Am citit pe internet, cu multă emoţie, romanul autobiografic „Treptele Infernului. Pustiirea” de Ion Moraru, apărut la Editura Flux în anul 2007.

La pagina 22, am citit: „Nu zăbavă s-a auzit că în comuna Mândâc, de care ţinea şi satul nostru, „noii stăpâni” l-au chemat pe preot, părintele Ion Goreaev, şi i-au hotărât ca mai mult să nu umble prin sat îmbrăcat în haine preoţeşti”.

Iar la pagina 75, cu lacrimi în ochi, am citit: „În 1944, părintele Ion Goreaev a fugit, nu se ştie unde, de urgia bolşevicilor”.

Părintele Ion Goreaev a fost bunicul meu. El m-a crescut şi educat după ce eu am rămas orfan de tată, când împlinisem doar trei luni.

Mă numesc Valeriu Pasencu şi m-am născut în anul 1945, în România, în satul Negreni, judeţul Gorj, acolo unde au ajuns părinţii şi bunicii mei, în urma refugiului organizat de statul român, în anul 1944, atunci când devenea evident că armata sovietică, învingându-i pe germani, va reveni în Basarabia, pentru a o cotropi.

Bunicul meu, preotul Ion Goreaev, s-a născut în anul 1888, la Răşcani, judeţul Bălţi. A fost, mai întâi, duhovnicul locuitorilor din Tărăsăuţi, judeţul Hotin, apoi al celor din Mândâc, judeţul Soroca. În anul 1941 a plecat ca misionar la Moghilev, în Transnistria, unde, după spusele dânsului, s-a simţit urmărit şi chiar ameninţat direct de către bolşevici, mai ales pe înserate, când se întorcea de prin parohie.

Împreună cu iubita sa soţie, preoteasa Vera, bunicul a avut trei copii: Tamara, Elisabeta şi Anatol.

Tamara, fiica cea mare, a fost căsătorită cu cucernicul preot Sergiu Grigoriţă. Ei s-au stabilit în parohia Breaza, judeţul Prahova, unde şi-au dat obştescul sfârşit.

Anatol, mezinul, a fost dirijor la Filarmonica din Arad, de unde a fost arestat în anul 1958 şi condamnat, pentru uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani de închisoare. A fost eliberat în 1964, după o amnistie generală a deţinuţilor politici, şi s-a stabilit în Bucureşti, unde a şi decedat. Pe afişele care anunţau concertele la care dânsul dirija, unchiul meu a ţinut ca numele său să apară sub forma Anatol Goreaev-Soroceanu, ca omagiu pentru meleagurile pe care copilărise.

Elisabeta, fiica mijlocie a bunicului meu, a fost mama mea. Dânsa a fost căsătorită cu preotul Ioan Pasencu. Părinţii mei s-au refugiat din Basarabia în anul 1944, purtând în braţe pe fetiţa lor, Ariadna, sora mea, de numai trei ani. În România, părinţii mei s-au stabilit, conform planului impus de statul român, împreună cu bunicii mei Ion şi Vera Goreaev, în satul Negreni, judeţul Gorj, localitate în care m-am născut eu, în anul 1945, şi unde a murit tatăl meu, preotul Ion Pasencu, când eu împlinisem numai trei luni. Ulterior, bunicul meu, Ion Goreaev, a fost numit preot în satul Tândăleşti, din judeţul Gorj. Mama mea a reuşit să-şi găsească o slujbă într-o altă comună din judeţ, iar eu am rămas cu bunicii mei Ion şi Vera Goreaev, pentru care nutresc o imensă recunoştinţă pentru grija, pentru sacrificiul şi pentru dragostea lor pentru mine. Viaţa mea a fost legată de cea a iubiţilor mei bunici.

După pensionarea bunicului meu, Ion Goreaev, bunicii mei, împreună cu mine, ne-am mutat la fiica cea mare a bunicilor, mătuşa Tamara Grigoriţă, la Breaza, judeţul Prahova. După câţiva ani, aici i-am petrecut pe bunicii mei, cu multă durere, la locul de veşnică odihnă.

Bunicii mei au fost oameni minunaţi, cinstiţi şi drepţi. Bunicul meu, preotul Ion Goreaev, a fost iubit nespus de enoriaşii săi. Atunci când a simţit că se apropie sfârşitul, deşi bolnav şi foarte slăbit, oprindu-se mereu din drum, pentru a-şi tempera sufocarea şi pentru a-şi recăpăta respiraţia, bunicul meu a dorit să-şi mai vadă o dată enoriaşii şi biserica unde a slujit. Eu am fost cel care l-a însoţit de la Breaza, judeţul Prahova, la Tândăleşti, judeţul Gorj, cale de 408 km, schimbând două trenuri şi două autobuze. Întors la Breaza, după numai trei luni, bunicul meu a trecut la cele veşnice, la vârsta de 71 de ani. S-a stins cu multă durere în suflet că nu-l mai poate îmbrăţişa, pentru ultima oară, pe fiul său Anatol, care era în acel moment deţinut politic, şi că nu-şi mai poate vedea meleagurile natale, tot aşa cum şi-a văzut ultima parohie unde a slujit cu evlavie.

Iată, acum se ştie ce s-a mai întâmplat cu părintele Ion Goreaev, după ce a plecat din Mândâc, din momentul în care a fost alungat de invazia bolşevică.

Valeriu Pasencu, Bucureşti

publicat în Flux, Ediţia de Vineri Nr.201041 din 05 noiembrie 2010.

Casa eparhială (Palatul Mitropolitan, Casa Serafimov) a fost o cladire în stil neobizantin cu 3 etaje din piatră şi cărămida, construită între anii 1910-1911 cu binecuvântarea şi purtarea de grijă a Arhiepiscopului Chişinăului – Serafim Ciciagov.  Avea cea mai bună sală de concert din Basarabia. Primul etaj se dădea în arendă, acolo fiind amplasate diferite magazine şi servicii. Această perlă a urbanismului Chişinăului de la începutul secolului trecut se afla în faţa cladirii guvernului Rep. Moldova din zilele noastre.

Măreaţa clădire din centrul Chişinăului interbelic, a avut de suferit distrugeri mari, în urma celui de-al doilea război mondial, fiind aruncată în aer de către sovietici în 1941, unele surse menţionează anul 1944 drept anul distrugerii definitive a acestei cladiri.

Marele istoric basarabean Nicolae Popovschi  în lucrarea sa Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, face referire la Casa eparhială - “un eveniment foarte însemnat – zidirea monumentalei case eparhiale.”:

Un alt eveniment foarte însemnat a fost zidirea monumentalei case eparhiale. Nevoia construirii unei asemenea clădiri se simţea de mult. Eparhia ajunsese să aibă mai multe instituţii, însă neavînd o clădire încăpătoare, aceste instituţii erau silite să se adăpostească în localuri incomode — în casa arhierească, în clădirea strimtă a consistorului etc. Ideea lămurită privitoare la construirea unui local încăpător pentru nevoile eparhiale a fost exprimată pentru întîia dată de către congresul din 1908. Spre a veni în ajutor preoţimii, preasf. Serafim i-a cedat, în posesiune de veci, fără plată, cu drepturi de arendă, o bucată de loc din curtea „mitropoliei”, pe str. Alexandru cel Bun din Chişinău, împreună cu casa unde, pînă atunci, locuiau arhiereii vicari. Pentru construirea clădirii, Serafim a obţinut de la sinod, ca împrumut, capitalul mănăstirii Hârjauca118, care era evaluat la suma de 159 122 r. Afară de aceasta, o sumă de 40 000 r. s-a luat fără dobînzi de la diferite instituţii eparhiale. Cu executarea construcţiei a fost însărcinată o comisiune de cinci membri protoiereul Sofronie Cioban, preoţii: Const. Parfeniev, Vas. Humă, Teod. Dubnevici, Const. Ursul şi Boris Bineţchi. Temelia clădirii a fost pusă la 26 aug. 1910, iar în ziua de 18 dec. 1911 măreaţa şi luxoasa clădire a casei eparhiale a fost sfinţită cu o mare solemnitate, cu participarea multor preoţi veniţi din judeţe.
Casa eparhială a avut pentru viaţa bisericească din eparhie mare însemnătate: cu drept cuvînt ea a fost socotită ca „un centru care uneşte turma ortodoxă”. „Un centru de cultură spirituală instructivă”— a spus Serafim în cuvîntarea sa la sfinţirea casei noi,—
„e necesar în Basarabia, pentru toate stările sociale şi pentru toate vîrstele, din cauza stării putrede a spiritelor -din acest timp”.
Casa eparhială are una din cele mai frumoase poziţii din or. Chişinău, fiind situată în centrul oraşului, alături de mitropolie. Clădirea are trei etaje şi subsol. în etajul întîi se găsesc mai multe încăperi destinate pentru prăvălii particulare, în al doilea îşi au sediul unele instituţii eparhiale, în etajul al treilea se găseşte şcoala de cîntăreţi. Clădirea are şi o sală foarte încăpătoare şi luminoasă, unde se ţin conferinţe, se dau concerte etc.
Astfel aranjată, casa eparhială are pentru eparhie o mare însemnătate şi din punct de vedere economic, constituind un izvor de venituri considerabile.

Popovschi Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. or.  Chişinău, editura Museum, anul 2000. Pag. 253.

- Una din feţele antihristului a cazut prin focul pe care il pregatea pentru omenire. Uniunea Sovietica, vreme de mai bine de 40 de ani, a construit armament atomic, rachete, avioane si submarine. Dar acum a venit mizeria si saracia peste popoarele sovietice, imperiul s-a dezmembrat si ateii bolsevici, care erau principalii sustinatori ai lui antihrist, au intrat sub povara focului pe care il pregateau pentru altii. Puterea comunista s-a spulberat peste noapte, ca si cum nu ar fi fost. Astfel s-a aratat voia lui Dumnezeu, care ii iubeste pe crestini si nu i-a lasat la nesfarsit sub talpa ateilor.

- Antihristul are multe masti. Puteti indica o fata mai noua decat comunismul a spiritului care se manifesta impotriva lui Hristos ?

- Acum a aparut o forma noua de ateism, sub numele de New Age. Aceasta include mai multe directii: magia, spiritismul, parapsihologia, paranormalul, satanismul, yoghinismul, bioenergia. Unele au existat in lumea pagana si sunt reactivate acum pe scara larga. Altele se bizuie pe descoperiri noi. Ei sustin ideea ca s-a incheiat epoca pestelui si vine aceea a varsatorului de ape, deci era crestinismului e gata si vine Era Noua, aceea pe care o propovaduiesc ei sub forma sincretismului rezultat din talmes balmes-ul enumerat mai sus. Este calea prin care se formeaza o constiinta larga, anuland deosebirile dintre bine si rau, dintre moral si imoral. Pentru ei exista numai ratiunea, ratiunea si ratiunea, de trei ori, inchipuind omul drept centru al universului. Ei insista ca paranormalul sa fie considerat o stiinta, ba chiar e ridicat la rang de religie. Antihristul din trecut, comunismul, se impunea fortat, prin constrangere. Aceasta forma noua a antihristului se impune prin vraja, prin seducerea omului, prin inselaciunea difuzata in numeroase publicatii si posturi de televiziune.Pe tineri si pe oamenii care se lasa amagiti de senzationalul cu continut New Age din toata massmedia ii sfatuim sa fie atenti, sa se intoarca la credinta in care au fost botezati, sa cunoasca invatatura sfanta, sa se intoarca la Dumnezeu, sa nu se lase inselati. Aceasta invatatura ateista a paranormalului este de natura diabolica si va cadea prin sabia cuvantului lui Dumnezeu. Va fi o confruntare intre Evanghelia dreapta si aceea falsificata de sectari si de acesti magicieni si ei se vor prabusi, asa cum a cazut si comunismul. Insa deocamdata n-au ajuns la apogeu, ca atunci cand le va da Dumnezeu o lovitura sa fie definitiva. Acestea sunt lucruri care se desfasoara in timp; o vreme ii ingaduie Dumnezeu.

- Dar mai intai se va face unitatea statelor si dupa aceea unitatea religiei …

- Exista in planul lui Dumnezeu acest lucru, ca sa fie “pamant nou si cer nou”, adica o lume in care sa predomine dreptatea. Planurile oamenilor sunt multiple, dar Dumnezeu le dejoaca proiectele lor: “Orice sfat veti sfatui risipi-l-va Domnul; ca iarasi de veti putea, iarasi veti fi biruiti, caci cu noi este Dumnezeu”. De se va afirma paganismul la putere iar va fi biruit de puterea lui Dumnezeu.

- Ce alte lucrari antihristice ati mai depistat dumneavoastra in societatea contemporana ?

- O lucrare satanica este masoneria, alta este Martorii lui Iehova. Aceasta din urma este proiectata tot de iudei, ca sa faca o religie universala fara Hristos. Practic, multe voieste omul, multe proiecteaza, dar vor cadea toate la vremea cuvenita, pentru ca Domnul imparateste peste toate. Mai tineti minte ca, in perioada paganismului comunist, s-a aratat pe cer semnul Fiului omului. Ce inseamna aceasta ? Ca spiritualitatea crestina a fost rastignita ? La rasarit soarele s-a intunecat ca si cum ar fi fost acoperit cu un sac. Luand geografic expresia, rezulta ca soarele Hristos a fost intunecat in partea de rasarit a pamantului. Luna in sange s-a prefacut, adica generatia aceasta a pierit insangerata. Stelele din cer au cazut, ceea ce inseamna ca ierarhii bisericii, in special in Rusia, au fost exterminati, bisericile au fost inchise, manastirile pustiite, s-a scos invatamantul religios din scoala, multi preoti si calugari au ajuns la inchisoare, chiar si mirenii au suferit pentru credinta lor. Asta fiindca au purtat pecetea lui antihrist pe frunte sau pe mana dreapta.

- Ce era pecetea lui Antihrist parinte ?

- Pecetea lui antihrist vizeaza mintea si lucrarea. Pe frunte inseamna sa accepti ideologia lor, adica sa fii robit cu mintea si pe mana inseamna sa lucrezi conform acestei ideologii. Intai cu mintea si apoi cu mana; comunistii nu au mai facut cruce si au interzis crucea. Au facut, cum se zice la Scripturi, “icoana fiarei celei dintai”, adica au construit un imperiu asemenea celui roman care a prigonit crestinismul.

- Atunci cum explicati cifra 666, care se pune pe frunte sau pe mana ? Ca iata am auzit ca in America erau deja anul trecut 7000 de insi care purtau pe mana un cip, sub piele, cu cifra 666 …

- Aceia sunt satanisti, nu putem generaliza. Implanturile acestea tin de progresul stiintei. Cifra 666 se explica astfel: omul are un al saselea simt, care este ratiunea. Revelatia Vechiului Testament este cifra sapte. Revelatia Noului Testament este cifra opt, Legea Harului, Noua reprezinta ierarhia cereasca, cele noua cete. Zece este divinitatea. Cand a venit comunismul la putere, nu a ramas la cifra opt, adica la Hristos, nici la cifra sapte, la revelatia Vechiului Testament, ci a coborat la cifra sase care este a ratiunii omului, adica a paganismului. Nu au coborat nici mai jos, la cele cinci simturi, nici nu au urcat. Comunistii s-au fixat stabil in sase, adica ratiune, ratiune, ratiune sau 666. Au repetat, asemanator cu crestinii care spun de trei ori Amin, Amin, Amin.

- A disparut comunismul. Inseamna ca a disparut si 666, ratiune, ratiune, ratiune, promovat de ei ? Nu cumva ateismul se perpetueaza si vine din alta parte acum ?

- Am spus mai sus ca New Age a preluat stafeta atee, dar nu se multumeste numai cu ratiunea, ci reinvie formele magice ale paganismului. Este tot lucrarea satanei, intr-o forma putin diferita.

- Parintele Ioanichie Balan de la Sihastria Neamt ne-a talcuit intr-un interviu ca primul 6 este indoiala in credinta, al doilea 6 desfraul generalizat si al treilea 6 violenta. Sunt trei directii de actiune, provenite din Vest, care prabusesc lumea in pacat si o despart de Dumnezeu.

- Ratiune, ratiune, ratiune nu are nimic de a face cu revelatia divina. Tine de stiinta pozitiva si e deformata prin promovarea magiei actuale. Nu trebuie sa ne ingrijoreze emfaza unor mari guru care se cred protectorii lumii, prin invocarea spiritelor. Acelea sunt spiritele rele. Noi invocam puterea care guverneaza, care binecuvanteaza si care pedepseste. Stiinta e dar de la Dumnezeu, dar daca omul o foloseste in scopuri rele, tot omul trage consecintele.

- Ce parere aveti despre proiectatul control asupra omnlui prin intermediul calculatoarelor si satelitilor ? Printr-un cip implantat in mana orice individ va putea fi controlat de la distanta orice ar face …

- Cand Dumnezeu a zis omului: “Stapaniti pamantul” a avut in vedere stiinta care este un dar divin. Depinde de om cum o foloseste, in bine sau in rau. Fiti convins insa ca orice ar inventa omul, daca este folosit impotriva vointei lui Dumnezeu, impotriva firescului, impotriva binelui, va fi rasturnat cu puterea celui Preainalt. Nimic nu poti sa stapanesti fara voia lui Dumnezeu. Nu trebuie sa ne ingrozeasca vraja cu care vin ei acum spre noi. Comunismul ne persecuta, ne constrangea sa facem ce nu vrem.

- Aveti dreptate, acum se duc oamemi de bunavoie la noua forma de ateism …

- Ii inseala cu usurinta pe cei lipsiti de educatie religioasa, ca nu s-a facut jumatate de secol asa ceva, ii inseala cu bunuri materiale, apoi pe naivii care alearga dupa senzational. Oamenii sunt derutati intrucat Dumnezeu ingaduie multe. Il lasa pe om sa cerceteze multe, sa se ispiteasca, sa se scufunde in intuneric pentru a avea de unde se intoarce. Dar sa nu uitam ca Hristos este puterea si ca El hotaraste toate, ca in mana Lui se afla totul. Ceea ce fac magii de la New Age e praf si pulbere in fata lui Dumnezeu.

Sursa: razboiulnevazut.org

„Prin prooroci am grăit în parabole” (Os. 12, 11) – zice Domnul în Vechiul Testament, iar în Noul Testament acelaşi Dumnezeu zice că „fără pildă nu le grăia nimic” (Mt. 13, 34) mulţimilor ce-L ascultau. De aceea, Scriptura trebuie citită nu numai la propriu, ci şi la figurat, nu numai în sens trupesc, ci şi în sens sufletesc, nu numai în sens material, ci şi în sens spiritual. Căci „o dată a grăit Dumnezeu, aceste două lucruri am auzit” (Psalm 61, 11). Iudeii L-au auzit pe Dumnezeu numai o dată, n-au vrut să primească parabola. Iar din această pricină, „până în ziua de azi, la citirea Vechiului Testament, rămâne acelaşi văl, neridicându-se, căci el se desfiinţează în Hristos” (II Cor. 3,14). Aşa se întâmplă cu toţi cei care – citind Scriptura – se ţin numai de litera care ucide şi nu vor să ţină seama de Duhul care face viu (II Cor. 3, 6). „Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale!” (Iov 38, 11) – astfel poruncit-a Domnul mării când a tras ţărmul în jurul ei. „Eu am pus nisipul hotar împrejurul mării şi hotar veşnic peste care nu se va trece. Deşi valurile ei se înfurie, nu pot să-l biruiască şi deşi ele se aruncă, nu pot să-l treacă” (Ier. 5, 22). Astfel a hotărât Domnul în Vechiul Testament la propriu. Dar în Noul Testament Domnul ne spune la figurat, în chip duhovnicesc, că „legea şi proorocii au fost până la Ioan; de atunci împărăţia lui Dumnezeu se binevesteşte şi fiecare se sileşte spre ea” (Lc. 16, 16). Deci, oricât s-ar învifora şi s-ar învolbura valurile proorociilor Vechiului Testament, ele nu pot trece peste „malul” şi peste „stavila” epocii lui Ioan Botezătorul, căci toate proorociile Vechiului Testament s-au împlinit o dată cu venirea lui Mesia, iar după întruparea Fiului lui Dumnezeu, până la sfârşitul lumii, evangheliştii binevestesc împărăţia lui Dumnezeu, şi proorociile Apocalipsei ne arată ce se va mai întâmpla până la sfârşitul lumii.

Prin urmare, pentru ca să putem înţelege Cartea Cărţilor trebuie, mai întâi, să ne rugăm neîncetat, căci numai rugându-ne ziua şi noaptea Tatăl nostru cel din ceruri „va da Duhul Sfânt celor care îl cer” (Lc. 2, 13). Şi numai când ne vom umple de roadele Duhului Sfânt, care este autorul Bibliei, vom putea înţelege Scriptura, căci – zice înţeleptul Solomon – „înţelepciunea nu pătrunde în sufletul viclean şi nu sălăşluieşte în trupul supus păcatului. Duhul cel Sfânt, povăţuitorul oamenilor, fuge de vicleşug, Se depărtează de minţile fără de pricepere şi Se dă în lături când se apropie fărădelegea” (Înţel. l, 4-5).

În al doilea rând, trebuie să ne smerim nu numai în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa sfinţilor lui Dumnezeu care, „purtaţi fiind de Duhul Sfânt”, ne-au lămurit în chip minunat toată Scriptura cea de Dumnezeu insuflată. Să nu uităm cazul acelui frate din Pateric care, deşi s-a rugat lui Dumnezeu timp de cinci săptămâni pentru ca Domnul să-i descopere înţelesul unui cuvânt din Scriptură pe care el nu-l pricepea, rugăciunea lui a rămas fără nici un răspuns. Dar când acest frate s-a hotărât să meargă la un călugăr bătrân ca să-i ceară o lămurire, atunci, chiar în clipa în care a pus mâna pe clanţa uşii, mintea i s-a luminat de sus şi fratele a înţeles textul. Mirat, fratele L-a întrebat pe Domnul, în timpul rugăciunii, de ce nu i-a descoperit acest adevăr timp de cinci săptămâni cât s-a rugat. „Pentru că, i-a răspuns Domnul, timp de cinci săptămâni cât te-ai rugat nu te-ai smerit, dar când te-ai smerit şi te-ai ridicat ca să-l întrebi pe părintele tău duhovnicesc, ţi-am descoperit locul pe care nu-l înţelegeai.”

Altă dată, un preot care mereu avea descoperiri de la Dumnezeu făcea în timpul Liturghiei o greşeală pe care n-o observa. Diaconul, văzând că mereu greşeşte, i-a atras atenţia, ca să se îndrepte. Atunci preotul L-a întrebat pe Dumnezeu în vreme de rugăciune de ce nu i-a descoperit că greşeşte, ci l-a lăsat să greşească mereu? „Pentru că, i-a răspuns Domnul, voia Mea este să vă îndreptaţi unul pe altul, iar nu să aşteptaţi mereu descoperiri de sus.” Şi, întrade-văr, cel ce cere sfatul fratelui său şi se lasă îndreptat de el când greşeşte dă dovadă de smerenie, iar cel ce dispreţuieşte sfatul fratelui său şi nu crede că prin el poate vorbi Dumnezeu, aşa cum a vorbit prin măgăriţa lui Valaam, cel ce se încumetă să stea de vorbă numai cu Dumnezeu dă dovadă de mândrie, iar drept pedeapsă în locul lui Dumnezeu se poate substitui satana, zicând: „Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura tuturor proorocilor lui!” (III Regi 22, 22).

Tot cu nădejdea în Dumnezeu, doi fraţi au pornit să străbată un loc pustiu fără să aibă hrană cu ei. Când nu mai puteau merge de foame, le-au ieşit în cale nişte sălbatici, oferindu-le pâine si apă. Fratele smerit a zis că Dumnezeu i-a scos în cale pe aceşti sălbatici. A primit pâinea şi apa, s-a întărit şi a mers mai departe. Dar celălalt frate n-a primit nici pâinea, nici apa, zicând că Dumnezeu îi va da ca şi israelitenilor mană din cer şi apă din stâncă. Rezultatul a fost că fratele care nu s-a smerit în faţa sălbaticilor a murit de foame şi de sete, iar celălalt a ajuns la destinaţie.

Cel ce trece prin locuri necunoscute, cu răscruci de drumuri şi cu poteci ce se bifurcă, e bine să întrebe la tot pasul cum poate ajunge acasă. Dar dacă din mândrie nu va voi să întrebe pe nimeni, dacă se va bizui numai pe propriile sale cunoştinţe şi îndemnuri, va merge din rătăcire în rătăcire până se va pierde cu desăvârşire. Iată de ce avem nevoie, în citirea Sfintei Scripturi, şi de rugăciune neîncetată, dar şi de o smerenie adâncă, ca să ascultăm şi de Dumnezeu, dar şi de Sfinţii Părinţi care au tâlcuit atât de bine cuvintele Scripturii.

În al treilea rând, aşa cum Iisus Hristos S-a născut în centrul geografic al pământului şi aşa cum dăinuieşte în centrul istoriei omeneşti, tot astfel Iisus trebuie să fie nu numai în centrul fiinţei noastre, ci şi în centrul Bibliei. Cel ce nu-L află pe Iisus în centrul Bibliei pentru acela Cartea Sfântă este pecetluită. Şi chiar dacă unul ca acesta o are în mână şi o citeşte, el rămâne orb, mut şi surd. De aceea, cine vrea să înţeleagă Biblia nu trebuie s-o înceapă cu Adam şi Eva, ci cu cele patru Evanghelii. Şi numai după ce va isprăvi de citit Noul Testament poate să se întoarcă la Vechiul Testament, mai întâi la Profeţi şi la Psalmi, care sunt mai aproape de Mesia cel întrupat şi numai după aceasta să deschidă Cartea Facerii. Căci aşa cum lumea întreagă e o nebunie fără Iisus Hristos, tot astfel Biblia fără Hristos pare o carte plină de contradicţii, de fapte imorale şi de scandal. De aceea, când citim Biblia, mai ales când citim Vechiul Testament, nu trebuie să pierdem o clipă din vedere că etalonul nostru duhovnicesc este Iisus Hristos şi că numai prin El se pot lămuri contradicţiile, precum şi aparentele fapte imorale si de scandal întâlnite în Legea Veche.

În al patrulea rând, să nu uităm niciodată că pe tot parcursul Bibliei autorul vrea să ne ridice de la pământ la cer, de la trup la suflet şi de la materie la spirit. De aceea, citind-o sau ascultând-o, trebuie s-o auzim de două ori. Dacă rămânem numai la sensul propriu, trupesc şi material, litera ne va ucide aşa cum i-a ucis în sens duhovnicesc pe iudei şi pe mulţi dintre ereticii creştini. Sfântul Apostol Petru încă era robul literei când i s-a arătat în vedenie faţa de masă plină de târâtoare, de păsări şi de animale necurate. Dar când Dumnezeu l-a trimis să boteze casa păgânului Corneliu Sutaşul, abia atunci a înţeles Corifeul Apostolilor că această parabolă şi cuvintele: „Sculându-te, Petre, junghie şi mănâncă” (Fapte 10, 13) înseamnă să nu-i socoteşti spurcaţi pe păgâni, ci să-i botezi în numele Domnului Iisus Hristos, ca şi pe cei din poporul ales.

În al cincilea rând, trebuie să ţinem cont de epoca lui Ioan Botezătorul, care s-a aflat între cele două Testamente ca un ţărm şi ca o stavilă peste care nu pot trece profeţiile Legii Vechi. Astfel, de pildă, fiarele despre care vorbeşte Daniel proorocul sunt – potrivit cu tâlcuirea făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur – împăraţii popoarelor de pe vremea aceea: leul este Belşaţar al Caldeii, ursul este Darius al Mediei, pantera este Cirus al Persiei, iar fiara cu zece coarne este împăratul Antioh Epifanul al Seleuciei. Dar cei care nu ţin seama de ţărm şi de stavilă trec peste epoca lui Ioan şi mână aceste fiare printre popoarele din Apusul şi Răsăritul Europei, rătăcindu-se ei înşişi şi rătăcind şi pe alţii.

Dacă vom ţine seama de aceste cinci puncte, Biblia ne va apărea într-o lumină cu totul nouă.

Ştiind că cheia Bibliei se află tăinuită în ea însăşi, când vom citi versetul: „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»” (Fac. 1, 3), ne vom duce imediat la II Cor. 4, 6, unde Apostolul Neamurilor ne înalţă mintea spre înţelesurile duhovniceşti, zicând: „Fiindcă Dumnezeu care a zis: «Strălucească, din întuneric, lumina!», El a strălucit în inimile noastre, ca să strălucească cunostinţa slavei lui Dumnezeu, pe faţa lui Hristos”… (continuare in linkul oferit în interiorul e-mail-ului.)”

Arhimandrit Paulin Lecca, Editura Sophia – 1999

Astăzi se împlinesc 190 de ani de la naşterea Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu

În ţinutul românesc istoric dintre Prut şi Nistru, ocupat prin forţă de Imperiul rus în anul 1812, vede lumina zilei la 27 iulie 1820, Ioan, fiul preotului Anania şi Teodosia Mihalache, viitorul strălucit ierarh Iosif al Bisericii noastre ortodoxe. Localitatea naşterii este satul Răzălăii, ţinutul laşului, ocolul Răutului. Rămas de mic orfan de tată, şi pentru că mama lui se călugărise sub numele de Fevronia, copilul Ioan la vârsta de zece ani este încredinţat „ocrotirii unei rude a lor, călugărului Teofilact ierodiaconul, din Sfânta Mănăstire Frumoasa, din Basarabia”, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, unde devine rasofor. Aflat în grija ierodiaconului Teofilact, tânărul rasofor ajunge pentru o vreme la Aşezământul Sfântului Spiridon din Iaşi „fiind prezent la punerea pietrei fundamentale a Catedralei Mitropolitane”, de către mitropolitul Veniamin Costachi, în anul 1833.

Începutul pregătirii teologice îl pune la Seminarul Socola din Iaşi, continuând să studieze temeinic la Seminarul Teologic de la Buzău, înfiinţat de episcopul Chesarie în 1836. După ce ierodiaconul Iosif termină Seminarul de la Buzău (1840), cu rezultate de excepţie, este înscris la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, pe care îl va absolvi în anul 1847.

A fost călugărit la 23 noiembrie 1835, de episcopul Chesarie, primind numele de Iosif, în amintirea naşului chiriarhului, episcopul Iosif al Argeşului. A doua zi este hirotesit ierodiacon, la 29 august 1850 este hirotonit în ieromonah, iar la 30 noiembrie este hirotesit protosinghel de către episcopul Râmnicului, SfântulCalinic Cernicaru, fiind deja numit Egumen la Mănăstirea Şerbă-neştii Morunglavului (din 1849), din judeţul Vâlcea.

Din octombrie 1857 în viaţa părintelui Iosif Naniescu apar numeroase schimbări: este transferat egumen la Mănăstirea Găiseni (judeţul Giurgiu), în 1860 va fi hirotesit arhimandrit de către Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, apoi e mutat egumen în 1863 la Mănăstirea Sărindar (Bucureşti), profesor de religie la mai multe şcoli; şi în cele din urmă directorul Seminarului Central (1870-1871). Activitatea sa de bun administrator, om duhovnicesc cu pregătire şi experienţă teologică l-a recomandat pentru alegerea şi hirotonia întru arhiereu la 23 aprilie 1872 cu titlul de „Mireon” (al Mirelor Lichiei).

În 18 ianuarie 1873 este ales Episcop al Argeşului, pentru ca la 10 iunie 1875, să fie ales Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Instalarea mitropolitului Iosif al Moldovei şi Sucevei a avut loc în Catedrala Mitropolitană Veche „Sf. Gheorghe” din Iaşi, la 6 iulie 1875.

Activitatea „bunului” mitropolit în Eparhia Moldovei a fost bogată şi diversă. A continuat lucrările de construire şi restaurare a catedralei, începute cu 40 de ani în urmă, de mitropolitul Veniamin Costachi, între anii 1833-1839, cu fonduri de la Guvernul ţării, Familia Regală şi credincioşi. Aceste lucrări au durat aproximativ 10 ani, până la 23 aprilie 1887 când catedrala în toată măreţia ei a fost sfinţită de 12 arhierei, fiind de faţă Regele Carol I, Regina Elisabeta şi multe oficialităţi centrale şi locale. Sfinţirea catedralei mitropolitane a avut loc chiar în ziua, în care mitropolitul Iosif împlinea cinsprezece ani de arhierie (1872-1887) în slujba Bisericii lui Hristos.

În noua catedrală au fost aduse moaştele Sf. Cuv. Parascheva (1889), ce se aflau la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, ctitoria mitropoliţilor Veniamin şi Iosif primind astfel al treilea hram, după „Întâmpinarea Domnului” şi „Sf. Mc. Gheorghe”, pe cel al „Sf. Cuv. Parascheva”. înainte de sfinţire, mitropolitul Iosif a adus oseminteleMitropolitului Veniamin Costache de la Mănăstirea Slatina şi le-a înhumat în ctitoria sa (30 decembrie 1886).

În pofida vremurilor tulburi (Războiul de Independenţă 1877-1878 şi a sărăciei populaţiei), mitropolitul Iosif a restaurat bisericile „Sf. Trei Ierarhi” şi „Sf. Nicolae Domnesc”, a construit clădirile în care funcţiona administraţia mitropoliei şi locuiau părinţii slujitori ai Catedralei; a îndrumat şi supravegheat construirea şi repararea a foarte multe biserici din eparhie, precum şi conservarea bisericilor, monumente istorice.

O grijă deosebită a avut-o Mitropolitul Iosif faţă de Seminarul Teologic de la Socola, întemeiat de luminatul Mitropolit Veniamin Costache în 1803. După intervenţii repetate la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, mitropolitul Iosif cumpără (cu ajutorul Statului) şi reamenajează palatul fostului domnitor Mihail Sturdza din Iaşi, de lângă Mitropolie, unde instalează Seminarul „Veniamin”, în anul 1893, ce va funcţiona în această clădire până în anul 1948. Actualmente, clădirea adăposteşte sediul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi. Capela din interior este pictată pentru prima dată şi sfinţită de ierarhul moldovean la 11 octombrie 1899.

Cu mari greutăţi înfiinţează în 1892, la Iaşi, o Şcoală de Cântăreţi pe care o va ajuta adeseori cu cele necesare. Şi renumitul dirijor Gavriil Muzicescu (profesor) a ajutat cu bani la cumpărarea de lemne pentru încălzirea şcolii. Iubitor de cărţi şi susţinător al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Mitropolitul Iosif a donat bibliotecii acesteia, în 1888, mai multe volume pentru folosul studenţilor.

Mitropolitul Iosif Naniescu a sprijinit înfiinţarea la Iaşi în anul 1880 a Societăţii Clerului Român, „Binefacerea”. Această societate avea misiunea de a ajuta pe orfanii şi văduvele clericilor. Veniturile ei constau îndeosebi din donaţii şi cotizaţii”. De asemenea, la 1 iulie 1901, a fost înfiinţată la Iaşi Societatea de binefacere „Sfânta Cruce”, condusă de cenzorii controlori N.

Codreanu, Titus Al. Bojinca, I. Cupa, D. Codrescu, T. Haidimache, având drept scop „Sprijinirea religiei creştine, ajutorarea reciprocă a fiecărui membru, a se ajuta în caz de boală, bătrâneţe, la botez şi cununii; la întreţinerea comerţului ambulant etc. Iubitor de muzică bisericească şi bun cântăreţ „mitropolitul Iosif a fost primul ierarh român care a sprijinit înfiinţarea corului mixt în Biserica noastră”, înfiinţând în acest sens corul Catedralei mitropolitane dirijat de maestrul Gavriil Muzicescu.

La iniţiativa şi cu susţinerea financiară a mitropolitului a fost editată la Iaşi, între 1883-1887, „Revista Teologică”, în care erau publicate articole religioase şi teologice, pastorale, circulare scrise de chiriarh, şi răspunsurile Mitropolitului la acuzaţiile ce i se aduceau de unele persoane din Iaşi. Directori şi coordonatori a acestei reviste au fost numiţi profesorii: Constantin Erbiceanu (1838-1913) şi Dragomir Demetrescu, de la Seminarul „Veniamin”. O dată cu plecarea lui Constantin Erbiceanu la Bucureşti a încetat să mai apară revista.

Activitatea editorială a mitropolitului Iosif este restrânsă, publicând mici broşuri, studii, predici, discursuri, lucrarea lui Gavriil Protul „Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului (Bucureşti, 1888,177 pagini), dar aceasta nu l-a împiedicat în a se remarca ca un bun teolog şi cunoscător al dreptului canonic, liturgică, dogmatică, morală, studiu biblic şi muzică. Mitropolitul Iosif a donat întreaga arhivă, cărţi foarte rare, manuscrise, documente, stampe Academiei Române, lucru dorit şi legalizat prin testamentul său. A dăruit Academiei peste 10.000 de cărţi, peste 300 de tipărituri vechi româneşti, numeroase manuscrise şi două lăzi cu documente. Ca semn al recunoştinţei şi preţuirii pentru activitatea sa şi donaţia făcută, Academia Română, a ales pe mitropolitul Iosif Naniescu ca Membru de onoare la 16 aprilie 1888″.

Nu a uitat nici mănăstirile pe care le-a vizitat, îndrumat şi ajutat ca un bun şi milostiv ierarh. A păstorit în perioada imediat următoare secularizării averilor mănăstireşti, încât din lipsă de personal şi bunuri materiale multe mănăstiri au fost închise sau transformare în biserici parohiale.

Mitropolitul a fost senator în Parlamentul ţării, unde a ţinut multe cuvântări în care a apărat interesele Bisericii şi ale poporului român. De asemenea, în şedinţele Sfântului Sinod, mitropolitul Iosif totdeauna se remarca prin claritatea şi puterea discursului său. „Minte luminată, profund gânditor, teolog de excepţie, mitropolitul Iosif Naniescu s-a dovedit mereu a fi un element de bază al culturii epocii sale, un pion important care a lucrat întotdeauna spre edificarea şi luminarea clerului şi credincioşilor având conştiinţa că: «Biserica a fost întotdeauna călăuza luminii şi a limbii, atât în privinţa ştiinţei cât şi a literaturii»”.

A fost contemporan şi le-a citit rugăciuni de dezlegare poetului Mihai Eminescu (1899), compozitorului Ciprian Porumbescu (1883) şi scriitorului diacon Ion Creangă (1889). În timpul păstoririi sale, mitropolitul Iosif a colaborat cu multe personalităţi ale vremii: cu colegul şi pictorul Gheorghe Tăttărescu, care l-a ajutat la pictarea Catedralei Mitropolitane; Regele Carol I, care l-a sprijinit în demersurile făcute pentru construirea şi renovarea multor biserici; învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu, academicianul A. D. Xenopol; poetul Vasile Alecsandri, muzicologul Gavriil Musicescu (pe care l-a ajutat să publice partiturile muzicale); a fost prieten cu istoricul Constantin Erbiceanu, autorul „Istoriei Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi”, a Istoriei Seminarului „Veniamin” din Mănăstirea Socola, a zeci de articole şi studii în „Revista Teologică”, contribuind la o mai bună cunoaştere a Bisericii din Moldova. Recunoscut de toţi ca un ierarh milostiv (a desfăşurat o importantă operă filantropică) şi susţinător al tinerilor studioşi, mitropolitul Iosif a ajutat între alţii şi pe viitorul Mitropolit şi Patriarh al României, Nicodim Munteanu, să studieze la Seminarul „Veniamin Costachi” şi la Academia Teologică din Kiev.

Pentru toată activitatea şi viaţa sa plină de faptele bune mitropolitul Iosif avea să fie sărbătorit de Biserica românească şi popor la 6 iulie 1900 cu prilejul împlinirii a 25 de ani de păstorire în scaunul mitropolitan al Moldovei.

Intrase în al 82-lea an al vieţii, când cuprins de slăbiciunea fizică, blândul şi milostivul Mitropolit Iosif, la 26 ianuarie 1902, trece la Domnul Cel mult iubitor de oameni. A fost înmormântat, la 28 ianuarie, lângă ctitoria sa, în partea de miazăzi, după dorinţa exprimată încă din viaţă. Plecarea sa a însemnat o pierdere însemnată pentru Biserică şi pentru cei care primeau un ajutor de la păstorul lor. În testamentul său, întocmit la 8 noiembrie 1900, se evidenţiază din nou sufletul generos al mitropolitului, preocupat mai ales de progresul ţării şi a Bisericii, pe care le-a iubit cu mult devotament: „Toate cărţile, manuscriptele şi documentele, câte se vor afla în locuinţa mea din Bucureşti şi Iaşi, rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, a le dărui Academiei Române, până la cea din urmă hârtie scrisă, ca acolo unde am dat, fiind eu încă în viaţă, mare parte din ele aici să se păstreze de-a pururi sub numele de „Biblioteca Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, dăruită Academiei Române”, spre a se putea folosi de ele toţi iubitorii de ştiinţă şi toţi aceia care vor voi şi vor dori să cunoască trecutul istoric al Scumpei noastre Patrii şi al Sfintei noastre Biserici creştine Ortodoxe”.

† EMILIAN LOVIŞTEANUL

Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

(Articol publicat în Revista Ortodoxă, Seria a II-a, Anul 3, nr.22, 2009, pag. 3-5)

Lumea Monahilor: – Părinte Roman Braga, aţi venit de curând în România. Vrem să pornim în interviul pe care îl vom realiza, să descoperim prin intermediul Sf. Voastre pe părinţii pe care i-aţi cunoscut în România şi în acelaşi timp să ne spuneţi şi ce experinţe aţi cunoscut Dvs. în Statele Unite unde v-aţi stabilit de foarte mulţi ani… Haideţi să o luăm cu începutul: ce părinţi aţi cunoscut aici?

- Părintele Roman Braga: Este a treia vizită a mea în România şi dacă mă întrebaţi de părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care au avut o înrâurire, o influenţă asupra persoanei mele, sunt aproape toţi în cimitir…Dvs. poate că aţi auzit din scris sau din anumite cărţi, pe care ei le-au publicat, dar eu am plecat de tot…sunt în America de 36 de ani. Şi lucrez în America nu atât printre români, cât mai ales printre ortodocşii americani, cu tineretul născut acolo şi crescut acolo. O să vă dau câteva nume de părinţi care au influenţat viaţa mea spirituală. Poate să fi auzit de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş. Cred că a murit la mânăstirea Cernica şi este îngropat acolo. Ei bine, vreau să vă spun că el a fost modelul meu de viaţă. Desigur că şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care nu erau cărturari. Pentru că pe mine mă interesează, m-a interesat aşa întotdeauna, nu cei care erau cărturari ci oameni duhovniceşti, mai ales cei simpli. Pentru că ei au o adâncime specială. Pe care cărturarii nu o pot înţelege pentru că sunt mult mai complicaţi şi mai sofisticaţi şi în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar adâncimile unui părinte Antipa, de la Cernica, care a trăit vreo 40 de ani în Muntele Athos şi care era „tipicarul” mânăstirii Cernica şi duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească – nu făcuse carte – m-a impresionat. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore şi în pilde pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi exprimăm logic foarte puţin – merge prin pilde, metafore, prin forme de limbă care sunt aproape, prin mit ca să spun aşa. Aşa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană şi nu se poate o cultură fără Hesiod şi fără Homer în Grecia şi în Europa, tot aşa şi mitologia asta românească, ţărănească ne-a dat nişte călugări mari în mânăstire, care vorbesc în metafore nişte lucruri foarte adânci. Ăsta a fost părintele Antipa de la mânăstirea Cernica. Îmi amintesc când eram student teolog mă duceam la mărturisire şi el mereu îmi spunea: „să nu te faci preot, taică”. Aşa iubea preoţia şi îi era frică de preoţie. El care slujea altarului, aproape întotdeauna: „să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii”, adică profesor, „că dacă te faci preot, îţi moare soţia, îţi iei altă soţie, s-a terminat cu preoţia, s-a terminat cu mântuirea”, zicea. „Preoţia”, zicea, „e foc, e foc, taică”. Erau nişte oameni, care vibrau, dar nu sentimental şi dramatic cum se întâmplă cu mulţi alţii, dar foarte „la punct”, la obiect, „to the point” cum spunem noi; nu întrebuinţau multe cuvinte. Şi ăsta este părintele Antipa. Îmi amintesc pe urmă tot la Cernica, părintele Fotie, care când slujea Sf. Liturghie sau lua rândul cu săptămâna să slujească Sf. Liturghie, purta un ştergar la gât, aşa de alb…Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă. Şi dvs. dacă sunteţi teologi şi vreţi să vă faceţi preoţi, vă recomand să nu devină comună Sfânta Masă şi Sfânta Euharistie şi Sfânta Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie nu este o rugăciune; este ceva care se întâmplă acolo;vine Dumnezeu şi intră în materie, în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg şi se sfinţeşte, după cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, tot Cosmosul printr-o Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Universului. Şi ne sfinţim şi noi. Am văzut astăzi un lucru extraordinar la Catedrală, la Catedrala Patriarhală… Nu mai vorbesc că Patriarhul a rămas în urmă că trebuia toată lumea să-l atingă. Dar oamenii întind mâinile să atingă şi pe preoţi şi hainele lui şi tot…pentru că instinctiv ei ştiu că plouă harul Duhului Sfânt în biserică; că nu suntem singuri; că acolo sunt îngerii; că Mântuitorul în Sfântul Potir nu este Singur. Şi acum cu toate că s-a încuiat Catedrala Patriarhală pentru că e noapte, acolo sunt coruri de îngeri, pentru că este Sfânta Euharistie. Ei bine, călugării ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică. Oamenii aceştia simpli m-au cucerit pe mine foarte mult când eram copil. Nu vă spun că am făcut un seminar monahal eu la mânăstirea Cernica, de aceea îi cunosc mai bine pe cei de acolo.
- Şi duhovnicul dvs. de la Canal, care era tot un om simplu şi pe care am putea să îl includem tot în genul acesta de părinţi duhovnici?
- Ei bine, aici este un răspuns puţin mai lung. La Canal am avut un duvohnic, părintele Evghenie, stareţ la Muşunoaiele…şi acela m-a determinat pe mine să mă fac călugăr, pentru că eu nu m-am călugărit de tânăr. Aveţi aici în România acum nişte călugări copii, ceea ce e foarte frumos; sunt nevinovaţi, dar eu m-am călugărit la 34 de ani, după prima închisoare; că să ştiţi că eu am mai avut şi concediu, n-am stat atâta timp în închisoare, în România; mi-au dat un concediu de 5 ani, în care am fost arestat numai la Paşti şi la Crăciun; n-am făcut nici un Paşti şi nici un Crăciun afară. De aceea Patriarhul Iustinian s-a silit ca să fiu scos din ţară. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh şi care a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă astăzi îl critică şi pe Preafericitul Teoctist la fel, dar ei sunt mari înţelegători ai suferinţei umane. Duhovnicul meu de la Canal, părintele Evghenie, era tot un om simplu şi el. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau preoţii catolici şi călugării catolici, cu care eram foarte buni prieteni noi…Noi acolo în închisoare uneam biserica, o desuneam… Numai că nimeni nu ne-a înţeles şi când am ieşit din închisoare, nu s-au uitat la noi; dar ne-am rugat împreună cu preoţii catolici, cu cei uniţi, cu toţi, şi părintele Evghenie, un călugăr smerit ortodox, era în centrul atenţiei lor. Toţi îl admirau. El nu făcea lecturi, dar el recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. Aşa cum era părintele Cleopa. Şi asta m-a influenţat pe mine. Pentru că el mi-a spus: „ să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop”; ca orice om, când am ajuns în închisoare m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „de ce Doamne?”, „de ce eu?”; eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: „de ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!”. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost.

Drumul însingurării, drum către inimă…

În afară de aceasta am avut în a doua închisoare o experienţă mult mai mare, pentru că am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte 1 an sau 2, singuri în celule, pentru că voiau ca preoţii să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani nimeni din cei care au fost în închisoare n-a văzut hârtie, creion sau carte; asta era „tratamentul intelectualilor”; pe cei de dreptul comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste; nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic, dar asta a fost foarte bine pentru că în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că era scopul, ne-a întors către noi înşine ca să ne punem întrebarea: „ce suntem noi?”. Pentru că vă spun: când stai între patru pereţi ai celulei şi nu ai nici un orizont, nici o perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi; trebuie să te întorci, să te duci undeva; nu sunt singurul, dar acolo am descoperit noi infinitul din noi; că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom, ştii, căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorizasem cândva: „voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu că Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în voi”. Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Că Dumnezeu dacă nu îl căutăm în noi, nu este material sau spaţial să îl plasez într-un colţ, undeva. Trebuie să ne întoarcem să explorăm universul din noi. Explorarea universului din noi este o experienţă care trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului, să ştiţi. Tineretul astăzi fuge. Fug de ei înşişi. Instinctiv ei ştiu că este ceva extraordinar înăuntrul nostru, că Dumnezeu este acolo. Această explorare a universului interior este aventura cea mare.
Trupul este un instrument de comunicare; când două persoane comunică, comunică prin trup; cum să vă explic eu acuma: noi stăm în camera asta într-un univers de unde: unde scurte, unde mai lungi, diferite lungimi de undă; aici e un televizor, dacă apeşi pe un buton acolo vin nişte voci de departe, dar ele n-au în natura lor nimic de-a face cu sârmele alea din televizor sau cu bateriile alea care sunt acolo, sunt cu totul de altă natură; aceasta ar fi după mine şi legatura dintre suflet şi trup; dacă loveşti televizorul acolo într-un loc poate că dispare imaginea, după cum dacă mă loveşti pe mine în tâmpla asta poate că eu ajung să nu mai văd; dar dacă loveşti în altă parte televizorul, dispare sunetul; tot aşa centrul vorbirii din creier, dacă loveşti într-altă parte omul nu mai poate vorbi; dar nu însemnează că omul este creier; sufletul este cel care urăşte, iubeşte, gândeşte la infinit, întrebuinţează cuvântul de „nemurire” că pisica sau câinele nu au ideea de „infinit”, sau animalele. Acesta este omul nemuritor.

Ortodoxia americană sau mărturia adevărului

Întorcându-mă la închisoare pentru că m-aţi întrebat; după prima închisoare am venit şi m-am călugărit. În a doua închisoare am făcut aventura asta a descoperirii centrului ăsta, al centrului religios din om, unde trebuie să îndreptăm toate rugăciunile noastre. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: „ieşirea din tine este ieşirea din Paradis”. Noi acolo în America, ca ortodocşi, avem această misiune: să schimbăm direcţiunea cunoaşterii pentru că Apusul, cultura apuseană din care face parte şi America, are o cultură cosmologică: ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează universul din afară de ei. Ortodoxia, şi rostul ei, este ca să întoarcă atenţia omului că mai există o dimensiune. Nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu trebuie să ne întoarcem înăuntru, şi cunoaşterea lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Dacă începi să te cunoşti „cine eşti tu, cine sunt eu”, îţi dai seama, Îl descoperi pe Dumnezeu întotdeauna, pentru că „omul este icoana lui Dumnezeu”. După cum ştiţi El a zis: „să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, şi tineretul mai ales nu poate suporta aventura intrării în sine şi ca un fel de scăpare („escape” noi îi spunem) cultivă lucrurile zgomotoase, adică, aşa cum este în Apus vorbesc…Poate că şi aici în România acuma, ceea ce nu aş dori să se întâmple într-o ţară ortodoxă: muzică de-asta, nu rock, rock-ul e clasic acuma, mai nebună muzică există decât atât; se duc la concerte în care se zgârie pe faţă, plâng, îşi rup hainele, concerte care te demonizează.
Nu poate un tânăr în America să stea singur pe o bancă 2 ore. Ce tragedie este! Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii vara, tabere religioase le spuneţi dumneavoastră aici, îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, americanul poate nici n-are noţiunea de biserică pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în scoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de biserică: nu plătim taxe, nu plătim pe proprietăţi, pe nimic, a refuzat să introducă religia în şcoală pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi era o fetiţă care avea 2 radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, şi cu 2 căşti, una în urechea stângă alta în cea dreaptă, probabil că erau 2 programe: unul de sport şi unul de muzică din asta, şi eu i-am spus: „shut it off”-„închide-le!”. Şi ştiţi ce mi-a spus? „Părinte, dacă eu le închid, înnebunesc!”. Ce tragedie la o fetiţă de 14 ani să spună lucrul ăsta. „Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Stai 1 oră acolo!”. „Dar ce să fac?”. „Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dumnezeu vrea să-ţi vorbească ceva!”.
Vedeţi ăsta este rolul Ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei şi ce?! Nu pentru asta Dumnezeu ne-a trimis acolo, nu să facem bani; ne-a trimis acolo să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate să deschidem porţile Bisericii pentru că ei nu au Biserică. Sfintele Taine nu există la protestanţi. Nu există în lumea protestantă. Cei care vin la Ortodoxie în America (şi sunt foarte mulţi care vin), parohii întregi de baptişti, mai ales cei din Sud, ei caută Biserica. Şi citesc, pentru că majoritatea celor care se fac ortodocşi sunt intelectuali în America, citesc, şi-au găsit în Constituţiile Apostolice şi la Sf. Iustin Martirul, în Apologii, descrierea Sfintei Liturghii, despre Taine şi se întreabă: „ dar când au dispărut Astea de la noi?”; „suntem noi în Biserică sau nu suntem în Biserică?”. Şi încep să caute Biserica! Interesant că nu se duc la catolici. Pentru că catolicii sunt foarte liberali, să ştiţi. Mai ales după Sinodul al II-lea de la Vatican au reformat Liturghia, au introdus jazz-band în biserică, chitare electrice pentru că ei vor să aducă tineretul în biserică. Tineretul e mult mai înţelept. Tineretul nu se duce. Au pierdut tineretul, vocaţiile toate, pentru că atunci când intri într-o biserică chiar un tânăr vrea să vadă ceva diferit decât pe bulevard. Ortodoxia dimpotrivă vrea să impună ritmul din biserică care este ritmul normal al omului: vezi pe preot ridicând mâinile în sus, pe diacon păşind într-un anumit ritm, cădind biserica. Ăsta e ritmul nostru uman, normal. Pe acesta Ortodoxia vrea să îl impună şi pe stradă, nu să aducă strada în biserică, cum se întamplă în biserica romano-catolică.

Tragedia Occidentului

De aceea spun despre tineretul de acolo şi despre noi toţi care ne ocupăm de ei, dorinţa noastră este, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să schimbăm direcţia cunoaşterii, să schimbăm aşa numita filosofie apuseană, umanismul şi relativismul, care este bazată pe om, nu pe Dumnezeu. Nu se predau în şcoli valori absolute: ce e bine astăzi, mâine poate fi rău/ ce e rău astăzi, mîine poate fi bine; totul este relativ. Dacă Familia şi Biserica nu le dau valori absolute, şcoala nu le dă! Toată filosofia în şcoală este bazată pe evoluţionism, care de fapt nu este o ştiinţă, ci este o filosofie, bazată pe materialismul filosofic al sec. al XVIII-lea. Vă spun un lucru: dacă noi nu venim de nicăierea, cum se învaţă în general în şcolile din Apus, şi nu ne ducem nicăieri, tânărul la 14-15 ani spune: „dar nu merită să trăieşti”; „adică cum: eu nu vin de nicăieri, nu mă duc nicăieri; de ce să trăiesc să mă îmbolnăvesc de cancer, de ce să plătesc taxe la guvern, de ce să nu mă sinucid?!!”. Şi sunt sinucideri multe. Aţi auzit de prin ziare ce s-a întâmplat la Columbine College? E un liceu american şi acolo era o listă pe care elevii o păstrau şi pe care notaseră cum să se sinucidă pe rând… Şi unul dintre ei a vrut să facă un act de „caritate” şi să-i omoare el, a omorât şi studenţii din bibliotecă. De ce? Eu nu-i acuz. Eu acuz sistemul. Pentru că sistemul acesta evoluţionist, care ei spun că e ştiinţific, dar nu este experimentat în laborator, este numai o filosofie. De ce să nu admiţi şi a doua filosofie despre Creaţie şi despre Univers, şi despre studiul naturii decât numai aceea?! Pentru că, n-avem timp acuma să vorbim, există acum în America o mare opoziţie împotriva lui Darwin, s-au publicat cărţi şi sunt mari biologi care au demonstrat în laborator că este imposibilă evoluţia. Dar s-a creat în tineret un anumit „behaviour”, un comportament cum se spune. Ceea ce urmărim noi ortodocşii este schimbarea acestui comportament şi îndreptarea atenţiei oamenilor spre lucrurile eterne şi spre valorile absolute. Cred ca de aia ne-a trimis Dumnezeu în America.
- Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste 2 preocupări să le spun: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă, că acum asta este economia de care se folosesc marea majoritate a statelor lumii, şi pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară care necesită timp şi într-un fel necesită linişte.
- Acuma liniştea despre care spuneţi dvs. că e nevoie pentru realizarea noastră spirituală este, este în noi, să ştiţi. Vă puteţi bucura de sistemul economic în care trăim şi de libertăţile democratice. Nu trebuie un totalitarism ca să ne realizăm noi spiritual sau întotdeauna o persecuţie. Vă puteţi bucura de toate câte Dumnezeu Le-a dat, Le-a creat. Nu judecaţi capitalismul american prea rău. Este o societate de consum, însă progresul lor… progresul lor de consum este risipa: cu cât se aruncă la coşurile de gunoi în Statele Unite poate România să-şi refacă economia în câţiva ani. Există o anumită raţiune: ca să dea de lucru la oameni; dând de lucru la oameni, aceştia cumpără. Cumpărând, producţia creşte, şi aşa mai departe. Ei au descoperit un mod de a fi, care nu este capitalist. Să ştiţi, americanul nu e capitalist pentru că există un fel socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, la Ford te îmbraci, îţi dă şi maşină din 2 în 2 ani, o schimbi, acolo şi salariul ţi-l consumi. Pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazin de cumpărături, şi de îmbrăcăminte, şi de toate, şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem, dar nu e aşa ca să spui că adună banul undeva, cum înţelegem noi capitalismul clasic; şi-i pune în buzunar şi câţiva trăiesc bine şi ceilalţi nu. Preşedintele de la Ford, care nu mai este Ford, un nepot de-al lui Ford care-i al 5-lea director pe acolo, deschide nu numai fabrici de maşini. Ei fac sateliţi, ei fac lucruri extraordinare, computere, toate lucrurile astea le fac şi tot banul circulă. Nu găseşti un capital undeva. Când spui că anul trecut, de exemplu, General Motors a câştigat sau are un plus de 10 bilioane ăla nu-i păstrat nicăieri, n-o să găseşti niciodată banii ăia. Banii ăia sunt, circulă mereu în producţie şi de producţia asta se folosesc cei care lucrează acolo. Ce să vă spun că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu spune: „fabrica lui Domnu Cutare”. Deci nu este un capitalism obişnuit, este un socialism de fapt, dar este altfel structurat, pe vârfuri, nu ca în comunism. Şi chiar şi agricultura acolo este o industrie. Nu poţi să faci, mai mult de 3000 de ha, nu poţi lucra că trebuie să îţi întreţii familia, maşinile. Dar maşinile acelea le cumpără de la cineva. Se asociază între ei. Totul este o industrie. Nu e banul, un ban care să spui: e al meu, la bancă, am atâtea: 300 000 de dolari la bancă. Nu, nu sunt oameni care ţin atâta la bancă. Cumpără acţiuni, intră banii în circulaţie, astfel trebuie înţeles capitalismul american. Însă, aici m-aţi întrebat, să revin acuma la răspuns: cum poţi să trăieşti în societatea asta capitalistă şi totuşi să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar în acelaşi timp Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră. Desigur veţi ajunge şi dvs. la un timp când rezultatul muncii vă va da posibilitate să trăiţi, să trăiţi într-un mod cuviincios. Deja au început: curăţenie văd că este, au început oamenii, că nu puteţi să trăiţi izolaţi.

Ortodoxie în Europa

Intrarea asta în Europa e o chestiune care poate fi şi periculoasă şi foarte bună; depinde cum o poţi înţelege. Dar veţi ajunge la un standard european de viaţă economică. Însă viaţa spirituală este cu totul alta: trebuie să te cunoşti pe tine însuţi. Sunt oameni în America, oameni care au funcţii importante, executivi de companii; ăştia sunt cei mai importanţi; nu există compania lui Vasile sau a lui Gheorghe, aşa ceva nu există; dar există „board of directors”, adică mai mulţi directori şi ăia conduc, sunt oameni acolo care sunt foarte religioşi, religioşi nu în sensul că sunt informaţi sau se duc la biserică, dar sunt mistici-religioşi. Deci nu vă împiedică cu nimica să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu şi să vă bucuraţi de toate câte Dumnezeu a creat. Iar prin munca dvs. le dezvoltaţi şi le înmulţiţi pentru că Adam lucra în Paradis împreună cu Dumnezeu. De aceea şi omul în societate trebuie să producă, să lucreze împreună cu Dumnezeu şi atunci Dumnezeu este satisfăcut. Dar Adam nu producea pentru interesele lui. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om să creeze. Şi creaţia în societate se plăteşte, sigur: fiecare avem talentele noastre şi avem ramurile în care ne dezvoltăm, şi colaborarea între ele este viaţa socială. Nu e imposibil. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie staţi, să nu îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut aici tramvaiele că fac gălăgie în partea asta, sirenele de la fabrică, toate zgomotele astea industriale în care trăim noi, să vedeţi ce este în New York, New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte se poate realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un furnicar, încât nimănui nici nu-i pasă: poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să atârne o coadă după tine, nu se uită nimeni la tine. Pentru că nu-i interesează. Într-o mulţime, de aia, şi New York-ul are totuşi nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări, are…E posibil pentru că asta este altă dimensiune. Este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, există o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar dacă tu ai pace în tine, asta-i de altă natură pacea în noi. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”, n-a spus pacea de la Versailles sau pacea de la Paris, a spus: „Pacea Mea v-o dau vouă!”. El e Pacea Lumii. Deci dacă Îl avem pe Iisus în noi, nu vă fie frică. Nu vă fie frică de nici un zgomot din afară. Pentru că acelea au natura lor şi înţelegerea lor. De multe ori sunt prea multe. Şi dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde prin ce perspectivă priveşti.
- Părinte Roman, dar de multe ori suntem puşi în situaţia să lucrăm în nişte companii sau fabrici, sau alte instituţii care promovează, spre exemplu, patimile din oameni: consumarea, consumul. De exemplu o fabrică de arme sau, poate nu chiar aşa de rău o companie care promovează nişte produse care se vând pentru că oamenilor le plac. Şi nu le sunt de folos musai, dar le plac, sunt conform patimilor lor. Rămâi în acea companie şi îţi vezi de pacea pe care ţi-o dăruieşte Hristos sau pleci de acolo?
- Nu, aici se pune un caz de conştiinţă. Cauţi cât se poate să te izbăveşti de acea companie şi să nu mai lucrezi, adică să nu mai lucrezi pentru trezirea patimilor omului şi menţinerea lor, cum este alcoolul sau sigur că nu există o companie de droguri, că alea le fac pe ascuns, dar alcool şi ţigări, şi toate lucrurile astea, caută să nu lucrezi dacă poţi acolo. Să ştiţi că în America se fumează mai puţin ca în România, nici în aeroport, nu se fumează pe aeroport, nu se fumează nici în nici un restaurant, nicăieri. Din instituţiile publice, dacă e fumător, trebuie să se ducă afară, undeva departe…Nu pentru că e o patimă care îţi îngreunează mântuirea. Nu la asta se gândesc. Ei se gândesc la igienă şi la sănătate. Dar totuşi, aşa fac. Conştiinţa lor le dictează ca pe fiecare ţigară americană să se scrie că nu-i bine să se fumeze. Şi atunci, sigur, te mulţumeşti, dar asta nu depinde de dumneata care lucrezi acolo, depinde de directorii fabricii, sau depinde în ultimă instanţă de guvern cum priveşte; dacă guvernul are nevoie de bani şi incită patimile oamenilor: alcoolismul şi tutunul, ca să facă, dacă este în regia statului şi să facă bani pe asta, nu este vina dvs. Dvs. lucraţi acolo ca să aveţi un salariu pentru familie, şi să vă întreţineţi copiii şi familia. Fă-ţi rugăciunea, când te duci acolo dimineaţa şi spune: „Doamne ştiu că asta e, dar nu depinde de mine, depinde de cei care au făcut fabrica, de cei care aprobă, aprobă produsul acesta; nu depinde de bietul muncitor care lucrează acolo ca să îşi întreţină familia”. Nu vă simţiţi chiar aşa vinovaţi şi nu vă acuzaţi. Sigur nu o să lucrezi într-o casă de prostituţie acuma ca să câştigi bani. Aia sigur că depinde de tine. Şi aici într-o oarecare măsură depinde de tine, dacă poţi să găseşti altă ocupaţie, caută să te eliberezi din fabrica asta să te duci undeva unde conştiinţa dumneatale va fi împăcată.
- Părinte, eu vreau să vă întreb acum un lucru care îi priveşte pe preoţi. Cum se poate hotărî un tânăr, dacă a absolvit Teologia, dacă e bine să fie preot sau nu? Deci care e măsura după care ar trebui să judece lucrul ăsta?
- Eu nu cred că mulţi Părinţi. Mă uit la Sinodul românesc, ce tânăr este! Faţă de mine sunt nişte copii cu Harul lui Dumnezeu. Sigur că le sărut mâinile şi picioarele la toţi că sunt arhierei. Dar mă bucur în inima mea că Biserica întinereşte. Şi aveţi arhierei foarte capabili. Şi mulţi din ei sunt foarte duhovniceşti. Am vizitat câteva episcopii acuma. Aveţi călugări ca părintele Teofil, pe care Dumnezeu să îl ţină, este un mare duhovnic. Aveţi alţi duhovnici prin Moldova, sunt călugări duhovnici. Dar vă spun, nu depinde de duhovnic, să fie sfânt ca dumneata să te mântuieşti. Fă-te preot şi slujeşte altarului, slujeşte Sfintele Taine cu credinţa că Duhul Sfânt vine în Sfintele Taine şi lucrează pentru mântuirea oamenilor. Şi te mântuieşti. Duhovnicia nu este o aventură. Sigur am avut duhovnici mari: părintele Arsenie Boca, părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian…Sigur că Dumnezeu nu i-a ţinut tot timpul pe pământ că sunt oameni şi trebuie să moară. Dar să te uiţi în fiecare preot, că ceea ce trebuie pentru mântuirea sufletului are fiecare preot care este hirotonisit de un arhiereu şi are harul lui Dumnezeu. Nu vă uitaţi la slăbiciunile oamenilor pentru că asta ar fi un protestantism. Harul Domnului nu lucrează în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine prin, sau după, vrednicia preotului, ci lucrează pentru mântuirea oamenilor. Vrednic, nevrednic, oamenii se mântuiesc prin el. Asta este Biserica şi asta este Ortodoxia şi trebuie să ţinem de lucrul acesta. Nu trebuie să ne protestantizăm, să pretindem acuma că fiecare trebuie să fie un părinte Cleopa. Nu, pentru mărturisire şi împărtăşire vă duceţi la oricare preot care are Harul lui Dumnezeu. „O, zice, dar nu mă duc la ăla, ăla e mai glumeţ, glumeşte, eu vreau un duhovnic mai sfânt”. Gradul de sfinţenie numai Dumnezeu îl ştie. Dumnezeu a sfinţit preoţi pentru mântuirea poporului. Şi dumneata faci parte din popor atâta timp cât nu eşti preot. Şi harul preotului din altar este pentru mântuirea ta. Deci să credem în Harul Domnului şi în Sfintele Taine. Biserica este sacramentală. Biserica ortodoxă şi cea catolică, cel puţin aceste două biserici, sunt sacramentale, iar oamenii se mântuiesc prin Sfintele Sacramente, prin Sfintele Taine.

NOI L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE ROMAN BRAGA…

A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figura de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zîmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de faptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.

Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA

Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiază, când acordă un interviu, sau pe aleea mănăstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trăitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o lumină taborică.
Cuvintele lui au o vibraţie blândă, sunt aureolate de o iubire nemărginită. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare
şi o stare de plutire spre înălţare se instalează pe nesimţite, ca o taină duhovnicească.
Dacă încerci să-l apelezi cu un subiect, care te urmăreşte ca o obsesie, părintele se daruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplă şi de clară încât rămâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desăvârşită împlinire a cuvântului, în fapt o sfântă transfigurare…

Alexandru TOMESCU

Roman Braga i-a dedicat întreaga lui viatã în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia si cumpãtarea cugetãrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sãu de totalã dãruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilã întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sã armonizeze gândul cu gestul, sã adapteze teoria la practic şi sã transforme golgota suferinţelor în optimism si seninãtate.

Pr. Constantin ALECSE

Orice cinste omenească s-ar acorda Părintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat, deoarece viaţa sa jertfită lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit. Totuşi, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din America i-a acordat o Gramată sinodală şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dăruit-o de mult.

Dinu CRUGA

sursa: http://www.lumeacredintei.com/

Dupã al doilea rãzboi mondial, s-a impus în rãsãritul Europei, o ideologie materialistã sprijinitã de fortele securitãtii si ale armatei, ce pãreau invincibile. Întreaga noastrã populatie, era constrânsã sã gândeascã si sã lucreze conform ideologiei bolsevice. Noua putere comunistã, s-a zbãtut prin toate mijloacele, sã realizeze un stat pãgân, “icoana fiarei celei dintâi”:

Aceasta era o lucrare satanicã, cum se profetise în Apocalipsã (Cap. 16, vs. 13). Trei sunt care fac icoana fiarei celei dintâi: Balaurul (Satan), fiara (ideologia materialistã atee) si omul fãrãdelegii (antihristul). Icoana fiarei plãsmuitã de cei trei, este imperiul sovietic, care a persecutat Biserica, precum imperiul roman în primele secole crestine. Cei mari si cei mici, robi si slobozi, erau siliti sã se închine acestei icoane (Ap.13,16), si sã poarte pe frunte si pe mâna dreaptã, semnul fiarei “666″, semnul pãgânismului (Ap. 13,16,18).

Comunismul si ideologia sa, n-au rãmas la cifra 8 a crestinismului, a legii Harului, nici la cifra 7, a legii morale a Vechiului Testament, ci s-a coborât la cifra 6, a ratiunii. Toate fiintele au cinci simturi, omul singur are în plus, ratiunea. Deci omul pãcatului a lepãdat revelatia divinã a Vechiului Testament si a Noului Testament, afirmându-se în numele ratiunii lui – reprezentatã prin cifra 6, “numãr de om” (Ap.13,18).

Asemenea revolutionarilor francezi de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si comunistii, au zeificat ratiunea, distantându-se de Sf. Scripturã si de Bisericã, militând intens pentru o satanizare colectivâ.

Numãrul de “666″ are un înteles simbolic, sase repetat de trei ori reprezintã o afirmare definitivã, statornicã si neschimbabilã a puterii ratiunii (a rãului), cum întreitul “Amin” din crestinism înseamnã: asa sã fie pentru totdeauna.

Numãrul 666, semnul fiarei imprimat pe frunte – înseamnã acceptarea ideologiei comuniste, iar pe mâna dreaptã – înseamnã a actiona conform acestei ideologii. Ne suprind interpretãrile hazardate pe care le dau unii – acestui numãr, încercând sã sperie pe oameni, cã pe buletinele de identitate, sau alte acte, pe anumite produse, este imprimatã cifra “666″. Acest numãr, am spus, reprezintã un cod de înregistrare, o interpretare pur simbolicã, iar încercãrile de a semãna frica în sufletele oamenilor simpli si evlaviosi sunt rãuvoitoare, cu interese obscure.

Pericolul îl reprezintã însã acest nou asalt al lui antihrist, a profetilor mincinosi sub denumirea de New Age! Sub umbrela Noii Ere (New Age) se ascund practicile magice africane si orientale, cum sunt: bioenergie, spiritism, practici yoghine, parapsihologie, satanism s.a. Acestea toate încã ne tulburã mintea, si ne fac sã lucrãm în directia acestei ideologii. Spre deosebire de sistemul comunist impus prin fortã, aceste noi tendinte de înstrãinare de ceea ce este bun si drept, încearcã o cale mai subtilã pentru a se impune, se încearcã un fel de “vrajã”menitã sã cucereascã pe cei slabi de înger, care umblã dupã senzational si nu sunt bine informati din punct de vedere cultural si crestin, si sã-i ducã la pierzare.

Va veni vremea când si acesti “hristosi mincinosi” vor cãdea, cum a cãzut si comunismul. Dacã puterea comunistã a cãzut prin puterea lui Dumnezeu – sub amenintarea focului atomic – acestia vor cãdea prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu (Ap.19,21). Va fi o confruntare între Evanghelia dreaptã si cea falsificatã de profetii mincinosi. Ei vor primi o loviturã definitivã din partea Domnului nostru Iisus Hristos care nu lasã Biserica întemeiatã de El pe seama vulgului, deoarece Domnul guverneazã, Domnul binecuvânteazã dar si pedepseste.

Dacã în comunism, pentru a putea “vinde si cumpãra” (Ap.l3,l7), a însemnat realizarea unui compromis între Bisericã si stat, apoi sã stim cã acest amestec nu este plãcut lui Dumnezeu, care ne spune sã nu slujim la doi stãpâni. Comunistii acceptau sã se vesteascã ciuntit Cuvântul lui Dumnezeu, numai atât cât sã nu aducã atingere ideologiei lor.

Biserica, fiind amenintatã cu oprimarea, încerca “sã cumpere” fãcând politizare în predici si publicatiile sale si “sã vândã”, sã vesteascã Cuvântul lui Dumnezeu mãcar în parte. Dacã nu acceptai sã politizezi predica si publicatiile, nu aveai dreptul sã vinzi.

Cum se vede raportul vânzare – cumpãrare astãzi ? Astãzi nu te mai constrânge nimeni cu forta sã te lepezi de credinta ortodoxã, dar se încearcã ademenirea (vrãjirea) pe diverse cãi, ca sã rupã din trupul Bisericii. Confruntati cu sãrãcia, slabi în credintã si slabi educati, unii cad pradã acestor urzeli ale diavolului. Si astãzi, diavolul umblã îmbrãcat în piele de oaie, având atârnat de fiecare smoc de lânã, câte o sticlutã cu momealã (asa cum îl vãzuse odinioarã Sf. Macarie), foarte diferite în continut, dupã plãcerea fiecãruia. Încercarea este de a te atrage în asociatiile si sectele lor. Cum putem rezista acestor tentatii care ne asalteazã sistematic la tot pasul? Nu trebuie sã disperãm, ci sã ne încredem în Domnul “cãci orice sfat vor sfãtui, risipi-l-va Domnul” cum spune proorocul Isaia. Îndeosebi cei tineri, mai aplecati spre experimente noi, trebuie sã se fereascã de senzational, de desfrâu, de prieteniile si tovãrãsiile rele. Sã respecte morala crestinã. Iar preotii, au datoria sã se roage cu evlavie sã predice cuvântul Evangheliei lui Hristos cu vreme si fãrã vreme, prin vorbã si prin faptã. Iar monahii, sã-si pãzeascã cu sfintenie cele trei voturi monahale si cele 7 laude. Sã fie statornici în mânãstire si sã aibã ca ideal, sfintenia.

Quo vadis mundi ?

Societatea umanã, sub fermentul principiilor evanghelice, se aflã într-o continuã transformare, procesul transformator se desfãsoarã lent, dar cuprinde toate aspectele vietii umane. Vedem în toate acestea, providenta divinã care intervine în “odiseea” atât de complicatã si zbuciumatã a vietii omenesti. Biserica, prin cuvântul si harul dumnezeiesc, lucreazã la o asezare mai bunã si mai dreaptã.

Biserica crestinã, de veacuri a predicat mila, adevãrul si dreptatea, cine a înteles si a fãcut, ascultând de cuvântul Bisericii fericit este. Iar cine nu a fãcut pânã în vremurile noastre, i se dã posibilitatea în zilele noastre sã vadã omenirea vrând, nevrând, cã vârfurile categoriilor sociale sunt silite de gloatele furioase sã umple lipsurile celor ce sunt în mizerie si sãrãcie.

Astfel vedem cã se apropie plinirea vremii, a realizãrii dreptãtii sociale pe pãmânt, a pãcii lui Hristos, a bunei voiri între oameni. Sã nu ne mire faptul când, vom vedea chiar cu ochii nostri, realizându-se si pacea între popoare, când mândria nationalã dusã la exces, care promoveazã: agresiunea, expansiunea, neocolonialismul, dorinta de hegemonie, va fi smeritã, va fi îmblânzitã, iar imperiile cu tendintã de dominatie mondialã îsi vor schimba conceptul de dominatie prin fortã, în conceptia de a sluji, de a se dãrui în slujba statelor slab dezvoltate din punct de vedere economic si cultural, si vor turna din plusul lor, în golul statelor care sunt în lipsã, si chiar înfometate.

Când popoarele mari de tot felul vor respecta drepturile integritãtii nationale, dreptul la autodeterminare, independentã totalã, neamestecul în treburile interne, iar popoarele mici si mijlocii nu-si vor mai vedea amenintatã fiinta neamului, iar relatiile de orice naturã se vor face pe dreptul de avantaj reciproc si cu dãruire chiar fatã de statele slab dezvoltate, atunci se va realiza pacea lui Hristos în lume. Atunci se vor împlini cuvintele proorocului Isaia care zice: “El va fi Judecãtorul neamurilor, El va hotãrî între un mare numãr de popoare, asa încât din sãbiile lor îsi vor fãuri fiare de plug si din sulitele lor, seceri; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia si nu vor mai învãta arta rãzboiului” (Isaia 2,4).

Si va veni într-adevãr o epocã ce se întrevede, când se va îmblânzi tot omul si toate popoarele se vor conduce nu prin dreptul fortei, ci prin forta dreptului.

Arhimandrit Mina Dobzeu, 29 martie 2000

Mãnãstirea “Sf. Ap. Petru si PaveI” Husi – Judetul Vaslui.