Preoţii refugiaţi din Basarabia: destine de martiri
Ziua de 28 iunie 1940 a rămas în istoria Basarabiei drept una cumplită, de răscruce, în care au fost schingiuite şi desfiinţate zeci de mii de destine ale unor oameni nevinovaţi.
Patruzeci şi opt de ore în care trebuia să te salvezi. Cele patruzeci şi opt de ore au modificat soarta noastră. Prin cea de-a doua notă ultimativă a ministrului sovietic de externe, în patru zile, începand cu orele 14.00, Basarabia trebuia evacuată. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile armatei roşii au intrat în Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punând stăpânire pe orasul Herţa şi chiar pe o parte a judeţului Dorohoi. În 48 de ore, teritorii importante erau sub controlul sovieticilor. Cele 48 de ore de calvar au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere, despărţiri. Printre cei care au fost maltrataţi şi supuşi la umilinţe au fost şi sute de preoţi.
Arhimandritul Felix Dubceac, originar din comuna Voloave, judeţul Soroca, refugiat de la mănăstirea Rudi şi adăpostit la mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia, apoi stabilit în Detroit, SUA, viaţa lui incluzând 50 de ani de slujire preoţească, consemnează: „În a doua înrobire a Basarabiei, Stalin a dat ordin să fie deportaţi preoţii din sate, iar mănăstirile să fie prefăcute în colhozuri şi şcoli komsomoliste. Toate icoanele şi cărţile din bibliotecile mănăstirilor să fie arse. Limba şi alfabetul slavon să fie în toate şcolile primare, secundare şi universitare. Iar Visarion Puiu, cel dintâi episcop de Hotin şi Bălţi, apoi Mitropolit al Bucovinei, a trebuit să părăsească ţara ca să nu fie omorât de ocupanţii bolşevici. Acest mare ierarh al Bisericii noastre, un mare sprijinitor al săracilor şi studenţilor români, a suferit sărăcia forţată a exilului în Germania şi Franţa, departe de George Enescu şi Constantin Brancuşi, dar, mai însingurat şi mai sărac decat cei doi compatrioţi ai săi, avut-a loc într-un cimitir din afara Parisului” („Evocări şi mărturisiri din urmarea lui Hristos”, Detroit, 1994). Read more
Parintele Sofian Boghiu despre sfarsitul lumii, Antihrist si masonerie
“- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?
- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.
Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”
Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…
- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?” Read more
Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea
Calugaria “alba”
Calatorind odata la Chisinau, m-am dus si la Dobruja, la mormantul parintelui Ioan Zlotea. Acolo vezi mereu multa lume, caci mormantul este socotit a fi facator de minuni si multi bolnavi au aflat acolo vindecare sau ameliorari. Ioan Zlotea a fost pelerin si vindecator toata viata. Se cunosc mai multe cazuri faimoase de laici, oameni obisnuiti, dar cu vocatie mistica deosebita, care ajung pana la masura vietii sfintite. Amintim aici de “Mosu” Gheorghe Lazar (1846-1916) din Sugag – Alba, taran transilvanean in care credinta a dat floare mistica. La 38 de ani, el peregrineaza la manastirile din Tara Sfanta si de pe Muntele Athos, vrem
e de trei ani. Duce o viata de asceza severa; spune neincetat “Rugaciunea lui Iisus”; dobandeste iluminarea si puteri suprafiresti, darul proorocirii, al clarviziunii, al caldurii permanente, umbland descult iarna… Daca s-ar scrie o carte despre viata si trairea sa mistica, ar rezulta o lucrare la fel de consistenta ca acea “Spovedanie a pelerinului rus”, modelul ascetului laic.
La fel de insemnate sunt viata si lucrarea lui Ioan (Elisei) Zlotea, din tinutul Tighina, contemporan cu “Mosu” Lazar. Taran roman din Salcuta Basarabiei, simplu si fara carte, in el se aprind deodata inaltimi vizionare si puteri tamaduitoare. A dus viata de ascet, a facut milostenii si a vindecat prin puterea rugaciunii. Spre sfarsitul vietii abia, Ioan Zlotea s-a calugarit; dar si atunci a obtinut ingaduinta sa nu stea la chilie, ci sa fie calator prin “Via Domnului”, ca sa ajute oamenii cu povata si vindecare. Read more
Un mare binefacator al culturii romanesti: VASILE STROESCU (1845-1926)
Vasile Stroiescu (n. 11 noiembrie 1845, Trinca, judeţul Hotin; d. 13 aprilie 1926, Bucureşti) a fost un cărtutrar de frunte, susţinător al învăţământului şcolar şi om politic român basarabean, filantrop şi membru de onoare al Academiei Române, care a promovat cultura naţională şi a neamului. S-a născut în familia comisului Vasile Stroiescu, descendent al jitnicerului Ioan Stroiescu, menţionat documentar încă la 2 iulie 1682. A făcut studii la Liceul Regional din Chişinău, la liceul din Kamenes-Podolski, apoi la Liceul Richelieu din Odessa. A studiat dreptul la Universitatea din Moscova, Petersburg şi Berlin. Apoi a călătorit prin Europa şi Africa. Licenţiat în drept, este numit ca judecător la Tribunalul din Hotin. Aici face cunoştinţă cu scriitorul Alexandru Hâjdeu, iar mai târziu, în România, cu poetul Octavian Goga.
A fost specialist în drept, dar îl preocupa şi istoria, literatura, ştiinţele agricole. A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 25.000 ha, şi apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a jutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor şi a făcut donaţie cooperativelor agricole şi forestiere. Grandioasa sumă de bani, obţinută din vânzarea imobilelor, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti, pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Şofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, fondator al spitalelor din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ş.a. Drept recompensă pentru actele de binefacere şi contribuţia la trezirea conştiinţei naţionale, este ales ca membru onorific al Academiei Române pe 24 mai 1910. De asemenea, a fost şi preşedinte de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc (1917), primul preşedinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei ş.a. Read more
Cine l-a ucis pe Mitropolitul Nestor Vornicescu?
10 ani de la plecarea la Domnul a Mitropolitului Nestor Vornicescu.
La 17 Mai se împlinesc 10 ani de la trecerea spre cele veşnice a regretatului Mitropolit Nestor Vornicescu. Fiindcă multora dintre Dvs. vă este cunoscut atât de la vizita ce-a facut-o celor două biserici ale parohiei noastre în 1982, cât şi de la numeroasele apariţii ale sale pe posturile de televiziune, socotim că este potrivit la acest ceas comemorativ să vă readucem în prim plan câteva momente din viaţa marelui dispărut, lăsându-vă pe Dvs. să trageţi concluziile necesare. In ziua de 17 mai 2000 s-a stins din viaţă în urma unui infarct. S-a născut la 1 octombrie 1927 în satul Lozova din judeţul Lăpuşna (Basarabia), în familia răzeşilor Vasile şi Vera Vornicescu. Şcoala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat seminarul monahal la Mănăstirea Neamţ (1946-1948) şi seminarul monahal superior la aceeaşi mănăstire (1948-1951). A urmat Institutul Teologic din Bucureşti (1951-1955), cursurile de doctorat în teologie la acelaşi institut (1955-1958) şi cursuri postuniversitare la Bossey şi Geneva în Elveţia (1969-1970). Doctoratul şi l-a luat la Bucureşti în 1983. Activitatea bisericească şi-a început-o ca frate la schitul Nechit, jud. Neamţ (1943-1946) şi apoi frate la Mănăstirea Neamţ (1946-1951). La 10 martie 1950 a intrat în monahism, fiind hirotonit ieromonah şi a slujit ca preot la catedrala episcopală din Iaşi (1958-1962) şi bibliotecar al mitropoliei de acolo. A fost numit stareţ al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava (1960-1966). Mitropolitul Iustin Moisescu l-a hirotonit arhimandrit la 2 februarie 1962 şi de la 25 martie 1966 până la 15 decembrie 1970 a fost stareţ al Mănăstirii Neamţ. La 27 decembrie 1970 mitropolitul Firmilian al Olteniei l-a hirotonit episcop-vicar la Craiova. Read more
UN NEDREPTĂŢIT AL ISTORIEI
Imaginea Mitropolitului Visarion Puiu în presa exilului românesc postbelic
„MITROPOLITUL VISARION PUIU
Acum 15 ani, în 10 August 1964, s-a stins în Franţa, în Exil, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Visarion Puiu. Dacă ar fi trăit până astăzi, ar fi împlinit vârsta rotundă de 100 de ani, căci s-a născut în 27 februarie 1879 în târgul Paşcani, din părinţi moldoveni de obârşie din judeţele Neamţu şi Roman. Seminarul l-a făcut la Roman şi Iaşi, iar studiile superioare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut titlul de Licenţiat în Teologie în anul 1905. În 22 Decembrie 1905 în Catedrala Episcopiei de Roman primeşte tonsura, intrând în tagma călugărească, iar trei zile după aceia a fost hirotonit diacon pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Destinul a voit altfel. În loc să vină la Paris, a fost trimis la vestita Academie Teologică din Kiev, pentru doi ani, ca bursier al fondului episcopului Melchisedec din Roman. Întors în Ţară a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopiei din Galaţi, la 6 decembrie 1908 şi ridicat la rangul de Arhimandrit la 1 Ianuarie 1909. La 1 Aprilie acelaşi an a fost numit Director al seminarului din Galaţi şi Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos. La 1 Septembrie 1918 a fost trecut ca Director al Seminarului din Chişinău, iar la 1 Noiembrie acelaşi an a fost numit Exarh al Mânăstirilor din Basarabia. În sesiunea din 17-30 Martie 1921 a fost ales Episcop al Argeşului. La 25 Martie hirotonit arhiereu de Mitropolitul Primat al României, Miron Cristea, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti şi tot în aceeaşi zi investit de Regele Ferdinand I, iar la 27 Martie instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeş, unde a păstorit timp de doi ani. În 28 februarie 1923, Congresul extraordinar al bisericii basarabene, compus din clerici şi laici, a chemat cu unanimitate de voturi pe P.S. Visarion în scaunul de Episcop al Hotinului, unde a păstorit până în anul 1935 şi unde a avut o excepţională activitate bisericească, spirituală şi gospodărească, în calitate de ctitor al acestei episcopii. În 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop de Cernăuţi şi Mitopolit al Bucovinei. Ca Mitropolit al Bucovinei, pe lângă faptul că a pus ordine în Frontul Religionar şi a încurajat prin donaţii substanţiale o serie de opere de cultură şi viaţă românească, s-a îngrijit şi de Locurile Sfinte, ajutând Patriarhiile istorice ale Ortodoxiei, din Ierusalim, din Antiohia şi Biserica Sinodală Rusă din Diaspora. Read more
Preoţimea şi poporul nostru
FOTO: Preotul Alexie Mateevici (primul din stânga) împreună cu alţi preoţi militari pe frontul românesc, iunie-iulie 1917.
Grea vreme. O stare de cumpănă, o stare nehotărâtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Ştim cu toţii, că scaparea noastră este numai cea mai strânsă unire între noi înşine. Ştim că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atârnă tot viitorul nostru.
Înaintea noastră se desfăşoară un drum neted şi, mergând pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici.
Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orişice fel, noi nu putem făţiş să ne strângem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaştem simţirile şi părerile noastre, să ştim pe cine să-l alegem. Read more
Accidentul vlădicăi Serafim Ciceagov
Serbarea, la Chişinău, a anexării Basarabiei. Zi de rugăciuni şi de praznice, de provocaţie şi de beţie; zi de imoralitate cinică faţă de Dumnezeu şi de imoralitate cinică faţă de oameni.
Totul e pus la cale de vrednicul ierarh basarabean, păstorul tuturor sufletelor creştine, care sunt mai toate suflete de “moldoveni”. El ştie ce a spus Sfântul Pavel despre graiul popoarelor, sfânt înaintea Domnului, şi a cetit de atâtea ori Evanghelia Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor cari prin voia cea de sus capătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturor neamurilor. El îşi dă seamă că, dacă, pentru vechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămul trufiei de la turnul Vavilonului, pentru Hristos Mântuitorul ele sunt îndeplinirea unei porunci din ceruri.
Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobil muscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare şi intoleranţă. Dumnezeul lui e cazon şi nu ştie decât ruseşte; poliţia şi jandarmeria lui de vlădici şi preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceşte naţiile şi a le îmbrăca în mondirul împărătesc.
Azi a biruit iarăşi. A făcut să se decreteze oficial sărbătoarea urii, a ameninţării, a batjocurii. Şi el ţine să fie acolo în clipele când se va proclama, în auzul miilor de robi doriţi de o pâne şi un păhar de rachiu, gloria armelor ţarului care i-au câştigat o brazdă de pământ de la nişte bieţi creştini cari nu s-au luptat, ca la 1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu duşmanii ţarului.
Şi iată-l cetind cuvintele binecuvântării care cuprinde un blăstăm. Pare că întinereşte. E ostaşul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor de arhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-i luceşte înaintea ochilor ca o baionetă; din căţuia de argint fumegă sânge, şi mirosul de tămâie se preface în greul miros de după luptă: praf de puşcă, sudoare, moarte. Şi vlădica Serafim, cu numele îngeresc, se bucură.
Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur, de căldură… Era în mai şi o zi cu soare. Dar, când am cetit noi aici, în cugetele fiecăruia auzit-am un glas care spunea că nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate şi că Dumnezeul cel drept răspinge şi doboară pe acei cari cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca şi al crimelor nouă.
1912 (N. Iorga, Neamul românesc, anul al VIII-lea, nr. 64.)
POSTMODERNISMUL
Postmodernismul
de Marius Tărâţă.
Este unul din cele mai puternice şi răspîndite curente cu rădăcini în societatea capitalistă europeană şi americană din anii 1960. El s-a răspîndit treptat şi în spaţiul post-sovietic după 1991. Construit după o cu totul altă grilă de valori, sau, mai bine zis, clădit pe lipsa desăvîrşită a acestora, el se identifică cu o permanentă căutare a regăsitului pierdut, clamînd o falsă, şi totodată rezolvabilă, criză pe care o trăieşte individul în societatea industrială tîrzie sau pur şi simplu post-industrială. Spus într-un mod foarte simplist, deşi reprezentanţii acestui curent caută, în acelaşi timp, cu un efort demn de invidiat, ei relativizează toate realizările culturale şi civilizaţionale ale societăţii umane în decursul acesteia. Dar, selectează totuşi ceva din toate vremurile – marginalii, refuzaţii, ereticii, anormalul sau orice s-a abătut de la normă, orice care a fost în afara regulilor general acceptate şi în baza cărora societatea umană a supravieţuit (la un alt nivel, generalul este sacrificat particularului). Nemaintîlnind nici o rezistenţă culturală în societatea de astăzi, această subcultură a postmodernismului încearcă să scoată, inclusiv în contrast cu normele adoptate de majoritate, în prim-planul societăţii, pe urmaşii, la nivel de convingeri, ai marginalilor de altădată.
Scriind acest scurt excurs introductiv, prima dată am crezut că vom lua nişte mostre din vreo revistă literară sau de cultură (în măsura în care mai pot fi numite de cultură), nişte versuri sau frînturi de texte de la un sau alt autor postmodernist pori simplu ziarist. Ridicolul, banalitatatea, lipsa de originalitate al acestor texte sunt izbitoare… şi ar fi multe de spus. Mai întîi, ar trebui să aruncăm o privire generală asupra celor care sunt postmodernişti. A începe cu studii de caz (adică particularizări) interminabile ar însemna să ne blocăm pe o falsă pistă dialectală, să cădem chiar în plasa întinsă de modul lor de abordare al realităţii, care odată ce te-a prins te scufundă la nesfîrşit.
Aşadar cine sunt postmoderniştii? Ce se consideră ei? Care e viziunea sau non-viziunea lor asupra lumii? De unde s-au luat ei pe plaiurile noastre? Ce vânt i-a adus în Transilvania care tradiţional era o aderentă a conservatorismului şi în care oamenii au în plan social un comportament foarte tradiţional? Unde poţi vedea uneori cîte un autobuz întreg de oameni cum îşi face cruce în faţa unei biserici? Ce caută postmodernismul în Muntenia, care, deşi a trăit sute de ani cot la cot cu turcii, s-a răzvrătit-de cîteva ori şi şi-a spălat orice ruşine a colaboraţionismului cu otomanii dacă a fost? Prin Mihai Viteazul, prin Brîncoveni? Ce caută postmodernismul în Muntenia în care în perioada interbelică s-au dezvoltat curente precum Gândirea, Criterion, culminînd cu mişcarea isihastă extraordinară Rugul Aprins?
Şi în final, ce caută postmodernismul în Moldova istorică, cînd încă mai avem biserici şi mănăstiri în ruine moştenite din timpul domniei anticreştine a lui Alexandru Ioan Cuza? Ce caută ei la noi, cînd încă sechelele ateismului militant care a lovit în Biserică, care încă mai sîngerează pe trupul conştiinţei noastre? Ce caută ei cu relativismul lor cînd noi încă nu ne-am revenit din tranziţia care şi aşa a relativizat ce mai era de relativizat?
Postmoderniştii sunt în linii mari nişte tineri, unii sunt însă mai bătrâni, persoane care la momentul actual ocupă un segment important din scriitorii din România şi din Republica Moldova. În continuare ne vom referi doar la ultimii, optînd pentru o formulă care să arate teritorialitatea lor – postmoderniştii moldo-răsăriteni. Aceştia sunt oameni cu un profil mai mult sau mai puţin intelectual, vîrfurile mişcării avînd o foarte bună pregătire în ce priveşte cultura în general şi literatura în particular pentru a putea demonta orice aserţiune care lor li se va părea nefavorabilă, pentru a putea demonstra că orice recurs la tradiţie poate fi desfiinţat şi lipsit de conţinut. Mergînd pe nişte false modele nord-americane, care nu au nici o legătură cu societatea noastră ei clamează următoarele:
- trăim într-o societatea care nu ne înţelege (şi implicit nu ne apreciază), printre motive fiind şi lipsa deschiderii oamenilor spre cultură;
- plafonarea postindustrială, cultura de masă, marginalizarea culturii, atmosfera blocurilor din cartiere, convenienţele sociale (aici e de recunoscut că critica la unele din convenienţe ar putea fi valabilă – n.n.), toate acestea şi multe altele duc la izolarea individului, la neînţelegerea lui, mergînd pănă la lezarea autonomiei sale spirituale;
- nu mai există limite etnice, teritoriale, religioase, culturale într-un cuvînt, pentru că pe un artist de acest fel, fie el din R. Moldova, fie din Noua Zeelandă, în egală măsură îl deranjează escaladarea războaielor şi violenţelor în diferite părţi ale lumii, prezenţa tot mai simţită a aditivilor alimentari, apetenţa majorităţii locuitorilor pentru muzică pop ieftină sau de alte genuri…
- tradiţia nu există şi reprezintă doar un subiect despre care putem discuta la o cafea, iar ceea ce trebuie să se scrie azi trebuie să fie neapărat original, să treacă peste orice convenienţe sociale şi prejudecăţi (justificându-se astfel şi pornografia limbajului şi a gesturilor intrată în poezie, proză şi teatru), să fie autentic.
- cu orice preţ creatorul trebuie să evite să aibă momente de moralism sau de sentimentalism, fiindcă şi una şi alta sunt expirate, dar şi jalnice!
-ceea ce se întîmplă în cultură trebuie să ţină cont de evoluţiile din România şi din multe alte ţări din lume (într-un fel, prin aceasta posmodeniştii înscriindu-se în jalnicul trend iniţiat de imitatorii şi panglicarii societăţilor din Moldova şi Valahia de la 1830-1840, cu veşnic ratatat lor sincronizare).
Şi mai sunt şi multe alte trăsături şi nuanţe ale acestui curent, asupra cărora vom reveni pe parcurs. Înainte de a trece la termenul de postmodernist, la valenţele sale, ar fi de făcut o precizare. Dincolo de faptul că clamează că sunt diferiţi de muzica pop ieftină, de emisiunile cu diverse Andree de la posturile bucureştene şi alte personaje care fac comerţ cu sentimentele altora, dincolo de detaşarea lor subliniată în reviste gen Cool Girl, dincolo de multe altele… Cel mai tragic pentru această mişcare e că ea de fapt face parte din acelaşi plan cu cel al manelelor şi rolul pe care îl are e foarte asemănător cu al acestora. Dacă manelele (şi celelalte manifestări enumerate mai sus) şi cultura de masă corup sensibilitatea tradiţională a omului mediu, postmodernismul se adresează elitelor culturale şi are ca scop final diluarea/coruperea/deconstruirea acestora. Astfel, deşi se consideră a fi într-o oarecare opoziţie cu societatea postindustrială, de fapt, în plan cultural/ subcultural, posmodernismul reprezintă cireaşa de pe tortul societăţii post-industriale!
Primul miracol al autodefinirii la postmodernişti este faptul că ei nu se consideră postmodernişti. De exemplu, în literatură ei sunt optzecişti, nouzecişti şi generaţia 2000. În mod paradoxal, şi aceste autodefiniri arată faptul că vrînd-nevrînd ei se situează la capătul unui lanţ cronologic. Inclusiv vizavi de această situație, ei au argumentaţiile lor specific literare care ar putea şi pot convinge pe cineva iniţiat în literatură. Norocul nostru este însă că literatura n-o fac numai literaţii, ci chiar şi masele, deşi indirect. Iată şi un exemplu.
Pentru postmodernişti, aproape tot ce s-a scris în epoca socialistă merită să fie dispreţuit, cu excepția cîtorva tentative ale unor persoane pe care ei îi consideră precursori sau susţinători de-ai lor. Astfel, un autor de manuale postmoderniste ar opera selecţia după anumite criterii, drepte sau nedrepte în raport cu critica literară, dar nici într-un caz suficient de obiective. Noi considerăm că există anumite adevăruri literare dincolo de aşteptările publicului, dincolo de modele dictate de sus… Unele lucruri se păstrează şi se moştenesc şi pentru că rezistă timpului. Aici ar fi de dat două exemple.
Poezia Moldovenii scrisă cîteva decenii în urmă de regretatul Petru Zadnipru, preluată de Mihail Volontir, a ajuns un loc comun la petrecerile moldovenilor, fiind reluată la nesfârşit. Poezia Glossă de Dumitru Matcovschi a atins note foarte profunde pentru publicul larg prin sincretismul rezultat din acompanierea textului ei de chitara regretatului Ion Aldea Teodorovici. Poezie a fost ulterior preluată de ansamblul Catharsis (deşi interpretarea lasă de dorit), fiind cunoscută de masa largă a tinerilor dar şi oamenilor mai în vîrstă din Republica Moldova.
Astfel, luînd literatura din perspectiva sensibilităţilor, dar şi al impactului pe care îl are asupra populaţiei (chiar dacă nu e perfectă artistic, în sensul idealismului artistic căutat de postmodernişti), dacă doriţi, ce relevanţă mai au unele clasamente întocmite, premii acordate, cursuri predate? Sunt conştienţi postmoderniştii că nimic din ce au produs după 1991 nu va avea vreodată rezonanţa celor două poezii menţionae mai sus?
Dar pe noi nici nu ne interesează aceasta, va exclama vreun postmodernist indignat! Probabil, în acest caz nu ar trebui să vă intereseze nici rîndurile scris mai sus!
În fond, ce este grav în aceasta poveste nu este tipul de cultură practicat de postmodernişti. În cercurile lor pot să facă orice. Însă ei ies în spaţiul public cu un discurs total diferit faţă de ceea ce presupune identitatea locuitorilor de pe acest teritoriu, şi se străduie, pe toate palierele abordate, să ia în derizoriu puţin cîte puţin, tot ce încă mai e sfânt în rândurile populaţiei, tot ce mai ţine de istorie, tradiţie, conştiinţă culturală, şi în primul rînd de credinţă.
Dacă ar fi să dăm acestei prime expuneri o scurtă concluzie despre postmodernişti, ar trebui să subliniem câteva aspecte. Postmodernismul este un curent sub-cultural alogen, venit din ţări cu o cu totul altă cultură şi istorie, care promovează elemente de avangardă, de la începutul secolului XX însă, amestecate cu neo-naturalismul cinic şi nihilist, avînd ca scop real, ascuns sub declarativa căutare a identităţii în societatea post-industrială cu crizele ei specifice, eliminarea a tot ceea ce ţine de tradiţia poporului nostru.
NICHITA ne bucură cu încă o CARTE!
