă strada în biserică, cum se întamplă în biserica romano-catolică.

Tragedia Occidentului

De aceea spun despre tineretul de acolo şi despre noi toţi care ne ocupăm de ei, dorinţa noastră este, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să schimbăm direcţia cunoaşterii, să schimbăm aşa numita filosofie apuseană, umanismul şi relativismul, care este bazată pe om, nu pe Dumnezeu. Nu se predau în şcoli valori absolute: ce e bine astăzi, mâine poate fi rău/ ce e rău astăzi, mîine poate fi bine; totul este relativ. Dacă Familia şi Biserica nu le dau valori absolute, şcoala nu le dă! Toată filosofia în şcoală este bazată pe evoluţionism, care de fapt nu este o ştiinţă, ci este o filosofie, bazată pe materialismul filosofic al sec. al XVIII-lea. Vă spun un lucru: dacă noi nu venim de nicăierea, cum se învaţă în general în şcolile din Apus, şi nu ne ducem nicăieri, tânărul la 14-15 ani spune: „dar nu merită să trăieşti”; „adică cum: eu nu vin de nicăieri, nu mă duc nicăieri; de ce să trăiesc să mă îmbolnăvesc de cancer, de ce să plătesc taxe la guvern, de ce să nu mă sinucid?!!”. Şi sunt sinucideri multe. Aţi auzit de prin ziare ce s-a întâmplat la Columbine College? E un liceu american şi acolo era o listă pe care elevii o păstrau şi pe care notaseră cum să se sinucidă pe rând… Şi unul dintre ei a vrut să facă un act de „caritate” şi să-i omoare el, a omorât şi studenţii din bibliotecă. De ce? Eu nu-i acuz. Eu acuz sistemul. Pentru că sistemul acesta evoluţionist, care ei spun că e ştiinţific, dar nu este experimentat în laborator, este numai o filosofie. De ce să nu admiţi şi a doua filosofie despre Creaţie şi despre Univers, şi despre studiul naturii decât numai aceea?! Pentru că, n-avem timp acuma să vorbim, există acum în America o mare opoziţie împotriva lui Darwin, s-au publicat cărţi şi sunt mari biologi care au demonstrat în laborator că este imposibilă evoluţia. Dar s-a creat în tineret un anumit „behaviour”, un comportament cum se spune. Ceea ce urmărim noi ortodocşii este schimbarea acestui comportament şi îndreptarea atenţiei oamenilor spre lucrurile eterne şi spre valorile absolute. Cred ca de aia ne-a trimis Dumnezeu în America.
- Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste 2 preocupări să le spun: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă, că acum asta este economia de care se folosesc marea majoritate a statelor lumii, şi pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară care necesită timp şi într-un fel necesită linişte.
- Acuma liniştea despre care spuneţi dvs. că e nevoie pentru realizarea noastră spirituală este, este în noi, să ştiţi. Vă puteţi bucura de sistemul economic în care trăim şi de libertăţile democratice. Nu trebuie un totalitarism ca să ne realizăm noi spiritual sau întotdeauna o persecuţie. Vă puteţi bucura de toate câte Dumnezeu Le-a dat, Le-a creat. Nu judecaţi capitalismul american prea rău. Este o societate de consum, însă progresul lor… progresul lor de consum este risipa: cu cât se aruncă la coşurile de gunoi în Statele Unite poate România să-şi refacă economia în câţiva ani. Există o anumită raţiune: ca să dea de lucru la oameni; dând de lucru la oameni, aceştia cumpără. Cumpărând, producţia creşte, şi aşa mai departe. Ei au descoperit un mod de a fi, care nu este capitalist. Să ştiţi, americanul nu e capitalist pentru că există un fel socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, la Ford te îmbraci, îţi dă şi maşină din 2 în 2 ani, o schimbi, acolo şi salariul ţi-l consumi. Pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazin de cumpărături, şi de îmbrăcăminte, şi de toate, şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem, dar nu e aşa ca să spui că adună banul undeva, cum înţelegem noi capitalismul clasic; şi-i pune în buzunar şi câţiva trăiesc bine şi ceilalţi nu. Preşedintele de la Ford, care nu mai este Ford, un nepot de-al lui Ford care-i al 5-lea director pe acolo, deschide nu numai fabrici de maşini. Ei fac sateliţi, ei fac lucruri extraordinare, computere, toate lucrurile astea le fac şi tot banul circulă. Nu găseşti un capital undeva. Când spui că anul trecut, de exemplu, General Motors a câştigat sau are un plus de 10 bilioane ăla nu-i păstrat nicăieri, n-o să găseşti niciodată banii ăia. Banii ăia sunt, circulă mereu în producţie şi de producţia asta se folosesc cei care lucrează acolo. Ce să vă spun că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu spune: „fabrica lui Domnu Cutare”. Deci nu este un capitalism obişnuit, este un socialism de fapt, dar este altfel structurat, pe vârfuri, nu ca în comunism. Şi chiar şi agricultura acolo este o industrie. Nu poţi să faci, mai mult de 3000 de ha, nu poţi lucra că trebuie să îţi întreţii familia, maşinile. Dar maşinile acelea le cumpără de la cineva. Se asociază între ei. Totul este o industrie. Nu e banul, un ban care să spui: e al meu, la bancă, am atâtea: 300 000 de dolari la bancă. Nu, nu sunt oameni care ţin atâta la bancă. Cumpără acţiuni, intră banii în circulaţie, astfel trebuie înţeles capitalismul american. Însă, aici m-aţi întrebat, să revin acuma la răspuns: cum poţi să trăieşti în societatea asta capitalistă şi totuşi să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar în acelaşi timp Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră. Desigur veţi ajunge şi dvs. la un timp când rezultatul muncii vă va da posibilitate să trăiţi, să trăiţi într-un mod cuviincios. Deja au început: curăţenie văd că este, au început oamenii, că nu puteţi să trăiţi izolaţi.

Ortodoxie în Europa

Intrarea asta în Europa e o chestiune care poate fi şi periculoasă şi foarte bună; depinde cum o poţi înţelege. Dar veţi ajunge la un standard european de viaţă economică. Însă viaţa spirituală este cu totul alta: trebuie să te cunoşti pe tine însuţi. Sunt oameni în America, oameni care au funcţii importante, executivi de companii; ăştia sunt cei mai importanţi; nu există compania lui Vasile sau a lui Gheorghe, aşa ceva nu există; dar există „board of directors”, adică mai mulţi directori şi ăia conduc, sunt oameni acolo care sunt foarte religioşi, religioşi nu în sensul că sunt informaţi sau se duc la biserică, dar sunt mistici-religioşi. Deci nu vă împiedică cu nimica să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu şi să vă bucuraţi de toate câte Dumnezeu a creat. Iar prin munca dvs. le dezvoltaţi şi le înmulţiţi pentru că Adam lucra în Paradis împreună cu Dumnezeu. De aceea şi omul în societate trebuie să producă, să lucreze împreună cu Dumnezeu şi atunci Dumnezeu este satisfăcut. Dar Adam nu producea pentru interesele lui. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om să creeze. Şi creaţia în societate se plăteşte, sigur: fiecare avem talentele noastre şi avem ramurile în care ne dezvoltăm, şi colaborarea între ele este viaţa socială. Nu e imposibil. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie staţi, să nu îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut aici tramvaiele că fac gălăgie în partea asta, sirenele de la fabrică, toate zgomotele astea industriale în care trăim noi, să vedeţi ce este în New York, New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte se poate realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un furnicar, încât nimănui nici nu-i pasă: poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să atârne o coadă după tine, nu se uită nimeni la tine. Pentru că nu-i interesează. Într-o mulţime, de aia, şi New York-ul are totuşi nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări, are…E posibil pentru că asta este altă dimensiune. Este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, există o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar dacă tu ai pace în tine, asta-i de altă natură pacea în noi. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”, n-a spus pacea de la Versailles sau pacea de la Paris, a spus: „Pacea Mea v-o dau vouă!”. El e Pacea Lumii. Deci dacă Îl avem pe Iisus în noi, nu vă fie frică. Nu vă fie frică de nici un zgomot din afară. Pentru că acelea au natura lor şi înţelegerea lor. De multe ori sunt prea multe. Şi dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde prin ce perspectivă priveşti.
- Părinte Roman, dar de multe ori suntem puşi în situaţia să lucrăm în nişte companii sau fabrici, sau alte instituţii care promovează, spre exemplu, patimile din oameni: consumarea, consumul. De exemplu o fabrică de arme sau, poate nu chiar aşa de rău o companie care promovează nişte produse care se vând pentru că oamenilor le plac. Şi nu le sunt de folos musai, dar le plac, sunt conform patimilor lor. Rămâi în acea companie şi îţi vezi de pacea pe care ţi-o dăruieşte Hristos sau pleci de acolo?
- Nu, aici se pune un caz de conştiinţă. Cauţi cât se poate să te izbăveşti de acea companie şi să nu mai lucrezi, adică să nu mai lucrezi pentru trezirea patimilor omului şi menţinerea lor, cum este alcoolul sau sigur că nu există o companie de droguri, că alea le fac pe ascuns, dar alcool şi ţigări, şi toate lucrurile astea, caută să nu lucrezi dacă poţi acolo. Să ştiţi că în America se fumează mai puţin ca în România, nici în aeroport, nu se fumează pe aeroport, nu se fumează nici în nici un restaurant, nicăieri. Din instituţiile publice, dacă e fumător, trebuie să se ducă afară, undeva departe…Nu pentru că e o patimă care îţi îngreunează mântuirea. Nu la asta se gândesc. Ei se gândesc la igienă şi la sănătate. Dar totuşi, aşa fac. Conştiinţa lor le dictează ca pe fiecare ţigară americană să se scrie că nu-i bine să se fumeze. Şi atunci, sigur, te mulţumeşti, dar asta nu depinde de dumneata care lucrezi acolo, depinde de directorii fabricii, sau depinde în ultimă instanţă de guvern cum priveşte; dacă guvernul are nevoie de bani şi incită patimile oamenilor: alcoolismul şi tutunul, ca să facă, dacă este în regia statului şi să facă bani pe asta, nu este vina dvs. Dvs. lucraţi acolo ca să aveţi un salariu pentru familie, şi să vă întreţineţi copiii şi familia. Fă-ţi rugăciunea, când te duci acolo dimineaţa şi spune: „Doamne ştiu că asta e, dar nu depinde de mine, depinde de cei care au făcut fabrica, de cei care aprobă, aprobă produsul acesta; nu depinde de bietul muncitor care lucrează acolo ca să îşi întreţină familia”. Nu vă simţiţi chiar aşa vinovaţi şi nu vă acuzaţi. Sigur nu o să lucrezi într-o casă de prostituţie acuma ca să câştigi bani. Aia sigur că depinde de tine. Şi aici într-o oarecare măsură depinde de tine, dacă poţi să găseşti altă ocupaţie, caută să te eliberezi din fabrica asta să te duci undeva unde conştiinţa dumneatale va fi împăcată.
- Părinte, eu vreau să vă întreb acum un lucru care îi priveşte pe preoţi. Cum se poate hotărî un tânăr, dacă a absolvit Teologia, dacă e bine să fie preot sau nu? Deci care e măsura după care ar trebui să judece lucrul ăsta?
- Eu nu cred că mulţi Părinţi. Mă uit la Sinodul românesc, ce tânăr este! Faţă de mine sunt nişte copii cu Harul lui Dumnezeu. Sigur că le sărut mâinile şi picioarele la toţi că sunt arhierei. Dar mă bucur în inima mea că Biserica întinereşte. Şi aveţi arhierei foarte capabili. Şi mulţi din ei sunt foarte duhovniceşti. Am vizitat câteva episcopii acuma. Aveţi călugări ca părintele Teofil, pe care Dumnezeu să îl ţină, este un mare duhovnic. Aveţi alţi duhovnici prin Moldova, sunt călugări duhovnici. Dar vă spun, nu depinde de duhovnic, să fie sfânt ca dumneata să te mântuieşti. Fă-te preot şi slujeşte altarului, slujeşte Sfintele Taine cu credinţa că Duhul Sfânt vine în Sfintele Taine şi lucrează pentru mântuirea oamenilor. Şi te mântuieşti. Duhovnicia nu este o aventură. Sigur am avut duhovnici mari: părintele Arsenie Boca, părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian…Sigur că Dumnezeu nu i-a ţinut tot timpul pe pământ că sunt oameni şi trebuie să moară. Dar să te uiţi în fiecare preot, că ceea ce trebuie pentru mântuirea sufletului are fiecare preot care este hirotonisit de un arhiereu şi are harul lui Dumnezeu. Nu vă uitaţi la slăbiciunile oamenilor pentru că asta ar fi un protestantism. Harul Domnului nu lucrează în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine prin, sau după, vrednicia preotului, ci lucrează pentru mântuirea oamenilor. Vrednic, nevrednic, oamenii se mântuiesc prin el. Asta este Biserica şi asta este Ortodoxia şi trebuie să ţinem de lucrul acesta. Nu trebuie să ne protestantizăm, să pretindem acuma că fiecare trebuie să fie un părinte Cleopa. Nu, pentru mărturisire şi împărtăşire vă duceţi la oricare preot care are Harul lui Dumnezeu. „O, zice, dar nu mă duc la ăla, ăla e mai glumeţ, glumeşte, eu vreau un duhovnic mai sfânt”. Gradul de sfinţenie numai Dumnezeu îl ştie. Dumnezeu a sfinţit preoţi pentru mântuirea poporului. Şi dumneata faci parte din popor atâta timp cât nu eşti preot. Şi harul preotului din altar este pentru mântuirea ta. Deci să credem în Harul Domnului şi în Sfintele Taine. Biserica este sacramentală. Biserica ortodoxă şi cea catolică, cel puţin aceste două biserici, sunt sacramentale, iar oamenii se mântuiesc prin Sfintele Sacramente, prin Sfintele Taine.

NOI L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE ROMAN BRAGA…

A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figura de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zîmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de faptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.

Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA

Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiază, când acordă un interviu, sau pe aleea mănăstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trăitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o lumină taborică.
Cuvintele lui au o vibraţie blândă, sunt aureolate de o iubire nemărginită. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare
şi o stare de plutire spre înălţare se instalează pe nesimţite, ca o taină duhovnicească.
Dacă încerci să-l apelezi cu un subiect, care te urmăreşte ca o obsesie, părintele se daruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplă şi de clară încât rămâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desăvârşită împlinire a cuvântului, în fapt o sfântă transfigurare…

Alexandru TOMESCU

Roman Braga i-a dedicat întreaga lui viatã în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia si cumpãtarea cugetãrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sãu de totalã dãruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilã întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sã armonizeze gândul cu gestul, sã adapteze teoria la practic şi sã transforme golgota suferinţelor în optimism si seninãtate.

Pr. Constantin ALECSE

Orice cinste omenească s-ar acorda Părintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat, deoarece viaţa sa jertfită lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit. Totuşi, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din America i-a acordat o Gramată sinodală şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dăruit-o de mult.

Dinu CRUGA

sursa: http://www.lumeacredintei.com/

Dupã al doilea rãzboi mondial, s-a impus în rãsãritul Europei, o ideologie materialistã sprijinitã de fortele securitãtii si ale armatei, ce pãreau invincibile. Întreaga noastrã populatie, era constrânsã sã gândeascã si sã lucreze conform ideologiei bolsevice. Noua putere comunistã, s-a zbãtut prin toate mijloacele, sã realizeze un stat pãgân, “icoana fiarei celei dintâi”:

Aceasta era o lucrare satanicã, cum se profetise în Apocalipsã (Cap. 16, vs. 13). Trei sunt care fac icoana fiarei celei dintâi: Balaurul (Satan), fiara (ideologia materialistã atee) si omul fãrãdelegii (antihristul). Icoana fiarei plãsmuitã de cei trei, este imperiul sovietic, care a persecutat Biserica, precum imperiul roman în primele secole crestine. Cei mari si cei mici, robi si slobozi, erau siliti sã se închine acestei icoane (Ap.13,16), si sã poarte pe frunte si pe mâna dreaptã, semnul fiarei “666″, semnul pãgânismului (Ap. 13,16,18).

Comunismul si ideologia sa, n-au rãmas la cifra 8 a crestinismului, a legii Harului, nici la cifra 7, a legii morale a Vechiului Testament, ci s-a coborât la cifra 6, a ratiunii. Toate fiintele au cinci simturi, omul singur are în plus, ratiunea. Deci omul pãcatului a lepãdat revelatia divinã a Vechiului Testament si a Noului Testament, afirmându-se în numele ratiunii lui – reprezentatã prin cifra 6, “numãr de om” (Ap.13,18).

Asemenea revolutionarilor francezi de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si comunistii, au zeificat ratiunea, distantându-se de Sf. Scripturã si de Bisericã, militând intens pentru o satanizare colectivâ.

Numãrul de “666″ are un înteles simbolic, sase repetat de trei ori reprezintã o afirmare definitivã, statornicã si neschimbabilã a puterii ratiunii (a rãului), cum întreitul “Amin” din crestinism înseamnã: asa sã fie pentru totdeauna.

Numãrul 666, semnul fiarei imprimat pe frunte – înseamnã acceptarea ideologiei comuniste, iar pe mâna dreaptã – înseamnã a actiona conform acestei ideologii. Ne suprind interpretãrile hazardate pe care le dau unii – acestui numãr, încercând sã sperie pe oameni, cã pe buletinele de identitate, sau alte acte, pe anumite produse, este imprimatã cifra “666″. Acest numãr, am spus, reprezintã un cod de înregistrare, o interpretare pur simbolicã, iar încercãrile de a semãna frica în sufletele oamenilor simpli si evlaviosi sunt rãuvoitoare, cu interese obscure.

Pericolul îl reprezintã însã acest nou asalt al lui antihrist, a profetilor mincinosi sub denumirea de New Age! Sub umbrela Noii Ere (New Age) se ascund practicile magice africane si orientale, cum sunt: bioenergie, spiritism, practici yoghine, parapsihologie, satanism s.a. Acestea toate încã ne tulburã mintea, si ne fac sã lucrãm în directia acestei ideologii. Spre deosebire de sistemul comunist impus prin fortã, aceste noi tendinte de înstrãinare de ceea ce este bun si drept, încearcã o cale mai subtilã pentru a se impune, se încearcã un fel de “vrajã”menitã sã cucereascã pe cei slabi de înger, care umblã dupã senzational si nu sunt bine informati din punct de vedere cultural si crestin, si sã-i ducã la pierzare.

Va veni vremea când si acesti “hristosi mincinosi” vor cãdea, cum a cãzut si comunismul. Dacã puterea comunistã a cãzut prin puterea lui Dumnezeu – sub amenintarea focului atomic – acestia vor cãdea prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu (Ap.19,21). Va fi o confruntare între Evanghelia dreaptã si cea falsificatã de profetii mincinosi. Ei vor primi o loviturã definitivã din partea Domnului nostru Iisus Hristos care nu lasã Biserica întemeiatã de El pe seama vulgului, deoarece Domnul guverneazã, Domnul binecuvânteazã dar si pedepseste.

Dacã în comunism, pentru a putea “vinde si cumpãra” (Ap.l3,l7), a însemnat realizarea unui compromis între Bisericã si stat, apoi sã stim cã acest amestec nu este plãcut lui Dumnezeu, care ne spune sã nu slujim la doi stãpâni. Comunistii acceptau sã se vesteascã ciuntit Cuvântul lui Dumnezeu, numai atât cât sã nu aducã atingere ideologiei lor.

Biserica, fiind amenintatã cu oprimarea, încerca “sã cumpere” fãcând politizare în predici si publicatiile sale si “sã vândã”, sã vesteascã Cuvântul lui Dumnezeu mãcar în parte. Dacã nu acceptai sã politizezi predica si publicatiile, nu aveai dreptul sã vinzi.

Cum se vede raportul vânzare – cumpãrare astãzi ? Astãzi nu te mai constrânge nimeni cu forta sã te lepezi de credinta ortodoxã, dar se încearcã ademenirea (vrãjirea) pe diverse cãi, ca sã rupã din trupul Bisericii. Confruntati cu sãrãcia, slabi în credintã si slabi educati, unii cad pradã acestor urzeli ale diavolului. Si astãzi, diavolul umblã îmbrãcat în piele de oaie, având atârnat de fiecare smoc de lânã, câte o sticlutã cu momealã (asa cum îl vãzuse odinioarã Sf. Macarie), foarte diferite în continut, dupã plãcerea fiecãruia. Încercarea este de a te atrage în asociatiile si sectele lor. Cum putem rezista acestor tentatii care ne asalteazã sistematic la tot pasul? Nu trebuie sã disperãm, ci sã ne încredem în Domnul “cãci orice sfat vor sfãtui, risipi-l-va Domnul” cum spune proorocul Isaia. Îndeosebi cei tineri, mai aplecati spre experimente noi, trebuie sã se fereascã de senzational, de desfrâu, de prieteniile si tovãrãsiile rele. Sã respecte morala crestinã. Iar preotii, au datoria sã se roage cu evlavie sã predice cuvântul Evangheliei lui Hristos cu vreme si fãrã vreme, prin vorbã si prin faptã. Iar monahii, sã-si pãzeascã cu sfintenie cele trei voturi monahale si cele 7 laude. Sã fie statornici în mânãstire si sã aibã ca ideal, sfintenia.

Quo vadis mundi ?

Societatea umanã, sub fermentul principiilor evanghelice, se aflã într-o continuã transformare, procesul transformator se desfãsoarã lent, dar cuprinde toate aspectele vietii umane. Vedem în toate acestea, providenta divinã care intervine în “odiseea” atât de complicatã si zbuciumatã a vietii omenesti. Biserica, prin cuvântul si harul dumnezeiesc, lucreazã la o asezare mai bunã si mai dreaptã.

Biserica crestinã, de veacuri a predicat mila, adevãrul si dreptatea, cine a înteles si a fãcut, ascultând de cuvântul Bisericii fericit este. Iar cine nu a fãcut pânã în vremurile noastre, i se dã posibilitatea în zilele noastre sã vadã omenirea vrând, nevrând, cã vârfurile categoriilor sociale sunt silite de gloatele furioase sã umple lipsurile celor ce sunt în mizerie si sãrãcie.

Astfel vedem cã se apropie plinirea vremii, a realizãrii dreptãtii sociale pe pãmânt, a pãcii lui Hristos, a bunei voiri între oameni. Sã nu ne mire faptul când, vom vedea chiar cu ochii nostri, realizându-se si pacea între popoare, când mândria nationalã dusã la exces, care promoveazã: agresiunea, expansiunea, neocolonialismul, dorinta de hegemonie, va fi smeritã, va fi îmblânzitã, iar imperiile cu tendintã de dominatie mondialã îsi vor schimba conceptul de dominatie prin fortã, în conceptia de a sluji, de a se dãrui în slujba statelor slab dezvoltate din punct de vedere economic si cultural, si vor turna din plusul lor, în golul statelor care sunt în lipsã, si chiar înfometate.

Când popoarele mari de tot felul vor respecta drepturile integritãtii nationale, dreptul la autodeterminare, independentã totalã, neamestecul în treburile interne, iar popoarele mici si mijlocii nu-si vor mai vedea amenintatã fiinta neamului, iar relatiile de orice naturã se vor face pe dreptul de avantaj reciproc si cu dãruire chiar fatã de statele slab dezvoltate, atunci se va realiza pacea lui Hristos în lume. Atunci se vor împlini cuvintele proorocului Isaia care zice: “El va fi Judecãtorul neamurilor, El va hotãrî între un mare numãr de popoare, asa încât din sãbiile lor îsi vor fãuri fiare de plug si din sulitele lor, seceri; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia si nu vor mai învãta arta rãzboiului” (Isaia 2,4).

Si va veni într-adevãr o epocã ce se întrevede, când se va îmblânzi tot omul si toate popoarele se vor conduce nu prin dreptul fortei, ci prin forta dreptului.

Arhimandrit Mina Dobzeu, 29 martie 2000

Mãnãstirea “Sf. Ap. Petru si PaveI” Husi – Judetul Vaslui.

Antonina Sârbu
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

Calugaria “alba”

Calatorind odata la Chisinau, m-am dus si la Dobruja, la mormantul parintelui Ioan Zlotea. Acolo vezi mereu multa lume, caci mormantul este socotit a fi facator de minuni si multi bolnavi au aflat acolo vindecare sau ameliorari. Ioan Zlotea a fost pelerin si vindecator toata viata. Se cunosc mai multe cazuri faimoase de laici, oameni obisnuiti, dar cu vocatie mistica deosebita, care ajung pana la masura vietii sfintite. Amintim aici de “Mosu” Gheorghe Lazar (1846-1916) din Sugag – Alba, taran transilvanean in care credinta a dat floare mistica. La 38 de ani, el peregrineaza la manastirile din Tara Sfanta si de pe Muntele Athos, vrem
e de trei ani. Duce o viata de asceza severa; spune neincetat “Rugaciunea lui Iisus”; dobandeste iluminarea si puteri suprafiresti, darul proorocirii, al clarviziunii, al caldurii permanente, umbland descult iarna… Daca s-ar scrie o carte despre viata si trairea sa mistica, ar rezulta o lucrare la fel de consistenta ca acea “Spovedanie a pelerinului rus”, modelul ascetului laic.
La fel de insemnate sunt viata si lucrarea lui Ioan (Elisei) Zlotea, din tinutul Tighina, contemporan cu “Mosu” Lazar. Taran roman din Salcuta Basarabiei, simplu si fara carte, in el se aprind deodata inaltimi vizionare si puteri tamaduitoare. A dus viata de ascet, a facut milostenii si a vindecat prin puterea rugaciunii. Spre sfarsitul vietii abia, Ioan Zlotea s-a calugarit; dar si atunci a obtinut ingaduinta sa nu stea la chilie, ci sa fie calator prin “Via Domnului”, ca sa ajute oamenii cu povata si vindecare.

Fericirile penitentului Elisei

Elisei (Ioan) Zlotea se naste la 14 iunie 1862, in satul Salcuta din judetul Tighina. Simte chemare ascetica, de tanar. La varsta majoratului, cere voie parintilor sai sa intre la manastire, dar ei nu-i permit: fiind cel mai mare dintre copii, e tinut la munca in gospodarie. Atunci el isi zice ca, daca nu poate fi calugar cu haina, sa fie calugar cu disciplina si trairea, acolo unde se afla! Decide sa duca o viata sfanta, in conditii laice. De Craciunul anului 1882, face post de 30 de zile, dupa care are o viziune: ii apare Iisus Hristos, care-l intareste in viata de sfintenie, dusa in laicitate! Apoi parintii ii cer sa se insoare cu o fata bogata, pentru avere. Ce sa faca? Ii asculta! Uneori trebuie sa fii foarte dibaci ca, implinind o porunca, sa nu incalci alte trei! Asadar, ca sa implineasca porunca a cincea (cinstirea parintilor si ascultarea lor!), el se va insura cu Daria, o fata bogata, dar va cauta sa-si respecte legamintele ca si monahale. Daria este bogata, dar arierata mintal. Faptul ca are mintea bolnava este interpretat de tanarul Zlotea ca o sansa: Dumnezeu i-a dat penitenta si slujire, i-a dat prilej sa se sacrifice, ingrijind de biata lui sotie, ca de un copil mic. Si-a dus acest canon multi ani, avand multa rabdare, considerand ca i s-a dat prilej sa faca binele!

Vindecator si povatuitor

Curand, Elisei Zlotea devine foarte cunoscut in tinutul Tighina si-n toata Basarabia. Faima lui ajunge si-n regatul romanesc. El a vindecat orbi si paralitici, a vindecat boli de cap si de inima, cancere, boala neagra (sindromul de posesiune demonica). Sunt atestate cazuri de vindecari miraculoase. Un contemporan al sau, Macarie Sarbu, a scris o carticica de vreo 50 de pagini despre vindecarile parintelui Zlotea (din aceasta lucrare, vom lua si noi cateva informatii).
Modul sau de vietuire era curat, era euharistic:
Nu se aseza la masa pana nu poftea pe cineva sa manance cu el;
Primea calatori straini, le spala picioarele, ii ospata;
Facea milostenie multa, risipind averea sa personala, zestrea bogatei Daria si donatiile pe care le primea mereu.
Stia pe de rost Scriptura; citea mereu “Vietile Sfintilor”.
Cand voia sa stie ce fapta sa mai savarseasca, facea post total si astepta o viziune. Intr-un an, a repetat de doua ori postul de 40 de zile si abia dupa aceea a capatat o viziune cereasca.

Cu mesaj urgent la portile tarului

Taumaturgul Zlotea a fost arestat de 25 de ori. Uneori se petrecea asa: in pelerinaje, in jurul sau se adunau multimile, iar stapanirea ruseasca din Basarabia era nelinistita, il aresta, il tinea la beci cateva zile, apoi el facea o minune care-i inspaimanta pe temniceri, si-l eliberau.
Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea

Intr-un an, in prag de razboi mondial, Dumnezeu l-a trimis pe Parintele Zlotea la imparatul rus Neculai al II-lea sa-l vesteasca ce vremuri de urgie vor veni peste lume, si de cine sa se fereasca. Elisei Zlotea a ajuns la Petrograd, pana la portile palatului. N-a putut sa-l vada decat pe guvernator, care l-a insultat, ca tocmai un taran ignorant vrea sa-l sfatuiasca pe imparatul! Zlotea nu stia ruseste, iar insotitorii sai, care traduceau, nu au putut sa-l induplece pe guvernator. Se spune ca i-au legat in lanturi (venise cu 31 de insotitori), i-au pus intr-un vagon si i-au trimis, inapoi, in Basarabia. In gara Rovno, pelerinul Zlotea face o minune si este dezlegat din lanturi, si el, si insotitorii sai.

Pravila parintelui Ioan Zlotea

Desi fara carte, Ioan avea o intelepciune nativa, imbogatita prin rugaciune. Dadea povete intelepte si a lasat in memoria locului o “pravila”, o regula, coerenta si bine articulata. El o recomanda oamenilor, spunandu-le ca aceasta ii va feri de boala si de griji. Asadar, el ii invata pe crestini urmatoarele:
- Sa se roage de patru ori pe zi: dimineata, la amiaza, seara si la miezul noptii.
- Sa posteasca trei zile pe saptamana.
- Sa faca semnul crucii foarte corect (”crucea dogmatica de care se cutremura dracii” spunea si Parintele Cleopa), crucea fiind pecetea lui Hristos.
- Sa spuna de 7 ori pe zi Tatal nostru, prin comparatie cu David, care “de 7 ori pe zi il lauda pe Domnul”.
Pentru cei scoliti, el recomanda sa citeasca zilnic si cele 7 laude. Simtea el ca scolirea introduce scepticismul mental, prin care se strecoara secularizarea…
Pentru cei care au facut pacatul curviei, recomanda, intai, sa lase pacatul, cu legamant, apoi sa spuna zilnic de 3 ori Psalmul 50 si de 15 ori Tatal Nostru, cu lacrimi si cutremurare de inima.
Pentru mentinerea vietii sporite, recomanda trei lucruri: sa ierti, sa nu osandesti pe altii, sa te smeresti.

Rugaciuni pentru sinucigasi si “vindecarea arborelui genealogic”

Constatand ca un sinucigas sau un om ingropat necrestineste aduce in familiile respective boala si esecuri pana in a III-a generatie, Zlotea avea canon de rugaciune si postire purificatoare si-i punea si pe cei din familia in cauza sa faca rugaciune si post.
Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea

Dupa un astfel de post de 40 de zile, la Parintele Ioan a venit “draconul cel mare” sa-l nimiceasca, reprosandu-i ca se roaga pentru smulgerea din ghearele diavolului a unor oameni sortiti pe vecie iadului, si care cu voia lor s-au zalogit satanei (sinucigasii, cei aflati pe treapta a 12-a a pacatului). Draconul cel mare l-a lovit cu gheara pe Parintele Zlotea. Dar (in viziunea parintelui Zlotea) i-a sarit in ajutor arhanghelul Mihail, care l-a distrus pe diavol.
Martori oculari spun ca, dupa iesirea din transa vizionara, Zlotea avea pe fata sange si semnele ghearei. Un caz special de stigmat.
Tine de miracol si de har faptul ca Parintele Zlotea, un taran cu viata sfintita, descopera “terapia arborelui genealogic”, devenita in secolul nostru o disciplina a medicinii alternative: rugaciunea speciala facuta pentru cei care au in familie rude care au fost in conflict grav cu legea divina.

Tunderea in monahism

Spre 60 de ani, Parintele Ioan Zlotea este tuns in monahism. S-a intamplat asa: un calugar de pe Athos, Parintele Iosif, afland ca Elisei Zlotea este “impodobit cu atatea fapte bune”, vine la Salcuta si-l indeamna sa se calugareasca. Pentru aceasta, il conduce la Schitul Sfantul Ioan din Iasi, la staretul Epifanie. Acesta il cerceteaza “si-l gaseste desavarsit in credinta”, facandu-l monah, cu numele de Ioan. Schitul din Iasi devine, curand, un loc cautat, asaltat de popor, pentru vindecare si cuvant de folos de la Parintele Zlotea.
Parintele Ioan Zlotea cere sa revina in Basarabia, unde oamenii au nevoie de el. Staretul Epifanie ii ingaduie aceasta si chiar ii gaseste un fel de sediu, un loc central, unde sa poata face vindecari si povatuiri: la boierul Nicolae Elinschi din Orhei, credincios mare, care-i favorizeaza lui Ioan sa se instaleze pe via lui, daruindu-i o parte din ea…
Via este, si la propriu si la figurat, in relatie cu lucrarea duhovniceasca. Aici, pe via lui, Parintele Ioan vrea sa faca o manastire, dar nu este lasat. De cine? Tocmai de… preoti, care vazand faima si harul lui Ioan Zlotea zic ca “vor ramane fara popor, cu bisericile pustii”… Ei uneltesc si fac ca Parintele Ioan sa fie arestat iarasi… Este anul 1925, este Romania Mare, si nu-i spre lauda noastra ca un parinte harismatic este arestat tocmai de compatriotii lui! Va fi eliberat de Arhiepiscopia din Chisinau.
Ultimii trei ani din viata, Parintele Ioan ii petrece la Arhiepiscopie, facand canon si ascultare, vindecand si invatand pe oameni.

Un mistic autentic

S-a scris despre el: “Rugaciunea lui era totdeauna ascultata. Cu mare putere a fost invrednicit”. El dobandise “mutarea mintii in alt veac”, asa ca misticii adevarati.
Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea

Macarie Sarbu, primul sau biograf din anii ‘30, scria despre Parintele Zlotea si despre categoria de mistici careia ii apartine:
“Ei se afla in trup, dar nu locuiesc in trup. Umbla pe pamant, dar locuiesc in ceruri. Iubesc pe toti si sunt urati de multi; de toate duc lipsa si de toate au de prisos; sunt dispretuiti si cu dispretul sunt proslaviti… Si dupa cum trupul nu poate vedea sufletul, asa lumea n-are putere sa cunoasca crestinii adevarati”.
Trecand la cele vesnice in 1928, Parintele Ioan a fost ingropat in via Arhiepiscopiei din Chisinau. In 1969, un tractor a fost trimis sa are mormantul lui Ioan si, atingandu-se de marginea mormantului, au cazut sinele tractorului.
Cum de altfel prevestise, Parintele Ioan a fost deshumat in 1969, spre stramutare. S-a gasit ca trupul sau ramasese intreg si avea mireasma placuta – unul din semnele sfinteniei. A fost reinhumat la Dobruja, acum o suburbie a Chisinaului. Mormantul sau a devenit loc de pelerinaj si intarire trupeasca si sufleteasca.

Vasile Andru, http://www.formula-as.ro/

A fost specialist în drept, dar îl preocupa şi istoria, literatura, ştiinţele agricole. A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 25.000 ha, şi apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a jutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor şi a făcut donaţie cooperativelor agricole şi forestiere. Grandioasa sumă de bani, obţinută din vânzarea imobilelor, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti, pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Şofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, fondator al spitalelor din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ş.a. Drept recompensă pentru actele de binefacere şi contribuţia la trezirea conştiinţei naţionale, este ales ca membru onorific al Academiei Române pe 24 mai 1910. De asemenea, a fost şi preşedinte de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc (1917), primul preşedinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei ş.a.

S-a stins din viaţă la Bucureşti. I-au fost organizate funeralii naţionale. A fost înmormântat în Cimitirul Sf. Vineri, pe Aleea Teilor.

dupa: wikipedia.org.

____________________________________________________________

Când, acum câteva saptamâni, s-a auzit ca dl. Vasile Stroescu – Vasile de Stroesco, cum se scrie d-sa, ca nobil basarabean, coborâtor al vechilor nostri razesi si boieri – a facut o danie de 100 000 de coroane fondului cultural din Blaj, menit sa sprijine, împotriva oricui, scoala româneasca, a fost o uimire. Se poate ca un român bogat sa faca un astfel de lucru? Dar aceasta înseamna calcarea în picioare a celor mai frumoase datini nationale! Când cineva din neamul nostru are bani de prisos mai cumpara mosii, cladeste vreun palat aurit, calatoreste pe unde dracul si-a-ntercat copiii sau face pe “boierul valah” în lumea cântaretelor si dantuitoarelor din Paris, ori de-l ajuta vrâsta ori nu. Asa se cuvine: asa s-a facut si asa o sa se faca. Un grec, un bulgar pot dispune altfel de banul lor, fiindca doar unul e numai o “capra” de grec, iar celalalt un “tucanaglava” prost de bulgar, dar o natie nobila trebuie sa aiba alte apucaturi.

Multi se mirau de ce dl. Stroescu, român ortodox din Basarabia pravoslavnica, s-a gasit sa faca darul sau de rege Bisericii unite, cu care nu e legat prin nimic. Vreun român prea roman de dincolo s-o fi gândit poate la vreo convertire în perspectiva, caci sunt si rataciti de aceia cari-si pierd vremea cu astfel de lucruri. Dl. Stroescu a raspuns, asa cum se cuvine sa raspunda orice român la certele confesionale ca, adeca, d-sa nu stie decât Biserica de limba sa, româneasca. Aratându-i-se ca si la Sibiu se strâng bani pentru scoli, tot românesti, si ca acestea sunt mai multe, a facut, se zice, un nou dar, de 300 000 de lei.

Pe noi nu ne-a mirat fapta d-lui Stroescu. D-sa e cunoscut de mult ca un mare prieten al neamului sau, ca un raspânditor darnic al bogatiei sale pentru scopuri nobile. A îmbatrânit facând binele si era firesc ca, astazi, sa se întreaca pe sine.

Darul d-lui Stroescu mai are însa un înteles, unul mângâietor si plin de fagaduieli. La 1912 rusii serbeaza o suta de ani de la furtul Basarabiei. Cu acest prilej iese înainte si o suma de “fosti moldoveni” cari vor cânta si ei osanale aratând ca stapânirea ruseasca peste Prut se datoreste si tradarii înaintasilor lor. Ei vor striga sus si tare ca, din mila “împaratului”, Basarabia e fericita în cultura ruseasca înfatisata prin Scoala si Biserica.

Înaintând cu doi ani asupra serbarilor profane ce se vor desfasura pe mormântul vechii noastre glorii de nestearsa amintire, dl. Stroescu deschide mâna larg si da o jumatate de milion culturii românesti, afirmând astfel legatura neaparata si vesnica a Basarabiei sale de viata, de lupta, de triumful firesc al acestei culturi.

Ce e mai curat si mai bun în românimea basarabeana a vorbit prin graiul acestui nobil batrân în clipa binefacerii memorabile. Aratând ca-si aduce aminte si ca pretuieste mai presus de orice comunitatea noastra sufleteasca, pe care toata puterea Rusiei n-o poate sfarma, Basarabia ni-a dat prin dl. Vasile Stroescu acea chezasie pentru viitor pe care stim astazi ca ne putem razima.

Anul 1910 (Neamul românesc, anul al V-lea, nr. 47.)

10 ani de la plecarea la Domnul a Mitropolitului Nestor Vornicescu.

La 17 Mai se împlinesc 10 ani de la trecerea spre cele veşnice a regretatului Mitropolit Nestor Vornicescu. Fiindcă multora dintre Dvs. vă este cunoscut atât de la vizita ce-a facut-o celor două biserici ale parohiei noastre în 1982, cât şi de la numeroasele apariţii ale sale pe posturile de televiziune, socotim că este potrivit la acest ceas comemorativ să vă readucem în prim plan câteva momente din viaţa marelui dispărut, lăsându-vă pe Dvs. să trageţi concluziile necesare. In ziua de 17 mai 2000 s-a stins din viaţă în urma unui infarct. S-a născut la 1 octombrie 1927 în satul Lozova din judeţul Lăpuşna (Basarabia), în familia răzeşilor Vasile şi Vera Vornicescu. Şcoala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat seminarul monahal la Mănăstirea Neamţ (1946-1948) şi seminarul monahal superior la aceeaşi mănăstire (1948-1951). A urmat Institutul Teologic din Bucureşti (1951-1955), cursurile de doctorat în teologie la acelaşi institut (1955-1958) şi cursuri postuniversitare la Bossey şi Geneva în Elveţia (1969-1970). Doctoratul şi l-a luat la Bucureşti în 1983. Activitatea bisericească şi-a început-o ca frate la schitul Nechit, jud. Neamţ (1943-1946) şi apoi frate la Mănăstirea Neamţ (1946-1951). La 10 martie 1950 a intrat în monahism, fiind hirotonit ieromonah şi a slujit ca preot la catedrala episcopală din Iaşi (1958-1962) şi bibliotecar al mitropoliei de acolo. A fost numit stareţ al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava (1960-1966). Mitropolitul Iustin Moisescu l-a hirotonit arhimandrit la 2 februarie 1962 şi de la 25 martie 1966 până la 15 decembrie 1970 a fost stareţ al Mănăstirii Neamţ. La 27 decembrie 1970 mitropolitul Firmilian al Olteniei l-a hirotonit episcop-vicar la Craiova. De la 23 aprilie 1978 a devenit mitropolit al Olteniei. A scris numeroase cărţi, articole şi studii pe teme patristice, istorice şi ecumenice. A publicat în ţară şi străinătate. Nici literatura nu i-a fost străină, dând la iveală volumul In afara legii. Ca ierarh oltean, s-a îngrijit de mănăstirile şi bisericile din eparhie şi multe dintre acestea îl socotesc ctitor şi binefăcător al lor. A participat la multe congrese, simpozioane şi alte întruniri internaţionale la Madrid, Helsinki, Moscova, Sofia, Ierusalim, Budapesta, Praga, Varşovia, Atena, Kiev, New York, Sydney, New Delhi, Noua Zeelandă etc. A susţinut şi desfăşurat acţiuni filantropice în cadrul eparhiei. A fost distins cu ordinul „Crucea Sfântului Mormânt” al Patriarhiei Ierusalimului, cu ordinul „Sf. Ap. Petru şi Pavel” al Patriarhiei Antiohiei, cu ordinul „Sf. Andrei” al Patriarhiei Constantinopolului, cu ordinul „Sf. Sofronie Vraceanski” al Patriarhiei Bulgare, cu ordinul „Sf. Vladimir” al Patriarhiei Moscovei, cu ordinul „Sf. Serghie de Radonej” al Bisericii Ortodoxe din Polonia, cu medalia „St. Marcu” a patriarhiei Alexandriei, cu ordinul „Sf. Constantin cel Mare” al Primăriei Romei. A fost preşedintele Comisiei sinodale pentru canonizarea sfinţilor români şi Preşedintele Comisiei Naţionale Române de Istorie Eclesiastică şi Comparată. În 1996 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Era un spirit vioi, plin de viaţă, un căutător şi scormonitor al bibliotecilor şi arhivelor. Întreţinea legături şi corespondenţă cu numeroase personalităţi ale lumii bisericeşti, culturale şi ştiinţifice din ţară şi străinătate. Cuvântul lui era scurt, cântărit, la obiect. Era generos şi darnic. Ironiza şi nu suporta prostia, infatuarea, megalomania. Îi plăcea disciplina. Craiova i-a adus şi înălţări, dar şi decepţii. Câteva cazuri de insubordonare, susţinute de o campanie de presă demnă de cauze mai nobile, l-au măcinat sufleteşte. Uneori a fost neînţeles de cei mici şi asta l-a făcut să sufere cumplit. Mai avea multe de scris şi de făcut, dar moartea n-a mai avut răbdare… Mitropolitul Nestor Vornicescu rămâne în istoria Bisericii Ortodoxe Române, a culturii româneşti, dar mai ales a Olteniei, ca o personalitate de elită, ca un om care şi-a făcut datoria cu prisosinţă faţă de ţară şi faţă de Biserica străbună.

În ultimii ani televiziunea din Craiova şi alte câteva televiziuni centrale îşi făcuseră un adevărat deliciu din batjocorirea regretatului mitropolit Nestor Vornicescu. Nu conta faptul că ierarhul era autor a numeroase cărţi şi tratate de teologie şi istorie, ba chiar de literatură, autor a sute de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate, că era membru al Academiei Române şi personalitate de vârf a Bisericii Ortodoxe. Pentru cei de la televiziune conta faptul că mitropolitul cântase undeva, la o masă, cântecul „Mamă, mamă, dor de mamă”. De fapt, imaginile redate de televiziune îl arătau cântând doar două versuri din acel vechi cântec. Interpretările şi contextele în care erau incluse secvenţele respective dădeau un aspect complet eronat situaţiei. Dacă era prezentată mănăstirea de la Cârcea şi cazurile grave de insubordonare a călugăriţelor de acolo, erau introduse în reportaj şi imaginile mitropolitului cântând şi se spunea de către reporter că, în timp ce călugăriţele muncesc la mănăstire, în ciuda tuturor „şicanelor” venite de la mitropolie, mitropolitul cântă prin cârciumi şi locuri de tristă reputaţie. Secvenţa aceea a fost dată de multe ori pe posturile de televiziune şi ea ar putea constitui exemplul cel mai evident de ceea ce însemnă falsificarea informaţiei prin televiziune, manipularea maselor prin mijloace mass-media vizuale, dar şi lipsa de principii morale a realizatorilor şi utilizatorilor emisiunii respective. În fapt, imaginea cu mitropolitul cântând „Mamă, mamă, dor de mamă” era din 1994, de la Congresul Mondial al Românilor de Pretutindeni, care se ţinuse la Băile Herculane, sub patronajul unor instituţii de vârf ale ţării, precum preşedinţia, guvernul şi patriarhia. La acel congres participaseră români din toate colţurile lumii. Fusese un moment de intensă trăire spirituală, o regăsire şi o împăcare a fraţilor. Mitropolitul Nestor Vornicescu simţise mai mult decât oricare altul ce înseamnă reîntâlnirile acestea de înaltă vibraţie românească. Pentru a-l face pe confratele cititor să înţeleagă mai bine trăirile mitropolitului din acele momente, vom face o scurtă incursiune în viaţa lui, menţionând doar cele ce ţin de acest aspect. Mitropolitul Nestor Vornicescu s-a născut, aşa cum am spus mai sus, la 1 octombrie 1927, în satul Lozova din Basarabia. Înainte de război a venit la Mănăstirea Neamţ, unde a urmat apoi seminarul monahal de acolo. Războiul şi evenimentele de după el au închis legăturile mitropolitului cu familia sa, mai precis cu părinţii şi cu cei cinci fraţi ai săi. Nici măcar scrisori nu a mai putut să trimită dincolo de Prut. Abia în 1964, mitropolitul a trimis prima scrisoare la Lozova. Pe ea a scris, la „destinatar”, numele părinţilor (Vasile şi Vera Vornicescu), iar în paranteză, dedesubt, „sau rude de-ale lor, dacă mai există”. Nu mai ştia nimic de familie şi de sat de mai bine de 20 de ani. Auzise doar câte ceva despre patimile populaţiei româneşti de peste Prut, dar nu avea de unde să ştie dacă mai este în viaţă şi vreunul dintr-ai lui. Dezgheţul din 1964 îi dăduse prilejul să încerce reluarea legăturilor cu familia. A primit atunci răspuns. Pieriseră o parte din cei scumpi sufletului său, iar pe cei rămaşi în viaţă încă nu putea să-i vadă. A trebuit să vină anul 1990 pentru ca mitropolitul Nestor Vornicescu să ajungă în satul natal, după aproape o jumătate de veac. Părinţii îi muriseră, asemenea şi trei din cei cinci fraţi ai săi, multe rude din cele lăsate acolo în anii 1940 fuseseră înghiţite de morminte. Alte generaţii tinere se ridicaseră, despre care ierarhul afla că sunt copii, nepoţi ori strănepoţi de la cei pe care-i lăsase acolo. Numai cine a avut asemenea momente în viaţă poate înţelege trăirile de atunci ale mitropolitului Nestor Vornicescu. Peste puţin timp a avut loc congresul de la Herculane. Acolo au venit şi mulţi basarabeni. Poate chiar din satul natal al mitropolitului! S-au ţinut discursuri, s-au făcut destăinuiri, s-au îmbrăţişat fraţii întru limbă şi simţire românească, a avut loc masa bucuriei regăsirii şi atunci mitropolitul a cântat „Mamă, mamă, dor de mamă”! Ce cântec putea să fie mai potrivit atât cu împrejurarea în care se afla, cât şi cu starea lui sufletească?! Iată că acea secvenţă a fost decupată de oameni de rea credinţă şi folosită apoi pentru compromiterea ierarhului şi batjocorirea lui. Iar oamenii aceia erau dintre craioveni, adică dintre fii duhovniceşti ai mitropolitului! Trist, dureros de trist titlu de glorie şi de amuzament din batjocorirea criminală a unui om nevinovat! Azi mitropolitul Nestor este sub glie! Poate că boala de care suferea i-a fost accelerată şi de acele atacuri infame din presă şi de la televiziune pornite împotriva sa. Nu ştiu ce simt azi cei care s-au ocupat de falsificarea în sens denigrator a acelei imagini, dar, dacă ar avea o fărâmă de conştiinţă, ar trebui să le fie cel puţin ruşine. Ce oameni, dom’le, ce oameni! Şi ce vremuri! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe vrednicul de pomenire, vlădica Nestor!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

„MITROPOLITUL VISARION PUIU

Acum 15 ani, în 10 August 1964, s-a stins în Franţa, în Exil, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Visarion Puiu. Dacă ar fi trăit până astăzi, ar fi împlinit vârsta rotundă de 100 de ani, căci s-a născut în 27 februarie 1879 în târgul Paşcani, din părinţi moldoveni de obârşie din judeţele Neamţu şi Roman. Seminarul l-a făcut la Roman şi Iaşi, iar studiile superioare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut titlul de Licenţiat în Teologie în anul 1905. În 22 Decembrie 1905 în Catedrala Episcopiei de Roman primeşte tonsura, intrând în tagma călugărească, iar trei zile după aceia a fost hirotonit diacon pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Destinul a voit altfel. În loc să vină la Paris, a fost trimis la vestita Academie Teologică din Kiev, pentru doi ani, ca bursier al fondului episcopului Melchisedec din Roman. Întors în Ţară a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopiei din Galaţi, la 6 decembrie 1908 şi ridicat la rangul de Arhimandrit la 1 Ianuarie 1909. La 1 Aprilie acelaşi an a fost numit Director al seminarului din Galaţi şi Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos. La 1 Septembrie 1918 a fost trecut ca Director al Seminarului din Chişinău, iar la 1 Noiembrie acelaşi an a fost numit Exarh al Mânăstirilor din Basarabia. În sesiunea din 17-30 Martie 1921 a fost ales Episcop al Argeşului. La 25 Martie hirotonit arhiereu de Mitropolitul Primat al României, Miron Cristea, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti şi tot în aceeaşi zi investit de Regele Ferdinand I, iar la 27 Martie instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeş, unde a păstorit timp de doi ani. În 28 februarie 1923, Congresul extraordinar al bisericii basarabene, compus din clerici şi laici, a chemat cu unanimitate de voturi pe P.S. Visarion în scaunul de Episcop al Hotinului, unde a păstorit până în anul 1935 şi unde a avut o excepţională activitate bisericească, spirituală şi gospodărească, în calitate de ctitor al acestei episcopii. În 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop de Cernăuţi şi Mitopolit al Bucovinei. Ca Mitropolit al Bucovinei, pe lângă faptul că a pus ordine în Frontul Religionar şi a încurajat prin donaţii substanţiale o serie de opere de cultură şi viaţă românească, s-a îngrijit şi de Locurile Sfinte, ajutând Patriarhiile istorice ale Ortodoxiei, din Ierusalim, din Antiohia şi Biserica Sinodală Rusă din Diaspora.

După criteriile omeneşti aici se opreşte ascensiunea Mitropolitului Visarion Puiu. După criteriile duhovniceşti abia aici începe Mitropolitul Visarion Puiu să-şi arate adevărata măsură de mare şi dârz ierarh, poate cel mai mare din câţi a avut România după întregire, până în necăjitele noastre zile.

În 1938 Ministrul de Justiţie, Avocatul şi Profesorul de Drept Civil, Micescu a chemat la telefon pe Mitropolitul Visarion, spunându-i că a doua zi Carol al II-ea îl invită la masă şi prezent va fi şi Ministrul Cultelor Zigre. În aceeaşi seară Înalt Prea Sfinţitul Visarion a luat acceleratul de Cernăuţi-Bucureşti, iar a doua zi dimineaţa era aşteptat pe peronul gării de Nord, de Ministrul Justiţiei şi de Ministrul Cultelor. Împreună s-au îndreptat spre Palatul Regal. Înainte de a intra în Palat, Profesorul Micescu spune Mitopolitului, că pentru al vedea pe Rege, va trebui să salute pe „domniţa”. Mitropolitul mirat îi răspunde: „Domnule Micescu, Domniţa noastră este în surghiun, cum, a revenit?” Atunci Ministrul Micescu îl lămureşte că este vorba de Ileana Lupescu. Marele ierarh îi răspunde: „Domnule Micescu, Mitropolitul Bucovinei nu va saluta niciodată concubina regelui României”. Au fost introduşi în sufrageria palatului şi regele era extrem de supărat şi iritat. În timpul mesei Carol al II-lea îi spune că Domeniul Coroanei este vecin cu propietăţile Mitropoliei şi că ar dori ca Mitropolia să-i cedeze o parte din pădurile ei. Atunci Mitropolitul Visarion cu voce blândă dar apăsată îi spune: „Mitropolitul Bucovinei nu va semna un astfel de act chiar dacă i s-ar tăia degetele”. A doua zi după întrevedere, Carol al II-lea i-a retras investitura de Mitropolit al Bucovinei, fără să consulte Sfântul Sinod.

În aceaşi seară Mitropolitul Visarion şi-a luat o singură valiză şi pe jos de la Palatul Metropolitan s-a îndreptat spre gară, pentru a se retrage la Mănăstirea Neamţu. Vestea se răspândise în Cernăuţi ca fulgerul. Până la gară mulţimea se îngroşase atât de mult, încât în faţa gării totul era blocat, iar o mare de lume în genunchi şi cu lacrimi în ochi îşi lua rămas bun de la părintele spiritual şi de la rara personalitate bisericească şi politică din România, care a avut curajul să înfrunte şi imoralitatea şi abuzurile fostului rege al României de tristă memorie, Carol al II-lea. Trenul a trebuit să plece cu trei ceasuri întârziere. La plecare sirenele de la toate locomotivele din gară, cu sunet lung şi plin de jale, anunţau nu numai trimiterea în surgiun a mitropolitului şi protestul anonim al bucovinenilor, dar şi zilele grele, noaptea ce urma să vină peste acest colţ de grădină şi ctitorie voevodală. În 1940, luna Iunie, Carol al II-lea a semnat cu mână proprie cedarea Nordului Bucovinei. Tragic destin…

În timpul războiului, Mitropolitul Visarion Puiu a fost însărcinat de Sfântul Sinod al României să se ocupe de problema bisericească în Transnistria.

Ziua de 23 August 1944 l-a găsit la Zagreb, în Iugoslavia, delegat tot de Sfântul Sinod la sfinţirea unui episcop sârb. De acolo, refuzând să se întoarcă în Ţară, Mitropolitul Visarion Puiu a luat drumul lung şi greu al exilului şi s-a identificat cu soarta românilor pribegi, ocupându-se de viaţa lor religioasă şi spirituală. În exil, a înfiinţat Episcopia Ortodoxă Română din Exil, cu sediul la Paris. Pentru guvernul comunist din Bucureşti, prezenţa Mitropolitului a fost obiect de mare îngrijorare. În 1948 se pusese la cale să fie furat din Paris. Complotul a fost descoperit la timp şi încercările au eşuat. În această vreme, ca secretar al său, am fost zilnic lângă Marele Ierarh. Am fost cucerit total de rarele lui calităţi sufleteşti, de dorinţa ferbinte ce-i clocotea în inimă să înfăptuiască ceva sănătos pentru viaţa religioasă a Românilor în Exil, de marea lui dragoste pentru Biserica strămoşească şi pentru Ţara Românească. Mitropolitul Visarion Puiu s-a dăruit total pe cărările bisericeşti şi româneşti, imprimând în toate faptele lui, demnitatea de om, credinţa şi dragostea de Biserică şi neam. A fost trimis în Exil de Dumnezeu ca o binecuvântare, dar unii oameni ai pământului n-au fost capabili să sesizeze darul dumnezeesc şi semnele vremii. Mulţi nu l-au înţeles din neputinţă sau din frica de-a le lua înainte. Mitropolitul Visarion Puiu a fost necunoscut de aceşti oameni. El era ierarhul modest, blând, bun şi cu un trecut care putea să dea Exilului mare prestigiu. A fost lovit, i s-a înscenat boală mintală, a fost părăsit, n-a fost ajutat şi prin pierderea lui, Exilul Românesc s-a lipsit de una din cele mai frumoase figuri. Înfrânt, ca un stejar despicat de fulger, – de răutatea omenească – nu s-a întors în Ţară, aşa cum emisarii îi propuneau, ci a ales să moară în Exil, lângă cei ce l-au iubit, lângă cei ce l-au amărât şi lângă cei ce nu l-au înţeles. El îi iubea pe toţi, pentru că aşa cum adesea spunea, „Toţi sunt făpturile Sfântului Dumnezeu, toţi sunt fraţii noştri, toţi duc aceeaşi cruce, toţi ispăşim păcate grele şi toţi, chiar fără voia lor, cer să fie iubiţi”. Exilul Românesc are o datorie morală: şi cei ce l-au iubit şi cei ce nu l-au înţeles şi cei ce l-au amărât, toţi să mergem într-o zi la mormântul lui, şi în genunchi să-i cerem iertare. Ar fi un gest de echitate morală. Scriind aceste puţine şi incomplete rânduri, închei aşa cum totdeauna sfârşeam scrisorile mele:

Rămân al Înalt Prea Sfinţiei Voastre supus, credincios şi plecat serv.

Căci dacă omul s-a dus, duhul marelui ierarh trăieşte cu noi în Exil. Figurile intrate în legenda bisericească sau românească rămân vii.

Pr. Dr. Petre POPESCU”

Sursa: “Cuvântul românesc”, an IV, nr. 40, august 1979, p. 9.

preluat de pe www.manastirea-sireti.md

Galerie:

FOTO: Preotul Alexie Mateevici (primul din stânga) împreună cu alţi preoţi militari pe frontul românesc, iunie-iulie 1917.

Grea vreme. O stare de cumpănă, o stare nehotărâtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Ştim cu toţii, că scaparea noastră este numai cea mai strânsă unire între noi înşine. Ştim că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atârnă tot viitorul nostru.

Înaintea noastră se desfăşoară un drum neted şi, mergând pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici.

Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orişice fel, noi nu putem făţiş să ne strângem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaştem simţirile şi părerile noastre, să ştim pe cine să-l alegem.

Nu putem, vasăzică, să ne pregătim ca oamenii, cum se cuvine, pentru zidirea vieţii noastre.

Iar, precum am mai spus, trebuie să ne pregătim.

Grea vreme… Ce să facem noi în vederea unor asemenea lucruri?

Bietul ţăran al nostru suferă mai dihai decât toţi.

Nu-şi află loc el, sărmanul, neştiind cum să iasă din aşa stare. Şi neagra deznădăjduire îl cuprinde pe dânsul tot mai mult. Dar nu trebuie ca deznădăjduirea să-i acopere cu totul sufletul. Nu trebuie să creadă că viaţa lui este prăpădită şi că va sta vecinic uitat de toţi.

El trebuie să se îndrepte, mai înainte de toate, la acei oameni din neamul moldovenesc, care sunt mai luminaţi decât el şi care nu s-au lepădat de el, dar stau foarte aproape de el, ascultă glasul plângerilor lui şi trăiesc o viaţă cu dânsul.

Aceşti oameni, ţinând încă minte că sunt moldoveni, se înţelege că-l vor asculta şi-i vor da tot ajutorul care va fi cu putinţă. Ei vor merge în rând cu dânsul spre ajungerea ţintei dorite, având în inimi tot acel dor de o viaţă mai bună pentru întregul norod moldovenesc din Basarabia.

Cine-s aceştia?

Mai întâi trebuie să spunem că sunt preoţii binevoitori ai poporului, care foarte bine ştiu viaţa ţăranului.

Sunt mulţi şi alţi oameni luminaţi şi cu ştiinţă, care înţeleg starea poporului, nevoia lui de dreptăţi de care este lipsit. Dar de dânşii vom vorbi mai pe urmă, fiindcă preoţii poporani au, se înţelege, mai multă însemnătate — ei sunt căpeteniile sufleteşti ale ţăranilor. La noi, în Basarabia, nici într-o tagmă, care numără în rândurile sale pe moldoveni, nu s-a păstrat aşa de bine iubirea către neam, limba şi obiceiurile străbunilor, afară, bineînţeles, de ţărani, ca în tagma duhovnicească. Şi, afară iarăşi de ţărănime, nici una din celelalte tagme n-are atâţi moldoveni ca aceeaşi tagmă duhovnicească. Lucrul acesta este foarte vajnic pentru noi, moldovenii, îndeobşte şi trebuie să ne spuie nouă multe. Acestea multe însă pot să fie spuse în două-trei cuvinte: în pieptul preoţimii moldoveneş ti basarabene arde încă sfântul dor al neamului moldovean, încă nu s-au stins simţirile şi graiul moldovenesc.

Să mergem acuma mai departe.

Se ştie că mulţi preoţi sunt vrăjmaşi poporului şi chiar îşi dovedesc vrăjmăşia lor prin lucruri nelegiuite. Asta ţăranii noştri o ştiu bine şi în taină se uită la acei preoţi cu necrezare. Mai sunt destui preoţi care chiar îşi arată duşmănia lor către popor, intrând în „soiuzul adevăraţilor ruşi“, şi iarăşi făcând fel de fel de ticăloşii. Acest lucru face necrezarea ţăranilor încă şi mai mare.

În fiecare obşte de oameni sunt şi lepădături. Asta se poate vedea întotdeauna şi peste tot locul, dar mai ales în ziua de astăzi în viaţa noastră. Noi luăm preoţimea întreagă îndeobşte şi vedem cu bucurie că ea poate să fie cea mai bună tovarăşă şi ajutătoare a ţărănimii. Mai mult: ea este datoare să meargă împreună cu ţăranii. Asta trebuie s-o înţeleagă şi preoţii şi ţăranii.

Preoţii sunt povăţuitorii ţăranilor în viaţa lor sufletească. Ei sunt „părinţii“ fiecăruia, părinţii duhovniceşti, precum se şi numesc. Legea creştinească, ai cărei slujitori sunt ei, zice că îndeplinirea nevoilor trupeşti şi sufleteşti ale ţăranilor nu numai că este legitimă, dar trebuie să fie făcută numaidecât.

Preotul, lăsând la o parte toate vorbele şi părerile huligăneşti (care sunt destul de răspândite uneori chiar între cei mai buni dintre ei), să-şi aducă aminte de spusele Sf. Evanghelii, ce-o citeşte în fiecare duminică în biserică. Numai aceste două lucruri trebuie să facă preotul moldovean, ca să-şi dea socoteala despre datoria pusă asupra lui de Acela căruia i se roagă el, de datoria către neamul lui în asemenea vremuri grele, cum sunt ale noastre. Noi avem multe dovezi că uneori preoţii au scăpat din robie noroade întregi în vremi de luptă.

Şi preoţii noştri basarabeni au dovedit destul de des că-şi iubesc neamul şi limba. În clipa de faţă, în înaintea alegerilor, preoţii trebuie să facă toate ce pot, pentru ca alegerile să fie potrivite cu dorinţele neamului moldovean din Basarabia. Ei trebuie să le lămurească ţăranilor aceste dorinţe, ca ţăranii să le înţeleagă bine şi drept, să ştie ce să ceară. Ei pot să facă prin sate adunări şi sfaturi despre alegeri, să se înţeleagă între sine cum să le facă anume aceste adunări, să le lămurească ţăranilor toate celea ce se ating de ele.

Multe pot să facă ei.

Numai ei singuri pot să pregătească poporul pentru alegeri.

Numai astfel vor putea ieşi în dumă aşa deputaţi, care vor lupta pentru cultura moldovenească şi vechile drepturi moldoveneşti.

Preoţimea şi poporul nostru, de Pr. Alexei Mateevici.