Cuvânt despre Andrei Murafa, Dionisie Erhan şi Nicolae Popovschi
Preoţii Andrei Murafa şi Dionisie Erhan şi cercetătorul istoriei Bisericii basarabene Nicolae Popovschi fac parte, în mod cert, din categoria personalităţilor proeminente ale Basarabiei. În 1917, mai precis, după revoluţia rusă din februarie al acelui an si căderea ţarismului, toţi trei s-au încadrat plenar în mişcarea de renaştere şi eliberare naţională ce se declanşase în provincie, iar în primele luni ale lui 1918, conştienţi de faptul că se apropie clipa revenirii Basarabiei la sânul Patriei-mame, s-au pronunţat cu hotărâre pentru realizarea idealului naţional.
Andrei Murafa era sorocean, unchiul cunoscutului luptător pentru drepturile românilor basarabeni Simion Murafa, care, după cum se ştie, a fost împuşcat mişeleşte în august 1917, Împreună cu Andrei Hodorogea, de către o bandă de soldaţi ruşi bolşevizaţi. Activitatea de preot şi-o desfăşura la biserica din Costiujeni, localitate din împrejurimile Chişinăului, unde, în aceeaşi perioadă de timp, lucra în calitate de medic Elena Alistar.
În primăvara şi vara lui 1917, când lupta basarabenilor pentru drepturile naţionale, inclusiv pentru reabilitarea limbii române, luase amploare, preotul Andrei Murafa a început pur şi simplu a “bombarda” redacţiile ziarelor din ţinut, în special a ziarului “Cuvânt Moldovenesc”, cu numeroase articole despre limbă şi alfabet, îndemnându-i şi pe cei şovăielnici să se încadreze în această luptă sfântă. E semnificativ faptul că materialele sale parcă erau scrise în versuri, parcă erau nişte poeme. Iată un fragment dintr-un articol de acest fel, întitulat “Lacrimile mamei” (”Cuvânt Moldovenesc” din 17 august 1917), în care Basarabia, în imaginaţia lui Andrei Murafa, parcă stând de vorbă cu fiii săi, le spunea să nu-i creadă pe duşmani şi să lupte cu fermitate pentru drepturile lor, pentru limbă şi alfabetul latin: “…Acum, când lanţurile-s rupte, când neamurile vrednice, cu steagurile ridicate sus, îşi iau soarta în mâini şi-şi alcătuiesc legi cu fel de fel de drepturi, voi, dragii mamei, de duşmani înşelaţi, drepturile voastre iară le lăsaţi. Duşmanii iată cum vă înşală: “Voi, moldoveni, ştiţi moldoveneşte, de aceea în şcoală trebuie să învăţaţi ruseşte. Căci litera latină nu vă va duce spre lumină, ci are să vă lipească de Ţara Românească. Iar Ţara Românească e boierească, acolo boierimea înăduşă ţărănimea “. Iată aşa, străinii, cu fel de fel de minciuni, vă îngrădesc drumul spre vecinica lumină, spre izvorul strămoşesc sfânt moldovenesc. Read more
UN NEDREPTĂŢIT AL ISTORIEI
Imaginea Mitropolitului Visarion Puiu în presa exilului românesc postbelic
„MITROPOLITUL VISARION PUIU
Acum 15 ani, în 10 August 1964, s-a stins în Franţa, în Exil, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Visarion Puiu. Dacă ar fi trăit până astăzi, ar fi împlinit vârsta rotundă de 100 de ani, căci s-a născut în 27 februarie 1879 în târgul Paşcani, din părinţi moldoveni de obârşie din judeţele Neamţu şi Roman. Seminarul l-a făcut la Roman şi Iaşi, iar studiile superioare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut titlul de Licenţiat în Teologie în anul 1905. În 22 Decembrie 1905 în Catedrala Episcopiei de Roman primeşte tonsura, intrând în tagma călugărească, iar trei zile după aceia a fost hirotonit diacon pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Destinul a voit altfel. În loc să vină la Paris, a fost trimis la vestita Academie Teologică din Kiev, pentru doi ani, ca bursier al fondului episcopului Melchisedec din Roman. Întors în Ţară a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopiei din Galaţi, la 6 decembrie 1908 şi ridicat la rangul de Arhimandrit la 1 Ianuarie 1909. La 1 Aprilie acelaşi an a fost numit Director al seminarului din Galaţi şi Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos. La 1 Septembrie 1918 a fost trecut ca Director al Seminarului din Chişinău, iar la 1 Noiembrie acelaşi an a fost numit Exarh al Mânăstirilor din Basarabia. În sesiunea din 17-30 Martie 1921 a fost ales Episcop al Argeşului. La 25 Martie hirotonit arhiereu de Mitropolitul Primat al României, Miron Cristea, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti şi tot în aceeaşi zi investit de Regele Ferdinand I, iar la 27 Martie instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeş, unde a păstorit timp de doi ani. În 28 februarie 1923, Congresul extraordinar al bisericii basarabene, compus din clerici şi laici, a chemat cu unanimitate de voturi pe P.S. Visarion în scaunul de Episcop al Hotinului, unde a păstorit până în anul 1935 şi unde a avut o excepţională activitate bisericească, spirituală şi gospodărească, în calitate de ctitor al acestei episcopii. În 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop de Cernăuţi şi Mitopolit al Bucovinei. Ca Mitropolit al Bucovinei, pe lângă faptul că a pus ordine în Frontul Religionar şi a încurajat prin donaţii substanţiale o serie de opere de cultură şi viaţă românească, s-a îngrijit şi de Locurile Sfinte, ajutând Patriarhiile istorice ale Ortodoxiei, din Ierusalim, din Antiohia şi Biserica Sinodală Rusă din Diaspora. Read more
Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic
Consideraţii generale. Anii 1944-1950
“Nu ştiu dacã pe faţa acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură aşa de mare ca pe pãmântul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basarabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRÔ.
Preot Vasile TEPORDEI
Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge.
Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac. Read more
Preoţimea şi poporul nostru
FOTO: Preotul Alexie Mateevici (primul din stânga) împreună cu alţi preoţi militari pe frontul românesc, iunie-iulie 1917.
Grea vreme. O stare de cumpănă, o stare nehotărâtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Ştim cu toţii, că scaparea noastră este numai cea mai strânsă unire între noi înşine. Ştim că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atârnă tot viitorul nostru.
Înaintea noastră se desfăşoară un drum neted şi, mergând pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici.
Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orişice fel, noi nu putem făţiş să ne strângem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaştem simţirile şi părerile noastre, să ştim pe cine să-l alegem. Read more
Accidentul vlădicăi Serafim Ciceagov
Serbarea, la Chişinău, a anexării Basarabiei. Zi de rugăciuni şi de praznice, de provocaţie şi de beţie; zi de imoralitate cinică faţă de Dumnezeu şi de imoralitate cinică faţă de oameni.
Totul e pus la cale de vrednicul ierarh basarabean, păstorul tuturor sufletelor creştine, care sunt mai toate suflete de “moldoveni”. El ştie ce a spus Sfântul Pavel despre graiul popoarelor, sfânt înaintea Domnului, şi a cetit de atâtea ori Evanghelia Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor cari prin voia cea de sus capătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturor neamurilor. El îşi dă seamă că, dacă, pentru vechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămul trufiei de la turnul Vavilonului, pentru Hristos Mântuitorul ele sunt îndeplinirea unei porunci din ceruri.
Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobil muscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare şi intoleranţă. Dumnezeul lui e cazon şi nu ştie decât ruseşte; poliţia şi jandarmeria lui de vlădici şi preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceşte naţiile şi a le îmbrăca în mondirul împărătesc.
Azi a biruit iarăşi. A făcut să se decreteze oficial sărbătoarea urii, a ameninţării, a batjocurii. Şi el ţine să fie acolo în clipele când se va proclama, în auzul miilor de robi doriţi de o pâne şi un păhar de rachiu, gloria armelor ţarului care i-au câştigat o brazdă de pământ de la nişte bieţi creştini cari nu s-au luptat, ca la 1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu duşmanii ţarului.
Şi iată-l cetind cuvintele binecuvântării care cuprinde un blăstăm. Pare că întinereşte. E ostaşul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor de arhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-i luceşte înaintea ochilor ca o baionetă; din căţuia de argint fumegă sânge, şi mirosul de tămâie se preface în greul miros de după luptă: praf de puşcă, sudoare, moarte. Şi vlădica Serafim, cu numele îngeresc, se bucură.
Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur, de căldură… Era în mai şi o zi cu soare. Dar, când am cetit noi aici, în cugetele fiecăruia auzit-am un glas care spunea că nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate şi că Dumnezeul cel drept răspinge şi doboară pe acei cari cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca şi al crimelor nouă.
1912 (N. Iorga, Neamul românesc, anul al VIII-lea, nr. 64.)
Fotografii din perioada interbelică din colectia familiilor Ifrim si Uncu
Trimise de către domnul Maurice Lenoir http://mlenoir.blogspot.com/
MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA DE SUS – CTITORIA MITROPOLITULUI ANTONIE PLĂMĂDEALĂ
Prot. Maxim MELINTI,
magistru în istorie
„… şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile iadului nu o vor birui”
(Matei 16, 18)
În secolul al XVII-lea, în Ţara Românească s-au înregistrat realizări în plan arhitectonic şi pictural deosebite în cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Mănăstirea Sâmbata de Sus, numită şi Brâncoveanu i-a naştere în secolul XVII-lea. Prima amintire documentară referitor la satul şi moşia Sâmbata de Sus o avem din anul 1654, când cele din urmă au întrat în posesia lui Preda Brâncoveanu. Preda era un boier de loc din sudul Carpaţilor, care construieşte o biserică din lemn pe valea râului Sâmbata, probabil destinată pentru călugări sihaştri, stabiliţi pe acest loc, mult mai înainte.
În jurul anului 1696, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu înalţă aici mănăstire din caramidă.
Astfel că Constantin Brâncoveanu este numit primul ctitor a sfântului locaş, fapt pentru care mănăstirea poartă şi numele său de „Brâncoveanu”.
Spre sfârşitul secoluluial XVII-lea Transilvania scapă de sub presiunea prozelitistă a calviniştilor. Constantin Brâncoveanu porneşte un număr de mişcări strategice pentru a salva ţara de invazia armatei papiste. Domnitorul transformă şi reformează veche mănăstirea Sâmbata de Sus, cu călugări sihaştri într-o mănăstire cu viaţă de obşte – drept mărturie a unirii neamului românesc şi a credinţei ortodoxe de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Aici voievodul înfiinţează şi o „Şcoală de gramatici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care instalează într-un nou edificiu, după modelul brâncovenesc, folosit în toate ctitoriile domneşti.
Stăpânirea austro-ungară a Ţara Făgăraşului a adus mari victime neamului românesc. În 1762 începe calvarul distrugerii tuturor locaşurilor de cult, care erau centre impotante de viaţa, cultură şi spiritualitatea ortodoxă. În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbata de Sus. Astfel în cât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Timp de aproape de 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până-n 1920, când la scaunul mitropolitan de Ardeal vine Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan. În 1926 Î.P.S. Sa începe lucrări de restaurare a acestui sfânt locaş. Mănăstirea i-a a doua naştere, iar ierarhul urmează să fie numit al doilea ctitor mănăstirii brâncoveneşti Sâmbata de Sus. După al 2-lea război mondial, la 1946 are loc sfinţirea bisericii mănăstireşti. Mitropolitul la fel a reconstruit şi vechea clopotniţa, aflată pe teritoriul mănăstirii, fiind renovată în forma ei iniţială, unde până la anul 1997 au fost amenajate 5 clopote, a căror greutate depăşeşte 2000 Kg. Între anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a finisat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar, sculptat în stil brâncovenesc, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.
Fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost la fel restaurată de Nicolae Bălan; în 1977, în jurul ei s-a construit un baldachin, sculptat în lemn de stejar.
Pentru munca şi contribuţie simţitoare în renovarea mănăstirii Sâmbata de Sus, la 6 august 1955, după moartea sa Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan a fost înmormântat pe teritoriul acestei sfintei mănăstiri .
Tot ca lucrare de înnoiere a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbe divine în aer deschis.
Următorul ctitor şi ziditor remarcabil al mănăstirii este Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Antonie Plămădeală.
La 10 ianuarie 1982, episcop al Buzăului, originar din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna, Antonie Plămădeală a fost ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.
Sub omoforul arhipăstoresc al Mitropolitului Antonie se începe o nouă perioadă în istoriografia mănăstirii brâncovene, numită „rectitorirea Mănăstirii Sâmbata” .
„Nu mi-a şoptit nimeni gândul restaurării, spunea mitropolitul mai târziu. Poate Duhul Sfânt, sau duhul Voievodului martir. Ştiam că în 1985 se vor implini două sute de ani de la „opera” de ruinare a generalului Preiss” .
Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985. S-a făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictură din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie. Ea are formă de patrulater şi este compusă din nouă corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinte în exterior şi în interior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă – muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu, colecţionate de Î.P.S. Antonie pe parcusul întregii vieţii sale. Toate aceste lucrări ne dovedesc că ierarhul basarabean, a avut ca scop să facă din acest locaş sfânt, locaş de linişte şi mântuire sufletească şi un centru de spiritualitate ortodoxa şi de cultura naţională.
Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul Mănastirii Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreuna cu cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi, în urmă hotărârii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 1992, iar sărbătorirea lor înscrisa în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, pomenirea săvârşindu-se la 16 august.
Dupa 208 ani de la darâmarea ei în anul 1785, Mânastirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminica, 15 august 1993, la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când s-a sfintit biserica nouă ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost savârsita de catre Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Roma, Patriarh Ecumenic, însoţit de un număr mare de mitropoliţi din Patriarhia Ecumenică, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de alti ierarhi, preoti şi diaconi, învitaţi în această zi, binecuvântată de Dumnezeu.
O astfel de slujbă arhierescă, care a avut în frunte pe patriarhul Constantinopolului, nu cunoaşte nici o mănăstirea românescă din anul 1517, când patriarhul ecumenic Teolipt a sfinţit mănăstirea Curtea de Argeş, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab.
În cuvântarea, rostită de Î.P.S. Antonie la sfinţirea mănăstirii Sâmbata de Sus in 15 august 1993 a menţionat următoarele: „… E o lucrare a Provedenţei divine. Am rezidit această Mănăstire în vremuri grele, fără aprobarea de a rezidi mănăstire, cu riscuri şi cu mare teamă. A fost o lucrare de curaj şi îndrăzneală… Mănăstirea Brâncoveanu revine stâlp, mărturie şi candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia din Transilvania în continuare, cu aceeaşi putere ca şi în vremea Brâncoveanului” .
„În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, după o îndelungată şi grea suferinţă a adormit în Domnul” . După toate serviciile de parastas, oficiat la Caterdala Mitropolitană din or. Sibiu, „cortegiul funerar a înconjurat biserica voievodală a mănăstirii „Brâncoveanu” şi s-a oprit în faţa criptei din incinta nouă a mănăstirii. După ce s-a rostit, în faţa mormântului rugăciunea de dezlegare şi s-a cântat „Veşnica pomenire”, sicriul a fost coborât în criptă, de-a dreapta mormântului simbolic al lui Constantin Brâncoveanu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist pecetluind apoi mormântul până la cea de a doua venire a Mântuitorului… Odată cu lăsarea serii liniştea s-a aşternut peste aşezământul brâncovenesc de la Sâmbata, învăluind şi proaspătul mormânt al celui de al treilea ctitor, care a venit să-şi doarmă somnul de veci alături de cei lalţi înaintaşi ai săi, în scaunul mitropolitan al Ardealului: mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul Nicolae Colan şi mitropolitul Nicolae Mladin ” .
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi, întemeiata de Constantin Brâncoveanu la Sâmbata de Sus, a împamântenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictură pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucreaza într-o maniera nouă picturi tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai împortantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Arhidiaconul Calinic Morar. Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astazi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică.
Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei. Să amintim şi cladirea „Academiei de la Sâmbata” ce se înalta acum lânga incinta mânastirii pentru a ne face o idee de ansamblu asupra Mănăstirii Brâncoveanu de la poalele Munţilor Făgăraş.
În prezent obstea Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, judeţul Făgăraş este compusă din cei 40 de vieţuitori, sub conducerea parintelui stareţ Arhimandritului Ilarion Urs.
Parohia Ciuciulea, raionul Glodeni si personalitatile care au activat în cadrul ei
În anul 1831, din cheltuiala boierului Mihail Buznea si a cumnatului sau Gheorghe Leondari, în satul Ciuciulea se zideste o alta biserica în cinstea Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Locasul existent si azi e construit din piatra sub forma de corabie. Când si de cine a fost zidit, de cine a fost sfintit nu se stie. Doar peste un secol pe pagina unei sfinte Evanghelii a fost gasita semnatura P. S. Tit al Hotinului: “Azi, 4 iunie 1937 am facut vizita canonica bisericii si parohiei Ciuciulea.” Aceasta informatie o gasim si în Hotarârile Adunarii Eparhiale din sesiunea ordinara a anului 1938: ” Mânat de grija ce o poarta satelor din judetul Balti care au fost mai intens atacate de miscarea stilistica Preasfintia Sa Tit Episcop de Hotin, în zilele de 3-7 iunie 1937 am vizitat urmatoarele parohii: … 5.Ciuciulea…”.
Locasul este acoperit cu tabla zincata în partea dreapta lipit de biserica se afla cavoul primului pastor Gheorghe Ignatovici si a familiei sale. Tot în partea dreapta separat de biserica si cavou se afla clopotnita, tot asa de înalta ca si biserica, fiind înzestrata si pâna în prezent cu sase clopote mari de bronz, cel mai mare cu diametrul de doi metri este facut în anul 1827 la initiativa Boierului Mihail Buznea, având pe el inscriptie de donatie facuta de boier scrisa cu caractere slavonesti. Read more
Arhimandritul Gherman (Ierimcioi) Înfrumuseţătorul Mănăstirii Noul Neamţ
Părintele Gherman s-a născut la 17 aprile, anul 1841 lîngă oraşul Chişinău în familia lui Dumitru şi Elena, care au fost părinţi a opt copii. A fost botezat în acelaşi an cu numele Gheorghe. La vîrsta de 7 ani începe a studia în şcoala din satul natal – Durleşti. La zece ani se lipseşte de mamă. Peste doi ani este admis la şcoala judeţeană din Chişinău. Însă din cauza greutăţilor în familie părăseşte şcoala. În anul 1860 pleacă ascultător în muntele Athosului, unde se nevoeşte trei ani. Întorcîndu-se şi auzind de mănăstirea Noul-Neamţ, vine în satul Chiţcani şi se face ascultător în mănăstire. Aici în anul 1869 la 21 septembrie, este tuns în monahism cu numele Gherman, iar peste un an e hiroronit ierodiacon de Arhiepiscopul Antonie. În timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878 activează în Societatea de Caritate, unde îngrijeşte de ostaşii răniţi şi bolnavi. Pentru merite este decorat cu „Medalia de bronz”. În acelaşi an la 5 noiembrie a fost hirotonit ieromonah de Arhiepiscopul Pavel.
Read more
Şcoala Spirituală din Edineţ ( partea I )
Studiu ( partea I )
Din negura trecutului…
Şcoala Spirituală din Edineţ
La sfârşitul secolului al XIX-lea triunghiul şcolilor spirituale din Basarabia a fost completat cu o noua instituţie de acest gen – şcoala spirituală de băieţi din Edineţ.
Această şcoală reprezenta o instituţie de învăţământ teologic primar, care se înscria în lista şcolilor de categoria a doua. Ea funcţiona în baza mijloacelor financiare colectate de la preoţimea locală şi a celor furnizate de Sinodul de la Petersburg. Termenul de studii la şcoala spirituală de băieţi era de patru ani. Absolvenţii şcolii aveau dreptul de a se înscrie în clasa întâia a Seminarului teologic. La studii erau admişi copii între 10 şi 12 ani, care puteau sa citească în limba rusă şi în slavonă, să scrie în limba rusă, cunoşteau rugăciunile şi predicile principale, şi ştiau pe de rost primele doua coloniţe din tabla înmulţirii.În continuare propun sa urmărim care au fost circumstanţele care au favorizat deschiderea instituţiei respective şi radiografia funcţionării ei.
Drept consecinţă a aplicării reformelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea în învaţământul teologic au fost mobilizate toate eforturile autorităţilor ţariste pentru asigurarea unui proces de studii cu succes în şcolile spirituale. În acest sens congresul eparhial al clerului din circumscripţia Chişinaului care a avut loc în 1869 a supus unor dezbateri furtunoase problema pregătirii copiilor clerului pentru a-şi continua studiile în şcoala spirituală. La acest congres, autorităţile eparhiale au luat în dezbatere mai multe întrebări, una din ele fiind numărul de elevi exagerat de mare al şcolii spirituale de băieţi din Chişinău., astfel că după îndelungate dezbateri, congresele eparhiale din anii 1867 şi 1869 au decis să deschidă în anul 1869 o nouă şcoală spirituală.
S-a convenit ca ea sa fie amplasată în oraşul Bălţi, formându-se o circumscripţie şcolară nouă (circumscripţia de Bălţi), din care faceau parte judeţele Hotin, Iaşi, Soroca, şi o parte din judeţul Orhei. În prima circumscripţie şcolară, cea a Chişinăului, au rămas la şcoala spirituală de băieţi din Chişinău, judeţele Chişinau, Tighina, Cetatea Albă şi restul judeţului Orhei. Şcoala spirituală din Bălţi s-a deschis la 1 septembrie 1869, cu un contingent scolar de 174 de elevi.[1]Conform deciziei Sfântului Sinod pentru asigurarea activităţii ambelor şcoli spirituale din Basarabia se transfera din bugetul său suma de 19.773 ruble 66 copeici anual. Pentru şcoala spirituală de băieţi din Chişinău se alocau 4.020 ruble din contul direct al Sf. Sinod de la Peterburg, şi 5.524 ruble din veniturile eparhiale locale, ( suma finala – 9.712 ruble ), iar pentru şcoala spirituală de băieţi din Bălţi se alocau din bugetul Sf. Sinod – 500 ruble, şi 966 ruble din veniturile eparhiei Chişinăului ( suma finală – 1.161 ruble ). Veniturile eparhiale locale se identificau prin donaţiile clerului în suma de 7.000 ruble, donaţiile mănăstirilor ( a treia parte din veniturile de la lumânari ), plus valoarea de la realizarea lumânarilor pe eparhie. Iniţial şcoala spirituală din Bălti urma să funcţioneze într-un local arendat, ceea ce mai devreme ori mai târziu ar fi impus problema construirii unui edificiu nou prevăzut în exclusivitate pentru şcoală., ceea ce s-a şi produs curând, precum era de aşteptat. Soluţia la care s-a convenit era de a construi noua scoală nu la Bălţi, precum ar fi fost firesc, ci la Edineţ. Autorii ei luând această decizie au fost ghidaţi de anumite raţionamente cu caracter materialist. Precursorul acestei idei, arhiepiscopul Pavel, motiva prin faptul ca Edineţul este situat în centrul Basarabiei de nord, terenul unde urma sa se înalţe noua cladire se oferea de proprietarul locului în condiţii foarte avantajoase, lemnul de construcţie la Edineţ era mai ieftin decât în toate celelalte, localităţi, iar proprietarul târgului local şi locuitorii oraşului au făgăduit o donaţie în suma de 2000 de ruble.[2]Reieşind din circumstanţele deosebit de favorabile expuse mai sus, congresul eparhial din 1872 a adoptat decizia de a se demara în anul curent ( 1872 ) lucrările de construcţie a şcolii spirituale din Edineţ. Pentru a se asigura bunul mers al treburilor, autorităţile eparhiale au luat un împrumut de 15.000 de ruble pe un termen de patru ani fără dobânzi de la epitropul de onoare al şcolii din Edinet F.N. Marcoci. În termen de trei ani lucrările de construcţie au fost finisate, dându-se în exploatare la finele anului 1875 – şcoala spirituală de băieţi din Edineţ. La începutul secolului XX, în anul şcolar 1904-1905 – administraţia şcolii spirituale din Edineţ era reprezentată de directorul şcolii profesorul de catehism şi statut bisericesc, candidatul în teologie Ilarion Iaţcovschi, şi directorul adjunct; profesorul de Istorie Sfântă, candidat în teologie Ivan Saharov.
Contingentul cadrelor didactice era reprezentat de profesorul de limba rusă şi slavonă bisericească, în clasa întâia studentul seminarului, Petre Şostacovschi, profesor de acelaşi obiect în restul trei clase, de asemenea de aritmetică în secţia paralelă, cand. în teol. Maxim Tucichevici; profesorul de limba greacă – cand. în teol., Tiron Stepcovschi; prof. de limba latină, cand. în teol., Zosim Terghitanschii; prof. de artmetica, cand. în teol., Langhin Canţevici, prof. de cânt bisericesc, proaspat absolventul Seminarului teologic, Alexandru Spinei; prof. în clasa pregatitoare, studentul seminarului din Chişinău, Mihai Paun. Contingentul şcolar era format din 191 elevi, şcoala dispunea de secţii paralele la trei clase.
Iniţial, în momentul transferării şcolii spirituale din Bălţi la Edineţ, contingentul şcolar era format din 163 elevi, în 1890, numărul lor a crescut, ajungând la 248. Dar, începând cu anul 1900 se înregistrează o reducere considerabilă a contingentului şcolar prin restricţia impusă de autorităţi privitor la limitarea numărului de abiturienţi din păturile laice, prin urmare în primii ani ai sec. al XX-lea numărul elevilor varia între 191 şi 197, dar, evolutiv, la finele primului deceniu numărul contingentului de elevi a început sa crească. În 1909 la şcoala din Edineţ îşi făceau studiile 220 de elevi, în 1910 -242 elevi. Dintre care 192 erau copii ai clerului 50 copii ai nobilimii.La întreţinere deplină din partea eparhiei erau 70 elevi, la întreţinere parţială – 4 şi 2 bursieri. Secţii paralele în 1910 funcţionau pe lângă clasele a I-a, a II-a şi a III-a.În anul de studiu 1911-1912, contingentul şcolar era format din 242 elevi, repartizaţi pe clase în felul următor: clasa a IV-a – 40, cl. a III-a de baza – 29, în cl. a III-a paralelă – 30, în cl. a II-a de baza – 23, în cl. a II-a paralelă – 25, în cl. I-a de bază – 31, în cl. I paralelă – 30, în clasa pregătitoare – 34.Contingentul profesorul era format din 11 persoane. În biblioteca fundamentală a şcolii erau înregistrate 901 titluri de cărţi, în 2810 de exemplare; în biblioteca şcolară erau înregistrate 1189 de titluri de cărţi în 1600 de exemplare; titluri de manuale – 180 în 2060 de exemplare.
Pentru întreţinerea şcolii s-au cheltuit din sumele alocate de eparhie; 1) 19040r. 98 c. pentru întreţinerea personalului didactic; 2) 11069 ruble pentru întreţinerea elevilor; 3) 7797 ruble pentru administrarea gospodărească; 4) 300 ruble – pentru biblioteca fundamentală şi şcolară; 5) 100 ruble – pentru cancelaria şcolară; 6) 171 ruble – pentru spitalul şcolii, 7) 1707 ruble 25cop. – pentru cheltuieli extraordinare; în total – 40259 ruble 94 cop. Afară de aceasta, din donaţiile mănăstireşti, pentru profesorii şcoliii din Edineţ, s-au construit locuinţe, îmbunătăţindu-li-se, astfel, condiţiile de trai.
În baza datelor de arhivă vom schiţa urmatoarea radiografie a contingentului şcolar la începutul perioadei de studiu – 1905 şi la începutul celui de-al II-lea deceniu al sec. XX.
|
Clasele |
Numarul de elevi | ||
| Sc. din Chisinau | Sc. din Edinet | Sc. din Izmail | |
| cl. a IV de baza | 31 | 23 | 24 |
| cl. a IV paralela | 28 | 22 | – |
| cl. a III de baza | 24 | 35 | 27 |
| cl. a III-ia paralela | 19 | – | – |
| cl. a II-a de baza | 40 | 35 | 27 |
| cl. a II-a paralela | 40 | – | – |
| cl. a I-a de baza | 39 | 19 | 23 |
| cl. a I-a paralelacl pregatitoare de baza cl. preg.-par. | 38 5035 | 20 37- | – 14- |
| Numarul total | 344 | 191 | 115 |
Cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ au fost absolvite de către :
mitropolitul Arsenie Stadniţchi ( Între 1880-1881 – a predat în şcoala teologică de la Edineţ )
Pantelimon Halippa, scriitor şi poet, publicist militant, făuritor al Marii Uniri de la 1918
Alexandru.I. Gonţa, istoric
Preotul Constantin Geanopol, cunoscut sacerdot al Fălticenilor
Bibliografie :
1. Kishinevskija Eparhial’nyja Vedomosti, 1868, nr.24, pag. 789-790.
2. Kishinevskija Eparhial’nyja Vedomosti, 1873, nr.22, pag. 499-500
3. Trudî Bessarabsscogo-istorico-arheologhicescogo obsciestvo, Kishinev, VII,pag. 235-236.
4. Popovschi Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Museum 2000, Chişinău.
Va urma…
[1] “Trudî Bessarabsscogo-istorico-arheologhicescogo obsciestvo”, Kişinev, VII, pag. 235-236.
[2] Popovschi Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Museum 2000, Chişinău, pag. 179
