Ieromonahul Axentie Munteanu de la Mănăstirea Noul Neamţ din Chiţcani a fost trimis în gulag pentru c-a donat Armatei Române 150 de mii de lei, a evacuat peste Prut 30 de călugări, 100 de piese de cult şi rezervele de cereale ale mănăstirii.

Clerul din Basarabia a simţit încă în primul an de ocupaţie, deopotrivă cu toţi locuitorii dintre Prut şi Nistru, „raiul sovietic” instaurat în 1940. Transpunând în viaţă lozinca lui Lenin că „religia este opiu pentru popor”, în cele 12 luni cât au „trebăluit” în Basarabia comuniştii au făcut exces de zel, închizând şi distrugând biserici şi mănăstiri. O bună parte din slujitorii cultului au fost executaţi sau trimişi în Siberia. Lucrurile au fost redresate în cei trei ani de administraţie românească (1941-1944), dar situaţia s-a repetat după 23 august 1944, când URSS a reocupat Basarabia. Mănăstirea de călugări Noul Neamţ din comuna Chiţcani şi stareţul ei, ieromonahul Axentie Munteanu, au simţit pe propria piele tăvălugul bolşevic venit peste Basarabia. Locaşul monastic a fost distrus, iar stareţul a fost condamnat la zece ani de gulag.

Axentie Munteanu (pe numele laic Artemie) s-a născut în anul 1888 în comuna Satul Nou, judeţul Bender, în familia unui ţăran înstărit. De mic copil a lucrat pământul alături de părinţi, dar reuşeşte să termine şcoala primară din localitate. În 1905 intră în ascultare la Mănăstirea de călugări Noul Neamţ din Chiţcani, locaşul de care avea să-şi lege soarta.

De aici, de două ori este înrolat în armata ţaristă. Mai întâi, pentru câteva luni în anul 1910, apoi între 1914 şi 1917, participând la Primul Război Mondial. După demobilizare s-a întors de fiecare dată la Chiţcani. A fost hirotonisit în anul 1920 la rangul de diacon. După 15 ani de monahism, în 1934, a fost ridicat la rangul de ieromonah, iar la 1 august 1936 a fost ales stareţ al mănăstirii. Axentie Munteanu a reuşit să transforme locaşul dintr-o mănăstire cu o datorie de circa 7 milioane de lei în una ce aducea profituri considerabile.

A rămas în Basarabia şi la Noul Neamţ de fiecare dată când a venit urgia. Prima oară, după 28 iunie 1940, şi-a motivat decizia prin faptul că, în calitate de stareţ, nu avea dreptul moral să părăsească mănăstirea, mai ales că aici erau mai mulţi călugări în etate, care nu puteau fi evacuaţi. Din aceleaşi considerente, nu s-a refugiat nici în 1944, ceea ce l-a costat scump.

„UNDE AJUNGE SOVIETICUL, DE ACOLO NU MAI PLEACĂ”

Distrusă aproape complet în primul an de ocupaţie sovietică, aşezarea monastică din satul Chiţcani, judeţul Tighina, avea să-şi revină după luna iulie 1941 graţie politicii promovate de conducerea României, dar şi a eforturilor depuse de stareţ. Astfel, în scurt timp, printr-o campanie de strângere de fonduri de la enoriaşi din Basarabia şi din alte părţi (în acest scop Axentie Munteanu a întreprins vizite la Bucureşti, Chişinău şi Odesa), mănăstirea şi-a recăpătat aspectul avut până la 28 iunie 1940.

Viaţa monahală şi-a reluat cursul normal. Printre donatori s-a numărat şi generalul Ion Antonescu, care a ajutat mănăstirea cu un milion de lei, dar şi guvernatorul Transnistriei George Alexianu. Pământurile, inventarul agricol şi animalele confiscate de sovietici au fost retrocedate.

Necazurile s-au abătut asupra mănăstirii şi asupra stareţului în preajma zilei de 23 august 1944, dar mai ales imediat după. Stabilirea liniei frontului pe Nistru în primăvara anului 1944 a fost simţită de aşezarea monastică. Aici, până la operaţia Iaşi-Chişinău, şi-a instalat cartierul general comandantul Frontului al III-lea ucrainean, generalul Tolbuhin, iar clopotniţa bisericii a fost transformată în punctul central de observaţie. Stareţul şi cei 49 de călugări, dar şi bunurile mănăstirii, au fost evacuaţi în regiunea Odesa.

Revenit în toamnă, Axentie Munteanu găseşte complexul într-o stare jalnică. Încercă totuşi să revigoreze viaţa monahala, dar se confruntă cu numeroase piedici. Îşi exprimă public nemulţumirea, manifestările sale antisovietice fiind documentate de NKVD. Astfel, la întrebarea cum să procedeze cu banii româneşti rămaşi, Munteanu le-a declarat unor enoriaşi: „Puterea se va schimba în curând. Până la Anul Nou sovieticii nu vor mai fi în Basarabia. Vor venii românii şi englezii. Păstraţi leii româneşti”. Tot în acea toamnă, văzând înaintarea vertiginoasă a Armatei Roşii spre Apus, a spus: „Unde ajunge soldatul sovietic, de acolo nu mai pleacă”. Stareţul a interzis strângerea de bani în biserică pentru Armata Roşie.

În luna mai 1945 a refuzat să subscrie la impozitul militar, motivând: „Colhozurile nu au viitor, iar în locul socialismului va veni capitalismul”. „Dacă în Uniunea Sovietică vor conduce comuniştii şi comsomoliştii, atunci mănăstirile şi bisericile vor fi închise. Colhozurile nu-şi justifică existenţa, deoarece nu pot asigura populaţia cu alimente. Nici ţăranul nu este interesat să lucreze în colhoz. Ele trebuie să dispară”, a mai spus părintele.

Stareţul a ignorat şi indicaţia Episcopiei Chişinăului şi a Moldovei de a desfăşura activităţi patriotice, evident cu caracter propagandistic sovietic, în rândurile enoriaşilor, iar la slujbe nu erau pomenite numele conducătorilor URSS şi ale Patriarhiei Ruse.

A EVACUAT ÎN ROMÂNIA ICOANE ŞI CEREALE

Pentru că Noul Neamţ avea statutul de locaş de cult cu renume, un sat din raionul Cimişlia a trimis, în ianuarie 1945, un sol la stareţ pentru a i se da un preot, ca să aibă cine oficia slujbe de înmormântare.

Axentie Munteanu refuză cu amărăciune solicitarea spunându-i delegatului: „Vedeţi că şi în satele din împrejurimi nu sunt preoţi şi ei la fel îşi îngroapă sătenii fără preot. La mănăstire am rămas doar patru preoţi, toţi în etate (din circa 100 câţi erau anterior). Tineretul a fost evacuat. Iată, dacă războiul va fi câştigat de România, Anglia şi aliaţii ei, vor fi preoţi în fiecare sat, iar dacă va învinge Stalin – bisericile vor fi dărâmate, deoarece bolşevicii nu cred în Dumnezeu”. Şi ca un profet a adăugat: „Basarabenii vor fi obligaţi să lucreze pentru stat, iar cei ce se vor împotrivi vor fi trimişi în Siberia”.

Pentru a asigura succesul militar al României, Axentie Munteanu a transmis în 1942 din casa mănăstirii 150.000 de lei, cu titlu gratuit, în fondul Armatei Române. Totodată, executând ordinul administraţiei româneşti, în primăvara anului 1944 Axentie Munteanu a evacuat în România averea mănăstirii, inclusiv o icoană veche cu chipul Maicii Domnului, evaluată la 120 de milioane de lei; circa 100 de piese de cult, evaluate la 150 de milioane de lei; şase perechi de boi; şase perechi de cai; 200 de oi; zece vaci. Pentru a transporta toate aceste lucruri a fost nevoie de 38 de căruţe. De asemenea, au fost evacuate şase vagoane de orz, şase de vin, opt cu grâu şi 12 vagoane cu porumb.

CONDAMNAT LA ZECE ANI DE GULAG

Primul semnal că a căzut în dizgraţia noilor autorităţi a fost dat în luna iulie 1945, când noul Episcop al Chişinăului şi Moldovei, Ieronim, l-a scos din funcţie şi l-a transferat călugăr la Mănăstirea Hâncu.

În scurt timp, la 30 august 1945, a fost arestat. NKVD i-a încriminat „infracţiunea” prevăzută de art. 54/3 – „Întreţinerea de legături contrarevoluţionare cu state străine”, iar ceva mai târziu şi cea prevăzută de art. 54/10, p. 2 – „Agitaţie sau propagandă contrarevoluţionară”, din Codul Penal al Ucrainei. În documentele de reţinere se menţiona că Axentie Munteanu „nu a exercitat niciun fel de muncă în beneficiul statului”. La arest i-au fost confiscate un ceas de buzunar şi două cruci – toată averea pe care o avea.

Timp de două luni a fost interogat de şase ori. Pentru a aduna „probele necesare”, au fost interogaţi mai mulţi călugări şi locuitori ai satului, inclusiv succesorul lui, ieromonahul Filaret Soroceanu. Munteanu era sigur că nimeni nu poate spune despre el nimic rău, iar securiştii îl tot iscodeau despre eventuali complici. Unii dintre cei anchetaţi au confirmat în faţa securiştilor declaraţiile anticomuniste făcute de fostul stareţ, între patru ochi sau în cadrul unor grupuri restrânse. La 5 noiembrie 1945, ancheta preliminară a fost terminată, iar dosarul este trimis în instanţă.

Cu aceeaşi rapiditate, la 11 decembrie 1945, Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, în şedinţă închisă, îl condamnă pe ieromonahul Axentie Munteanu la zece ani de muncă în lagăr, cu decăderea ulterioară din drepturile politice pentru un termen de cinci ani şi confiscarea averii personale (la arestare s-a constatat că nu dispune de avere personală). Investigaţia medicală făcută până la judecată a constatat că ieromonahul Axentie Munteanu, la cei 67 de ani, poate exercita munci uşoare. Soluţie acceptabilă pentru a fi trimis în gulag. Alte date biografice nu sunt cunoscute.

Ieromonahul Axentie Munteanu a fost reabilitat de Procuratura Generală a Republicii Moldova la 23 octombrie 1992.

autor: Mihai Tașcă

Sursa: http://www.adevarul.ro/

La 27 februarie s-au împlinit 133 de ani de la nașterea mitropolitului Visarion Puiu. Ierarh de seamă, care, prin credinţa şi patriotismul său, precum şi prin realizările sale deosebite şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii.

După eliberarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, în posesiunea administraţiei româneşti intră şi teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria.
În august 1941, în teritoriile eliberate de sub stăpânirea sovietică au fost restabilite organele administraţiei publice româneşti.
Administraţia Transnistriei era pusă sub conducerea şi supravegherea directă a Comandantului de Căpetenie al Armatei, care exercita măsurile şi dispoziţiile sale prin guvernatorul civil.

Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul de drept Gheorghe Alexianu, în timp ce Basarabia şi Bucovina de Nord erau guvernate de generalii C. Voiculescu şi C. Colotescu.
Dacă în Basarabia, sub regimul sovietic, într-o perioadă de un an, 1940 – 1941, au fost distruse 13 biserici, 27 – transformate în cluburi, 48 de preoţi – omorâţi sau deportaţi, în Transnistria situaţia religioasă era şi mai gravă. După un sfert de veac de prigoană şi propagandă ateistă, era numai un singur preot şi acela la Odesa.
Aici Regimul comunist a păstrat o singură biserică, ce funcţiona la Odesa, pentru a le arăta străinilor o dovadă de libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Celelalte biserici din teritoriul dintre Nistru şi Bug fuseseră dărâmate sau transformate în cluburi şi magazine. Preoţii localnici au fost ucişi sau deportaţi.
La 15 august 1941, pentru a reface viaţa creştină din Transnistria, se înfiinţează o Misiune Ortodoxă. Conducător al acestei Misiuni a fost numit arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar vicar, arhimandritul Antim Nica.
Primii preoţi misionari veneau din eparhiile vecine ale Basarabiei şi Bucovinei. Lor li s-au alăturat şi cei veniţi din alte eparhii, precum şi preoţii militari conduşi de episcopul armatei Partenie Ciopron.
După împărţirea administrativ-teritorială a Transnistriei în cele 13 judeţe înfiinţate, Misiunea Ortodoxă a numit câte un protopop spre a conduce organizarea bisericească.
Pentru bisericile reparate şi casele de rugăciuni construite erau aduse din ţară obiectele necesare de cult. La tipografia Mitropoliei Basarabiei au fost tipărite, în 1941, 5000 de exemplare de cărţi de rugăciune cu text paralel românesc şi rusesc.
La începutul anului 1942, Misiunea Ortodoxă dispunea de 285 de clerici. Se cereau preoţi adecvaţi acestei misiuni, cu spirit de sacrificiu şi zel apostolic, iar, pe de altă parte, se simţea lipsă de preoţi cunoscători ai limbii ruse.
Se desfăşura o muncă de cahetizare din partea preoţilor, se organizau lecţii de catehe- ză şi conferinţe religioase.
Munca misionară se desfăşura în biserici, şcoli şi în căminele culturale. Până la sfârşitul anului 1942, din îndemnul conducerii Misiunii, se înfiinţaseră 84 de cămine culturale, care dispuneau de biblioteci.
Se înfiinţează pentru localnici un Seminar Teologic la Dubăsari. Începe a se dezvolta monahismul transnistrean, apare primul număr al revistei „Transnistria creştină”. După plecarea arhimandritului Iuliu Scriban de la Misiune, era nevoie de un conducător care să ridice şi mai mult prestigiul Misiunii şi să contribuie la îmbunătăţirea unor lucrări.
Prin decizia ministrului Cultelor de la 23 noiembrie 1942, mitropolitul Visarion Puiu a fost ataşat pe lângă Comandamentul de căpetenie al Armatei cu misiunea organizării bisericilor şi a îndemnării spirituale a populaţiei de peste Nistru.
După numirea mitropolitului Visarion în funcţia de conducător al Misiunii s-au întreprins mai multe măsuri de reorganizare. S-au ales Consiliul eparhial şi conducătorii secţiilor administrative, culturale şi economice. Întreaga provincie alcătuită din 13 judeţe a fost împărţită în trei eparhii: Odesa, Poltava şi Tulcin. A fost adusă în stare de locuinţă, aflată în ruină, vechea reşedinţă mitropolitană din Odesa.
Cu ajutorul personalului selectat în conducerea Misiunii, au fost organizate serviciile cancelariei, s-a creat un buget pentru funcţionari şi s-au luat la evidenţă cheltuielile.
A fost înfiinţat un cămin cu cantină pentru funcţionari şi pentru găzduirea clerului venit în deplasare. S-au întocmit un plan de activitate misionară a clerului şi lista de cărţi necesare pentru a fi editate. La 10 ianuarie 1943, a fost reînfiinţat Seminarul Teologic de la Odesa şi Şcoala de cântăreţi. Iar pentru a se dobândi cât mai curând un număr de preoţi necesari, pentru diaconii şi cântăreţii localnici a fost înfiinţat un curs seminarial redus. „După cursurile de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi localnici, cu participarea a doi episcopi de la Nicolaev.
Pentru a aduce la îndeplinire obiectivele înaintate de Misiune privind organizarea bisericească a provinciei şi îndrumarea spirituală a populaţiei, mitropolitul Visarion avea să menţioneze, într-un raport adresat Conducătorului Statului, că are nevoie de executori destoinici şi mijloace materiale: „deocamdată sunt în neplăcuta situaţie de a arăta că amândouă ne lipsesc astăzi, în mare măsură, elementele actuale din cler fiind slabe, iar pentru tipărirea cărţilor ce ar suplini mult asemenea lipsă nu avem hârtia necesară”.
După câteva luni de aflare la Odesa, mitropolitul Visarion avea să scrie despre locuitorii acestui oraş: „Populaţia din Odesa, foarte sărăcită şi tristă, abătută sufleteşte şi cu înfăţişarea îngrozită, s-ar putea împărţi în trei straturi: bătrânii rămaşi dinaintea revoluţiei din 1917, asistă la Sf. Slujbe cu lacrimi şi suspine; copiii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte…, al treilea strat e al figurilor „de apaşi” şi, precum îmi spun preoţii, – de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică … Din punctul de vedere al ordinii publice, până în prezent populaţia trăind în toată libertatea pe care Guvernământul civil şi cel militar le-o sprijină prin binefaceri şi înlesniri de lucru de toată lauda”.
Pentru combaterea ideilor ateist-comuniste, Misiunea desfăşura activitatea sa în două direcții: „stăvilirea bolşevismului şi reînvierea creştinismului”. Se editau broşuri de învăţătură creştină şi de propagandă antibolşevică. Se organizau conferinţe religioase pentru tineretul universitar, pentru muncitorii din fabrici şi pentru ceilalţi localnici explicându-li-se cuvântul Evangheliei şi al Puterii Divine. Unul dintre cele mai importante momente a fost „blestemarea publică a bolşevismului”. La 14 martie 1943, în Duminica Ortodoxiei, după Sf. Liturghie săvârşită în catedrala mitropolitană din Odesa, mitropolitul Visarion, împreună cu episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Izmailului, însoţiţi de un impresionant număr de credincioşi, au pornit în procesiune religioasă până în „Piaţa 16 octombrie de lângă gară” pentru a săvârşi slujba Duminicii Ortodoxiei. La această manifestare religioasă au participat autorităţile locale, consilierii diplomatici străini şi o mulţime de popor.
Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: „Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema … Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema …”.
Aceste anateme rostite de mitropolitul Visarion şi cântate de cor îi infiora pe ascultători. S-au rostit cereri pentru cei „care pentru credinţă ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie”, pentru cei „care s-au săvârşit în adevărată credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii, veşnică pomenire!”
Se simţea o lipsă acută de preoţi. De aceea, șeful Misiunii nu înceta a face demersuri către Sf. Sinod, către Ministerul Cultelor, către Guvernatorul Civil şi către Conducătorul Statului pentru completarea localităţilor cu preoţi.
În ele se menționa că, sub conducerea Misiunii, sunt 461 de preoţi, iar „în întreaga provincie sunt 1292 de comune cu 2468 de sate, ceea ce înseamnă că avem numai un sfert din numărul preoţilor pe care populaţia îi cere atât de stăruitor şi care ar alcătui cele mai bune elemente de învăţătură sufletească a populaţiei locale”.
În scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, în iunie 1943, mitropolitul Visarion scria: „Rugându-vă din nou să binevoiţi a decreta mobilizarea preoţilor din Moldova şi Basarabia dintre care să se aleagă apoi elementele destoinice a veni şi a lucra misionarism în Transnistria”.
Într-un alt demers se menţiona: „Vă spunem propunerea să aprobaţi mobilizarea, pe vreme de un an, a 330 de preoţi, 165 pot fi din eparhiile Moldovei, deci cunoscători numai ai limbii române, iar restul 165 de preoţi numai din eparhiile Basarabiei, care să cunoască şi limba slavonă”.
Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere, contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi,  a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl acordau gratuit mulţimii de săraci. Cu prilejul Sf. Sărbători a Naşterii Domnului şi a Învierii, mitropolitul Visarion îl ruga pe Mareşalul Ion Antonescu ca, din partea autorităţilor, să se acorde amnistieri pentru unii deţinuţi. A mijlocit cu un ajutor material în bani şi alimente pentru cele „51 de familii cu 108 suflete, îngrămădite de bolşevici în 3 blocuri lângă mitropolie, aflate în cea mai cumplită sărăcie”.
Pentru bunul mers al dezvoltării Bisericii din Transnistria, din iniţiativa șefului Misiunii, s-au înfiinţat câteva ateliere în care se lucrau obiecte necesare cultului religios: iconiţe, cruciuliţe ş.a. În tipografia Misiunii s-au tipărit numeroase cărţi cu caracter religios, cărţi de rugăciune, calendare, care au fost împărţite gratuit populaţiei din Transnistria.
În spaţiul dintre Nistru şi Bug situaţia monahismului era următoarea: mănăstirea Sf. Pantelimon de lângă Odesa; mănăstirea Sf. Adormiri de la Bolşoi Fontan; mănăstirea Sf. Treimi din Balta. În judeţul Râbniţa existau: schitul Lipeţkoe, al cărui slujitori duceau o luptă împotriva inochentismului; mănăstirea Berşad, din iniţiativa stareţului acestei mănăstiri, ieromonahul Varlaam Chiriţă, se edita foaia religioasă „Duminica” şi schitul „Păsăţele”. În judeţul Dubăsari se înfiinţase mănăstirea „Sf. Antonie”; existau încă două mănăstiri de maici la Odesa: „Sf. Arhanghel Mihail” şi „Sf. Maria Magdalena”.
În ultimele luni ale anului 1943, în oraşul Odesa activau 28 de biserici; Misiunea avea sub îndrumarea sa „617 preoţi din cei 2000 necesari pentru Transnistria”.
Într-o cuvântare rostită la Odesa, în octombrie 1943, în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Kuban, mitropolitul Visarion arăta scopul urmărit de Misiunea pe care o conducea: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici sau va reveni stăpânirea rusească şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericeşti şi să redeschidem un drum mai bun pentru viitor credinţei şi Bisericii Ortodoxe de aici”.
În raportul adresat Mareşalului Ion Antonescu, la 7 decembrie 1943, mitropolitul Visarion ruga ca mandatul său în Transnistria să fie socotit împlinit şi să-i aprobe întoarcerea în ţară, urmând să plece în străinătate pentru a-și căuta de sănătate, iar conducerea Misiunii să fie încredinţată unui alt ierarh. Arătând neajunsurile cu care s-a confruntat conducerea Misiunii în activitatea sa, menţiona că este departe cu gândul unei părăsiri voite a postului ce i s-a încredinţat, dar este nevoit s-o facă. Răspunsul l-a primit la 15 decembrie 1943, de la Secretarul general al preşedinţiei Consiliului de Miniştri, în care se scria: „D. Mareşal a aprobat întoarcerea Dvs. în ţară … De la 14 decembrie a. c. preacuviosul Arhimandrit dr. Antim Nica se ataşează pe lângă Comandamentul de căpetenie al armatei în calitate de șef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în locul Prea Sf. Voastre, demisionat”.
Respectul deosebit pe care îl câştigase în scurt timp de la credincioşii din Odesa l-a făcut pe monahul Filaret Buliga, membru al Misiunii, să-i scrie mitropolitului ce se afla la Bucureşti, la 15 februarie 1944: „Poate dă bunul Dumnezeu să veniţi iarăşi, Î.P.S. Voastră, la Odesa, aţi fi binevenit. Poporul rus cel blând, credincios, vă doreşte, vă aşteaptă, regretă cu lacrimi plecarea Î.P.S. Voastre de la Odesa”.
Datorită ultimei sale misiuni din timpul războiului şi din cauza evenimentelor ce au urmat a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă, în 1946, la moarte. Sub presiunea autorităţilor comuniste a fost caterisit de către Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.
Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949, se înfiinţează, pentru românii din diasporă, Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.

Prot. Dr. Ioan Lisnic

Articol publicat în Altarul Credinței, Anul XII, nr. 4, 28 februarie 2012

Într-un articol din numerele trecute ale “Luminii de Duminică” am adus în atenţia cititorilor activitatea misionară deosebit de rodnică a slujitorilor din cuprinsul eparhiei Cetăţii Albe – Ismail din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej, am pomenit foarte pe scurt suferinţele de care avuseseră parte preoţii acestei episcopii, în rând cu toţi preoţii din Basarabia, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost ocupat de puterea sovietică, care a început imediat un proces brutal de distrugere a tot ce este românesc şi creştinesc.

Conform unor date preliminare, peste 50 de preoţi din sudul Basarabiei au devenit victime ale represiunilor iniţiate de poliţia politică sovietică în perioada 1940-1941, fiind ucişi, condamnaţi la închisoare sau deportaţi. Pornind de la studiile istoricului ucrainean Nikolai Michailuca, vom prezenta în continuare destinul unora dintre aceşti slujitori ai altarului.

Ocupată de URSS în vara anului 1940, Basarabia a fost împărţită, din punct de vedere administrativ, astfel: cea mai mare parte a ei, împreună cu o parte din fosta RSSA Moldovenească, a format o nouă republică unională, RSS Moldovenească, în timp ce sudul Basarabiei a fost atribuit RSS Ucrainene. Ca urmare, transformarea în chip sovietic a sudului Basarabiei a fost dirijată de organele de partid şi aparatul represiv din această fostă republică sovietică. Deschiderea recentă în Ucraina a arhivelor referitoare la perioada comunistă a permis istoricilor să evalueze şi pentru zona de sud a Basarabiei dimensiunile veritabilei inginerii sociale care s-a produs într-o perioadă extrem de scurtă şi care a avut printre alte obiective desfiinţarea oricărei prezenţe a vechii guvernări româneşti şi reconfigurarea vieţii şi organizării religioase a regiunii conform intereselor noilor stăpâni.

NKVD-ul în Basarabia

Imediat după ocuparea regiunii, NKVD-ul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), mai ales prin ofiţerii sinistrei GUGB (Direcţia Principală a Securităţii Statului), şi-a intrat în atribuţii, urmărind şi arestând pe oricine era considerat un reprezentant al vechilor elite, formate în cadrul statului român. Această organizaţie va primi, imediat după declanşarea ofensivei germano-române în Est (22 iunie 1944), atribuţii suplimentare, printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Conform acestui decret, în zonele de desfăşurare a operaţiilor militare, atribuţiile procurorilor şi judecătorilor erau preluate de ofiţerii NKVD. Înseşi şedinţele tribunalelor se făceau în mod secret, fără participarea părţilor acuzării şi apărării, fără martori, iar sentinţele erau date de fapt de trei angajaţi ai NKVD. Din acest motiv, din 22 iunie 1941 şi până la eliberarea Basarabiei de către trupele române, execuţiile sumare, condamnările şi deportările se vor înmulţi spectaculos. După cum vom vedea şi în cazul unor preoţi, multe persoane vor fi luate pur şi simplu de către autorităţile sovietice şi duse în afara zonei de conflict pentru a fi “judecate”, astfel că pentru unii 27 iulie 1941, data în care Basarabia este practic eliberată, nu a însemnat şi sfârşitul suferinţelor.

Dintre motivele pentru care numeroşi oameni ai Bisericii au fost anchetaţi şi condamnaţi, amintim: participarea ca membri activi în “partide contrarevoluţionare pe timpul dominaţiei româneşti”, că “au făcut contra-propagandă ideilor comuniste în ţinutul de la Dunăre”, că ar fi “instigat la răspândirea pogromurilor evreieşti” şi că au prezentat credincioşilor exemple concrete privind persecuţia religioasă şi situaţia economică dezastruoasă din URSS.

Procese ale preoţilor “cuzişti”

Unul dintre primele procese instrumentate de noile autorităţi sovietice a fost cel al membrilor Partidului Naţional Creştin, Comitetul Judeţean Ismail (iulie 1940). În calitate de adjunct al acestui comitet activa preotul Gheorghe Munteanu, profesor la Seminarul Teologic din Ismail. Acesta a fost arestat, împreună cu alţi fruntaşi “cuzişti”. Toţi au fost acuzaţi, potrivit articolului 54 – 13 Cod Penal URSS, că, în calitatea lor de membri ai PNC, “au dus o politică de reacţiune burgheză îndreptată împotriva intereselor muncitorilor şi ţăranilor”.

Ancheta a durat aproape trei luni, procesul având loc mai apoi la Tribunalul Militar. Hotărârea tribunalului, dată pe 3 iunie 1941, stipula că preotul Munteanu urma să fie trimis într-un “lagăr de reeducare prin muncă” pe un termen de 8 ani. Aflat în lagărul Unjensk din regiunea Gorkovsk (în prezent regiunea Nijni Novgorod), Gheorghe Munteanu va mai primi o nouă condamnare, de 10 ani, pentru “activitate contrarevoluţionară în lagăr”, fiind eliberat în 1953 şi trimis cu domiciliu obligatoriu în regiunea Krasnoiarsk.

Un alt preot arestat pe motiv de apartenenţă la PNC a fost Afanasie V. Kostriţki, slujitor în satul Hagi – Curda, judeţul Ismail (actualul sat Camâşovca, regiunea Odessa). El a fost reţinut la 28 aprilie 1941 de NKVD – Ismail pe motiv că “a dus o propagandă contrarevoluţionară în biserică şi a instigat împotriva URSS. După instaurarea puterii sovietice a dus o politică antisovietică, îndreptată spre sabotarea acţiunilor partidului bolşevic în acest sat. A instigat femeile din sat la manifestări deschise împotriva membrilor sovietelor comunale… Şi-a făcut cunoscute dorinţele de zdrobire a URSS în cazul unui posibil război cu Germania…”.

În cadrul interogatoriilor (29 aprilie, 30 aprilie, 9 mai 1941), Kostriţki a recunoscut că în anii â30 a făcut parte din Partidul Naţional Creştin, devenind şi primar al satului. De asemenea, în predicile sale el obişnuia să sublinieze faptul că “autoritatea sovietică nu recunoaşte religia, puterea sovietică este puterea unor atei”.

La începutul Campaniei din Est, alături de alţi deţinuţi din închisoarea din Ismail, a fost trimis în regiunea Sverdlovsk, la închisoarea nr. 2 din satul Nijniaia Tura. În rechizitoriul din 15 ianuarie 1942, anchetatorul NKVD a propus împuşcarea preotului, pentru apartenenţa la un partid contrarevoluţionar. În cele din urmă, Kostriţki este condamnat la 10 ani într-un lagăr de “reeducare prin muncă”. Şi-a ispăşit pedeapsa în lagărul NKVD Ivdelsk (regiunea Sverdlovsk).

Preoţii membri ai PNŢ, sub ancheta NKVD

Paralel cu procesul “cuziştilor” din Ismail, la Bolgrad a avut loc judecarea a 12 membri ai fostului comitet orăşenesc al Partidului Naţional Ţărănesc, printre aceştia aflându-se şi preotul Vasile Agura. Membrii lotului au fost acuzaţi că “s-au aflat în serviciul guvernului român burghez, contribuind la asuprirea muncitorilor şi ţăranilor Basarabiei”, că au intrat în componenţa comitetului Partidului “burghez” Naţional-Ţărănist, că au dus o luptă activă împotriva mişcării revoluţionare şi a Partidului Comunist, că au răspândit calomnii referitoare la faptul că în URSS viaţa era grea. La 5 iunie 1941, toţi membrii lotului au fost condamnaţi la câte 8 ani de muncă forţată, executându-şi pedeapsa în diferite lagăre NKVD din Siberia. După încheierea pedepsei, în anul 1948, preotul Vasile Agura a fost trimis cu domiciliu forţat în ţinutul Krasnoiarsk, fiind “reabilitat” abia în anul 1959.

Represiunile împotriva preoţilor au continuat, după cum am spus, şi în condiţiile declanşării războiului. Semnificativ din acest punct de vedere este procesul lui Filip Belinski, preot în satul Borisovka din judeţul Ismail.

Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza apropierii frontului, a fost trimis la Tomsk, unde a stat în închisoarea nr. 3. Ancheta penală a acestuia s-a pierdut, iar ofiţerii NKVD au reluat după câteva luni anchetarea celui arestat, pe baza mărturiilor smulse sub presiune.

În rechizitoriul din 23 octombrie 1942 se menţiona: “Până la instaurarea autorităţii sovietice în Basarabia, Belinski a participat intens la activitatea Partidului Naţional-Ţărănist din România… A fost slujitor al unui cult religios, a insuflat populaţiei spiritul fidelităţii faţă de guvernul român burghez, a apărat legile româneşti, care erau îndreptate spre reprimarea libertăţilor democratice ale muncitorilor, iar în zilele naţionale, istorice şi regale, i-a lăudat pe regele român şi pe miniştrii acestuia”. Pentru aceste lucruri, NKVD a propus iniţial moartea prin împuşcare. Mai apoi, consfătuirea specială a centralei NKVD din 5 decembrie 1942 a stabilit închiderea lui Belinski în lagăr pentru 8 ani. După ispăşirea pedepsei, a fost trimis în exil, în ţinutul Krasnoiarsk, fiind eliberat abia în anul 1956.

Un caz similar este cel al lui Anton Vustian, preot în satul Matroska din judeţul Ismail. Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza acţiunilor militare, a fost trimis în regiunea Vologodsk, unde în octombrie 1941 a fost în cele din urmă începută ancheta. În autobiografia sa preotul a arătat că întotdeauna şi-a îndeplinit cu loialitate obligaţiile preoţeşti, că în trecut a făcut parte din PNŢ, iar în ultima vreme a fost membru al Partidului Liberal şi nu recunoştea să fi fost vinovat de vreun lucru. Cu toate acestea, anchetatorul penal NKVD a decis altfel, menţionând următoarele în rechizitoriul din 29 noiembrie 1941: “Vustian a fost membru al partidului fascist “Frontul Renaşterii Naţionale” şi a dus o activitate de educare a tineretului în spirit fascist. După instaurarea puterii sovietice în Basarabia, a dat dovadă de nemulţumire faţă de ordinea existentă şi a răspândit minciuni privind Uniunea Sovietică, a supus criticii diverse acţiuni ale autorităţii sovietice, a instigat împotriva regimului colhoznic. S-a pronunţat împotriva atitudinii defetiste, a elogiat Germania hitleristă”. În sprijinul acestor afirmaţii nu exista nici un document la dosar, cu toate acestea, preotul Anton Vustian a fost condamnat la 10 ani de lagăr, prin sentinţa din 10 octombrie 1942. A fost trimis în lagărul Uhtinsk, fiind eliberat în 1944, din cauza unei forme grave de distrofie.

Părintele s-a stabilit în oraşul Bălţi, sperând că-şi va afla liniştea, însă în anul 1949 a fost din nou arestat, pe baza aceloraşi acuzaţii. La 18 iunie 1949 s-a decis ca preotul Anton Vustian să fie deportat pe viaţă “pentru participarea la organizaţii contrarevoluţionare”, locul de execuţie a pedepsei fiind regiunea Krasnoiarsk. După numeroase cereri de recurs respinse, procesul său a fost rejudecat şi pe 6 martie 1954 Colegiul de judecată pentru faptele penale al Curţii Supreme a URSS a decis suspendarea deciziei din 1949. În document se preciza: “În conformitate cu decretul Prezidiului Consiliului Suprem al URSS din 21 februarie 1948, a fost deportat în coloniile unde sunt trimise persoanele care au fost eliberate din tabere după terminarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Vustian a fost eliberat din lagăr în timpul războiului, în 1944. Din această cauză, a fost trimis din nou în 1949 în exil, în mod ilegal”.

Încercări de refugiere în România liberă

Alături de aceste cazuri, motivate politic de oficialii sovietici, există zeci de situaţii ale unor preoţi care au dorit să treacă în România liberă, cerând acest lucru oficial autorităţilor URSS.

Astfel, pe 23 decembrie 1940, NKVD – Ismail l-a arestat pe Vasili Nikolaevici Spanaki (Spanac), fost preot la Menjir, judeţul Cahul, iar pe 27 decembrie NKVD – Bolgrad l-a arestat pe Hristofor Petrovici Beilikci, fost preot în satul Cuza Vodă din judeţul Cahul. Mai târziu, potrivit deciziei din 17 martie 1941, procesele au fost unite şi ambii au fost acuzaţi pentru faptul că, locuind în Ismail, “ar fi produs instigare antisovietică, îndreptată spre răspândirea stării de spirit de emigrare a populaţiei, spre subminarea şi discreditarea acţiunilor partidului şi guvernului sovietic”, în realitate “pentru iniţiativa şi organizarea trimiterii unei telegrame colective guvernului sovietic şi Consulatului român, solicitând plecarea în România”.

Conform mărturiei preotului Spanac, un număr de 90 de persoane semnaseră telegrama, printre aceştia aflându-se etnici români, sârbi, bulgari şi ucraineni, printre aceştia aflându-se şi preoţi din judeţele Ismail şi Cetatea Albă: Teodor Dumbravă, fraţii David şi Constantin Manolescu, Ion Iacoban, Vasile Grădinaru, Feodosii Bogaci, Vasili Bondarenko, Mihail Mihailovici şi alţii.

Evident, autorităţile sovietice nu puteau permite această plecare în masă, astfel că a fost imediat instrumentat un proces politic. A fost întocmit rapid un rechizitoriu pe numele preoţilor Spanac şi Beilikci, care în vara anului 1941 au fost trimişi în Ural, în satul Novaia Tula, din regiunea Sverdlovsk, unde au aşteptat aproape un an să li se judece procesul.

Pe 6 mai 1942, la consfătuirea specială a NKVD-URSS s-a hotărât trimiterea celor doi în lagăr de muncă pe termen de 10 ani. Pe 3 octombrie 1943, Beilikci a murit într-un lagăr din Uralii de Est, iar de soarta preotului Spanac nu se ştie nimic. Cei doi au fost reabilitaţi în mai 1989, în contextul “perestroicăi” gorbacioviste.

O scrisoare a unei soţii de preot deportat în Siberia
Asemenea situaţii, după cum am spus, au fost foarte multe. După reinstaurarea administraţiei româneşti în Basarabia, autorităţile bisericeşti s-au văzut confruntate cu lipsa preoţilor şi cu cererile de ajutor ale familiilor celor deportaţi, aflaţi la mare nevoie. Spre exemplificare, oferim scrisoarea presviterei Alexandra Cernăuţeanu adresată PS Policarp, episcop locotenent al episcopiei Cetăţii Albe – Ismail: “Subsemnata Cernăuţeanu Alexandra, din comuna Bujoviţa, judeţul Hotin, soţia preotului deportat Cernăuţeanu Antonie, parohul bisericii din comuna Şagani, judeţul Cetatea Albă, cu smerenie vin a vă ruga următoarele:

După deportarea soţului meu Cernăuţeanu Antonie de către bolşevici, toată gospodăria noastră a fost distrusă. Subsemnata am rămas cu patru copii, dintre care, primul este în clasa a VI-a a Seminarului Teologic Chişinău, al doilea este în clasa a IV-a Şcoala Eparhială Chişinău, două fetiţe sunt cu mine şi urmează şcoala primară. Afară de averea distrusă de bolşevici nu mai am altă avere, nici mobilă, nici imobilă. Deci cu smerenie vin a vă ruga să binevoiţi a-mi acorda un ajutor de la Sfânta Episcopie, ca fiul meu să poată urma Seminarul Teologic Chişinău, ca una care sunt săracă şi nu am de unde plăti taxele şi întreţinerea fiului meu în seminar.

Fiul meu nu are bursă datorită faptului că în timpul ocupaţiei sovietice subsemnata, cerându-mi repatrierea, am îndurat cea mai mare mizerie în Chişinău, din care cauză s-a îmbolnăvit fiul meu şi a stat în sanatoriul TBC Vorniceni, judeţul Lăpuşna, din iunie 1941 până la 23 ianuarie 1943 când s-a prezentat la şcoală.

Am primit înştiinţarea că fiul meu Cernăuţeanu Victor, clasa a VI-a, n-are bursă pentru că s-a prezentat târziu la cursuri, care întârziere nu este din altă cauză decât boala şi, de asemenea, am primit notificare că dacă subsemnata nu achit taxele şcolare, fiul meu va fi dat afară din seminar, însă eu încă nu am primit pensie şi nu mai am cu ce să-l întreţin la şcoală. Ca una care am toată nădejdea bătrâneţilor mele şi viitorul celorlalţi trei copii ai mei, cu smerenie vă rog a mă ajuta ca să nu rămână copiii mei pe drumuri şi eu în ei la bătrâneţe să pot găsi în ei sprijinul cuvenit”.

Sute de astfel de scrisori se află în dosarele episcopiei Cetăţii Albe – Ismail, iar autorităţile bisericeşti au încercat să ajute pe fiecare, din sumele infime pe care le aveau la dispoziţie. Ele sunt urme, mărturii ale unei mari tragedii, care după 1944 a continuat, amplificată.

Sursa: www.ziarullumina.ro

Basarabeni la Sf. Munte.

Părinţii Dometian (Cristea), Ghervasie (Sultanu), Sava (Sultanu), Calinic (Sultanu) Schimonahul şi Teodosie (Soroceanu) întemeietorii Comunităţii “Sf. Ioan Theologul», Chilia Cucuvino, Provata, din Sfântul Munte A t h o s.

În Anul 1868, trei fraţi români din Basarabia, au venit la Sf. Munte pentru închinare, anume: Stefan, Iordache şi Costache, din familie Sultani (zişi şi Voroticeni) şi cu un nepot al lor Theodor (Soroceanu). Aceştia au vizitat mai întîi toate Mănăstirile şi Schiturile existente în Sf. Munte, unde au putut vedea o mulţime de Odoare Sfinte, şi multe lucruri de provenienţă românească, dăruite de Domnitorii noştri din acele timpuri, încântaţi de acestea, şi având marea dorinţă ca şi singuri să între în viaţa monahală şi să-şi petreacă restul vieţii în aceste locuri, cu propriile lor mijloace, au cumpărat de la Mănăstirea Lavra, ruinele fostei Chilii Cucuvino cu întreaga proprietate, plătind în total suma de 15.000 Groşi în aur (cinci-spre-zece mii).

Ca prim stareţ şi conducător duhovnicesc a fost rânduit Monahul Dometian, român Basarabean, cu metania de la Chilia românească (Xiropotamul) cu Biserica Adormirea Maicii Domnului. Curând, după un an de zile, acei trei fraţi Basarabeni şi cu nepotul lor au fost tunşi în cinul monahicesc, luând numele de: Ghervasie, Sava şi Calinic Schimonahii şi Theodosie monahul (Soroceanu). Menţionatul stareţ, părintele Dometian Cristea, a condus acest aşezemânt până la anul 1879, după care apoi s-a retras la linişte, (fiind înaintat în vârstă) şi a luat conducerea Părintele Calinic (Sultanu). Acesta, şi el acum fiind înaintat cu anii, şi văzînd inteligenţa şi aptitudinea tânărului monah Teodosie (Soroceanu), sa sârguit al ridica la treapta Preoţiei, şi apoi, intervenind la Mănăstirea pendinte Marea Lavră, i-au încredinţat conducerea acestui Lăcaş, în calitate de Stareţ la anul 1881, însuşi retrăgându-se la linişte.

Vechile clădiri, unde fusese oarecând şcoala, cât şi cele făcute de românii Thesalieni împreună cu Bisericuţa, erau în complectă ruină, pe care stareţii mai sus indicaţi, deşi le mai reparase, totuş era imposibil să mai reziste, trebuind a le construi toate din nou.

Astfel, noul stareţ, Ieromonahul Theodosie Soroceanu, cu mijloacele proprii ale unchilor săi mai sus zişi şi cu ajutorul altor pioşi creştini şi compatrioţi, a rîdicat din temelie alte corpuri de case împreună cu Biserica, pe un teren ceva mai sus, dându-i acelaşi patron al Sf. Ioan Theologul, ce-l avea şi anterior. Mai târziu, pe la 1902, s-au mai construit şi alte dependinţe şi clădiri, şi un corp mare de case cu patru etaje, având diferite încăperi şi camere atât pentru locuinţa monahilor convieţuitori (care pe atunci ajunsese la un număr de 30), cât şi pentru primirea şi găzduirea vizitătorilor şi a perelinarilor, ce veneau în mare număr la Sf. Munte, pentru închinare.

Ca pământ cultivabil, are această comunitate o întindere de peste 30 hectare, pe care s-a cultivat măslini, vie, aluni şi alţi pomi fructiferi, cum şi o frumoasă grădină de zarzavaturi. Comunitatea posedă şi o “bibliotecă frumoasă”, cu un număr de peste 2000, volume cărţi, o parte cumpărate, şi o parte donate de Academia Română din Bucureşti, cum şi de către alţi binevoitori compatrioţi Români care au contribuit cu diferite cărţi pentru înfiinţarea acestei Biblioteci.

Cele necesare pentru întreţinerea personalului comunităţii se procură atât din produsele locale ale comunităţii, cât şi din ajutoarele cititorilor şi compatrioţilor noştri, fraţi creştini. Până în timpul războiului mondial (1916) Comunitatea primea o subvenţiune anuala de la Onar. Guvernul Român, în sumă de 5.000 cinci mii Lei, care i-au fost suprimată în anii de criză. Birul anual, ce-l plăteşte către Mănăstirea Dominantă Lavra, este de 5 lire othomane. Actul de cumpărare (Omologhia) prevede înscrierea a trei persoane şi după moartea vreunuia din aceştia, se înlocueşte cu altul din personalul Comunităţei, astfel că Comunitatea este cu drept de moştenire veşnică. Întreaga viaţă a Comunităţii este bine organizată, după modul celorlalte Mănăstiri din Sf.Munte, iar Slujbele şi Serviciul Divin să sevârşeşte în limba maternă românească, la care pe lângă Patriarhul Ecumenic, se pomeneşte şi Sf. Sinod al României, precum şi Familia Regală.

Cîteva explicaţii la Pagina a 3-a

(1.) Tot aceşti trei Fraţi (Sultani) Ghervasie, Sava şi Calinic Shimonahii, sunt Primii Ctitori, fondatori ai Comunităţii vecine cu patronul Sf. Ioan Botezătorul, Chilia numită ”Catafighi” (Scăparea), care la cumpăratul şi începutul clădirii ei au contribuit cu suma de: 2016 Lire Othomane (două mii şase-spre zece), iar primul stareţ al acelui Lăcaş a fost rânduit Ieromonahul Theodorit Hodorogea, originar din Basarabia.

(2.) Domnul Tache Ionescu, fost Ministru de Culte, a binevoit a oferi Comunităţii (Cucuvino) gratuit toate cărţile Bisericeşti cu litere noi (Latine).

(3.) Domnii Miniştri de culte ai Onor. Guvernului Român, treptat au ajutat şi susţinut Comunitatea în toate interesele ei, iar în timpul Guvernului Sub Excelenţa Sa Domnul Sturdza, i s-a înfiinţat o subvenţiune de 5.000 Franci, (cinci mii) anual, şi în timpul crizei sa redus la 2500 (două mii cinci-sute) franci, apoi, mai târziu s-a desfiinţat.

Încă din anul 1911, Comunitatea a obţinut voie de la Onor. Guvernul Român şi Sf. Mitropolie de Iaşi ca să înfiinţeze un nou aşezemânt în localitatea de la Bucium (Vlădiceni), aproape de Iaşi, pentru ca să-i fie ca metoc de întreţinere. La întemeierea acelui metoc a lucrat mult Vrednicul stareţ Arhim. Theodosie, secundat de câţiva părinţi şi ucenici din sânul comunităţii. Cu fondurile proprii ale Comunităţii s-a cumpărat astfel proprietatea numită „Cozmoae” cu vie şi pământ cultivabil, unde în scurt timp s-au construit câteva clădiri şi o Bisericuţă cu hramul Sf. Ioan Theologul, dândui-se numele de: Schitul Filial Sf. loan Theologul-metocul comunităţii fraţilor români Sf. Ioan Theologul, Cucuvino, Provata din Muntele Athos. Actele Noului Schit au fost deci legalizate de Onor. Guvernul Român şi aprobate de Sf. Mitropolie a Moldovei din Iaşi, iar PărinteleTheodosie, stareţul respectiv al comunităţii a fost avansat la rangul de Arhimandrit de către Inaltul Ptelat I.P.S. Mitropolit Pimen +

După încetarea războiului mondial (1918), din cauza unei catastrofe întâmplate la Socola (în apropiere de Schit) cu arderea marelui depozit cu muniţii explozibile de rezboi, aşezemântul cu toate clădirele şi întreaga gospodărie, înpreună cu Bisericuţa a ars din temelii, unde din nefericire a căzut victimă şi mult regretatul stareţ Arhim. Theodosie Soroceanu. Nenorocirea, fireşte, a fost mare şi pagubele considerabile pe care le-a încercat Comunitatea.

După moartea tragică a Păr. Theodosie Soroceanu conducerea Comunităţei i-a parvenit succesorului său Arhim. Epifanie Dumitrescu, care pe ruinele schitului destrus de foc, a început să refacă casele şi apoi Biserica cu intreaga gospodărie.

Extras din: Sf. Munte Athos, Provata, Anul 1935, Luna Ianuarie 20.

Pentru conformitate: Arhim. Varlaam (www.cucuvino.info)

În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 părintele Mihail Kiranov, a cerut deschis ajutoroul ruşilor şi s-a alăturat în timpul operaţiunilor militare, la trupele imperiale ruse,  fiindu-le ghid prin pământuile bulgare stăpânite de turci.
După semnarea păcii de la Adrianopol, care a avut loc în data de 2 septembrie 1829, părintele Mihail Kiranov împreună cu căpetenia satului Glavan, Gheorghe Gramatic, au organizat exodul bulgarilor, în judeţul Akerman – Cetatea Albă (Basarabia), aflat sub stăpânire rusească. Cu ei au călătorit mai mult de 800 de familii. Însă în Basarabia au ajuns numai 167, care sub conducerea sa, s-au stabilit în judeţul Akerman – Cetatea Albă şi au înfiinţat o nouă localitate – Glavan.

Tânărul Ştefan Kiranov, fiind dintr-o dinastie de preoţi, a urmat şi el înaintaşilor săi, mergând pe calea preoţiei. A fost admis şi a absolvit Seminarul teologic din Chişinău. După care conform tradiţiei, s-a căsătorit cu o fiică de preot şi anume cu fiica preotului Ştefan Gruev. A fost hirotonit preot şi a slujit în satul basarabean Cemlecoi.

În 1879, împreună cu tatăl său (preotul Mihail Kiranov) care era în vârstă de 74 de ani, a făcut un pelerinaj la Sf. Munte Athos, unde au vizitat mănăstirile Zografu, Hilendar şi Iverion. Revenind în noua sa patrie în Basarabia, ei a petrecut iarna cu familiile lor în satul Glavan, localitate înfiinţată cu aportul părintelui Mihail Kirianov.

Părintele Ştefan Kiranov, a avut un sfârşit tragic, fiind omorât în anul 1888, chiar în satul Cemlecoi, unde era preot paroh. Circumstanţele morţii au rămas în mare parte necunoscute. Conform unei versiuni, el a fost ucis de către turcii băştinaşi din motive religioase. Trupul său a fost transportat din Cemlecoi în Devlet Agaci şi înmormântat în ograda bisericii “Adormirea Maicii Domnului”.

Părintele Ştefan Kiranov, a lăsat urmaşilor săi, amintiri calde, nu numai printre rudele sale, dar şi în întreaga Eparhie a Chişinăului. Un nepot de-al său îşi amintea despre părintele Ştefan, ca despre un om bun la inimă, milostiv şi iubitor de dreptate,
Într-o bună zi părintele Ştefan, a venit să-l viziteze pe fiul său Vasile în satul Devlet Agaci. Părintele a venit cu bricica sa, la care erau înhămaţi doi cai sprinteni şi frumoşi. Caii într-atât de mult le-au plăcut nepoţilor săi, încât unul dintre ei a căzut în genunchi şi a strigat: “Dragă Bunicule, dă-mi aceşti cai”. Părintele Ştefan cu uimire se întoarse spre ceilalţi şi a început să cerceteze daca nu care cumva cei mari i-au pus la cale să ceară. Asigurându-se că nici unul dintre adulţi nu este implicat, părintele Ştefan s-a întors către nepoţi şi le-a spus: “Ei bine, luaţi-vii vouă!”,  şi s-a întors acasă pe caii altor oameni.

Text tradus din rusă de Magdalena Munteanu după: „Отцы Кирановы: зверства христоненавистников в зеркале судьбы священнического рода” http://www.zaistinu.ru/old/ukraine/church/novberd2.shtml

În anul 1940, ca urmare a „Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov”, Uniunea Sovietică, ignorând şi abrogând convenţiile şi tratatele semnate în perioada interbelică, a anexat prin forţa armelor, între 28 iunie şi 3 iulie, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Autorităţilor sovietice nu le-a fost pe plac că în teritoriile anexate există o Biserică puternică, cu enoriaşi profund religioşi, care ar fi putut opune rezistenţă politiciilor de sovietizare. De aceea, imediat după ocupare a fost pus în mişcare întregul sistem de stat, care a acţionat pe toate căile posibile şi prin toate mijloacele întru distrugerea Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

Unul din aspectele prioritare ale politicii anti bisericeşti promovate de regimul bolşevic a fost lupta împotriva slujitorilor altarului. Despre situaţia preoţimii basarabene în timpul primei ocupaţii sovietice (1940-1941) s-a scris încă prea puţin şi doar tangenţial în lucrările şi studiile semnate de Mircea Păcurariu1, Boris Buzilă 2, Constantin Stan şi Alexandru Gaiţă 3, Ludmila Tihonov 4. Înarticolul de faţă ne-am propus aprofundarea studierii acestui subiect prin valorificarea materialelor documentare apărute în perioada1941-1943, ani în care Basarabia s-a aflat din nou sub administraţie românească. Sursele principale sunt: lucrarea cu valoare de document „Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti”, publicată la Bucureşti în martie1942 5; un articol semnat d e S.Roşca 6, un şir de amintiri ale unor preoţi sau credincioşi 7, precum şi ştirile din presa bisericească din perioada1941-1943 etc.
În vara anului1940, odată cu retragerea autorităţilor civile româneşti, s-au refugiat în graba mare şi o bună parte din slujitorii altarului,luând cu ei doar ce au putut duce în mână. Sovieticii nu au respectat termenele retragerii, care erau, de altfel, şi aşa prea reduse, au înaintat repede la punctele de trecerea Prutului, împiedicând retragerea populaţiei civile. Bande criminale bolşevico evreieşti au împiedicat, la rândul lor, retragerea împreună cu armata română a unor preoţi, funcţionari, poliţişti şi jandarmi.
Preotul Ion Popovici din Zberoaia, jud. Lăpuşna, refugiat în iulie1940, relata într-o declaraţie făcută în faţa autorităţilor române, că notarul Nicolae Sitt , de origine rusă, a pregătit pre militari pentru primirea trupelor ruseşti şi a format bande de dezertori care îi jefuiau pe refugiaţi.Acelaşi
Martor ocular informa că în comuna Grozeşti, din acelaşi judeţ, notarul Alexei Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul Prutului 8.
Preoţii Simion Moşanu, din Neureni, şi Alexandru Fromunda, din Olişcani, jud.Orhei, refugiaţi în Cărpineştea, jud.Buzău, relatau că au scăpat cu viaţă prin fugă, fiind ameninţaţi cu moartea 9. Mai ales preoţi iau fost împiedicaţi să se evacueze şi bagajele lor erau abuziv confiscate.
Preotul I. Moldovanu a încercat să se refugieze în România, dar n-a reuşit şi la întoarcere a găsit întreaga gospodărie prădată şidistrusă. „Nu numa iobiectele casnice, dar şi uneltele de agricultură, semănătoarea, cultivatorul, plugul, şarabanul, tocarul etc.toate au fost luate; am rămas numai cu ceia ce a fost pe noi. Peste două zile am fost scos de ofiţerii ruşi şi din casa parohială, construită de mine, la construcţia căreia, în afară de ajutorul dat de Comitetul de construcţie şi parohieni, am contribuit cu suma de 26 000de lei din dota copilei mele.Am pierdut totul şi toate cele dobândite de mine în cursul întregii mele vieţi prin grea muncă şi sudoare…”10.

„(…) Am avut neplăceri, chiar din primele zile de la instaurarea Stăpânirii sovietice,mărturisea şi preotul Leonid Antonovici. Sovietul nou aşezat mi-a cerut oficial casa parohială şi un clopot de la biserică pentru şcoală. M-am opus şi la o adunare a sătenilor, care a avut loc la şcoală, am luat cuvântul şi i-am întrebat dacă sunt deacord, m-au susţinut şi s-au retras din adunare în proporţie de două treimi împreună cu mine.Eu am fost considerat vinovat şi învinuit de răscoală, nesupunere, sabotaj nerespectarea legilor care nu permit unui preot să vorbească în adunare.Ma cercetat poliţia bolşevică (zisă miliţie), dar m-au lăsat liber.(…) Văzând că din casa parohială nu m-au putut scoate şi clopotul nu-l pot lua,m-au lovit din altă parte. Mi-au luat pământul semănat gata şi nu mi-au lăsat nici un hectar, deşi aveam familie, mama-soacră paralizată”11’.
Printre primele măsuri luate împotriva preoţilor au fost scoaterea lor din casele parohiale, sechestrarea recoltei şi a bunurilor bisericeşti. În unele cazuri bolşevicii au căutat să-şi voaleze lupta lor contra Bisericii, încercând să convingă pe unii preoţi să se lase de misiunea lor, întrucât nu rentează”,ne mai fiind „la modă”. Tactica aceasta au folosit-o, fiind bine informaţi despre religiozitatea poporului basarabean 12.
Leonid Vulpe mărturisea că autorităţile bolşevice i-au propus să se lepede în public de credinţă şi la un miting să declare că ceea ce învăţă preoţii este minciună, că Biserica cu preoţii ei sunt nişte exploatatori puşi în slujba capitalismului, iar credinţa şi toate formele religioase practicate sunt invenţii popeşti din veacurile anterioare şi care sunt eliminate de secolul culturii moderne şi de poporul sovietic.În schimbul lepădăriii se promitea protecţie şi bani (500 deruble)
13
.„Mi-au făcut propuneri să-mi dea serviciu de 1000 de ruble pe lună, îşi amintea şi preotul Leonid Antonovici.Au căutat s-o amăgească pe soţie cu promisiuni de slujbă, cu îngroziri că pe mine mă vor deporta”14
.„Mi s-a propus serviciu la finanţe cu 600 de ruble lunar, dar am refuzat, mărturisea preotul Ioan Bodiu. Mai târziu, mi s-a propus alt serviciu,de 1000 de ruble lunar, am refuzat din nou…”15.
Au fost însă şi preoţi cares-au lăsat ademeniţi de promisiunile bolşevicilor.Este cunoscut cazul preotului Talaleu Luputenco,din Eparhia Hotinului, şi cazul preotului professor Victor Popovici,care au declarat public că se leapădă de credinţă16.
Totuşi, marea majoritate a preoţilor rămaşi în parohiile lor şi-au îndeplinit cu demnitate misiunea lor preoţească, înfruntând prigoana ateistă şi antinaţională, precum şi ameninţările cu deportările în Siberia şi chiar moartea.Deşi episcopul rus Alexie Sergeev,venit la Chişinău, a cerut ca să se slujească în limba slavonă, mulţi slujitori ai altarului au avut, însă, cutezanţa să oficieze sfintele slujbe în limba română, întreţinând în felul acesta vie flacăra credinţei creştine şi conştiinţa naţională însufletele credincioşilor17. Ei deserveau nu numai parohiile lor, ci şi satele din împrejurimi.“(…) Am început, scria preotul Leonid Antonovici, pe lângă parohia mea Iablona, să suplinesc Alinuş cu Flămânda,Uşurei, Petrunea, Limbenii Noi, Lupărie ş.a. şi orice trebuinţă în orice sat se ivea, eu nu refuzam nicăieri.(…)La slujba de Paşti au venit mii de credincioşi din aproape10 sate”18.
Bolşevicii, la rândul lor, căutau pe toate căile şi prin orişice mijloace să dezobişnuiască populaţia de Biserică şi de sfatul preotului.
Era insuflată ideea că preotul nu este doar un om de rând în comună, ci şi un duşman al„norodului muncitor”.Se dorea ca tot satul, de la tânăr şi până la bătrân, să ia o atitudine duşmănoasă faţă de preot, să nu-l ajute cu nimic, să-l părăsească şi să-l dispreţuiască. Pe seama preoţilor se inventau atâtea, în cât numai cu răbdare şi voinţă tare au putut rezista19.
Preoţii erau puşi, intenţionat, la munci grele, necorespunzătoare cu situaţia lor socială, pentru a fi discreditaţi în faţa credincioşilor.Avem mai multe mărturii în acest sens. Preotul Leonid Antonovici scria: „ (…) M-au silit să lucrez la şosea, cărând nisip, piatră, pământ, să lucrez cu mâinele. Am lucrat 20 de zile.(…)Au obligat şi pe soţia mea să meargă la lucru, pe jos, la 12 km”20.
Preotul Ioan Bodiu scria:„Am lucrat la şosea12 zile şi când aveam de săvârşit vreo trebuinţă, cel în cauză cerea aprobarea sovietului şi pe ziua aceea eram liber”21.
Preotul Gheorghe Grădinaru scria :„Am făcut 15 zile de lucru.Se înţelege,că pentru credincioşi era dureros, când mă vedeau împreună cu ei la lucru. Ar fi voit să facă în locul meu, dar nu le-a dat voie. A fost cazul când au venit creştinidin sate vecine cu botezul şi m-au căutat de-alungul şoselei; am plecat şi oficiat taina botezului şi m-am întors la lucru. Eram purtat de evreii ce erau brigadiri, din loc în loc, pentru aduce apă sau nisip. Aceştia, deşi mă cunoşteau, totuşi, strigau:„moşule, adă nisipul încoace”22.
Părintele Nicolae Cupriană, din Buţeni, jud. Lăpuşna, a fost obligat să taie lemne în pădure; părintele Novacu, din Horăşti, acelaşi judeţ, a fost obligat să măture drumurile satului şi sălile primăriei; părintele V. Criţchi, din Colincăuţi, jud. Hotin, a murit de frig, în timp ce lucra la curăţirea zăpezilor de pe şoseaua Cernăuţi – Hotin 23.
Mulţi preoţi au fost insultaţi în timpul oficierii sfintelor slujbe. Astfel, părintele Dionisie Albu, care slujea la biserica „Sf. Ilie”, din Chişinău, a fost scuipat şi tras de barbă pe stradă de evreii-comunişti, în timpul unei procesiuni funerare.De multe ori bolşevicii intrau în sfintele lăcaşuri, când se săvârşea serviciul divin, cu căciulile sau chipiurile pe cap, proferând diferite insulte la adresa preoţilor şi a lucrurilor sfinte 24.
„În ziua de Crăciun, spre a-l zdruncina cât mai mult sufleteşte (pe preotul Antonin Ştefârţă – n.a.) şi a-l stingheri în îndeplinirea serviciului divin,„bezbojnicii”au dat ordin să se vândă petrol lângă zidul bisericii. Fiind lipsă completă a acestui produs, lesne e de închipuit în ce se transformase piaţa de lângă lăcaşul sfânt,mai ales că populaţia târgului Briceni, pe atunci,era în majoritate jidovi”,  îşi aminteau soţii Capusteac 25.
Sunt dureroase şi amintirile preotului I. Moldovanu, din oraşul Edineţ: „Venind de la o înmormântare cu cântăreţul Alexandru Cormuş, am fost Insultaţi îndreptul fostului Seminar, în prezenţa unei mulţimi de soldaţi, elevi, evrei etc.cu cele mai murdare şi josnice cuvinte, cee aceastârnitun râs al mulţimii în urma noastră. Peste câteva zile,venind de la mărturisirea şi împărtăşirea unei bolnave, am fost insultat cu aceleaşi josnice cuvinte. Asemenea insulte se repetau foarte des. (…) Miercuri, în prima săptămână a Postului Mare, la ora 11 noaptea, am fost chemat iarăşi la cercetări, la N.K.V.D., unde mi s-au făcut aspre cercetări că au fost la mine în treacăt preotul Arcadie Pogorevici, altă dată preotul Pavel Penteacov şi vreo câţiva gospodari din satele vecine,învinuindu-mă că eu fa ccomplot contra statului rus. Cu toate lămuririle, nu mă credeau. Ieşind de la N.K.V.D., la ora 12 noaptea, am fost lovit cu un par de un communist în apropierea N.K.V.D.-ului,căzând jos din cauz aloviturii primite. Salvarea mea a fost că înacelaşi moment trecea o sanie şi trei oameni, care, auzind că am răcnit de durere în timpul loviturii,s-au oprit,luându-mă însanie şi ducându-mă până în apropiere de gazda mea. Din cauza loviturii, am umblat pansat aproape tot Postul Mare. (…) În noaptea Învierii, comisarii sovietici, fiind îmbrăcaţi în haine civile, stau în pridvorul bisericii, cu ţigările îngură, supraveghind cum şi ce se face”26.
Slujitorii altarului au fost impuşi şi la diverse impozite.Iarăşi avem mai multe mărturii în acest sens.Preotul Ioan M. Lesnic,care a slujit sub sovietici înparohia Catranâc, jud.Bălţi, îşi amintea mai târziu: „Impozitul pe anul 1940 s-a pus fără ca să se cerceteze venitul pe care-l aveam. Aşa m-am trezit într-obună zi cu o înştiinţare de plată, în care se prevedea că am un venit de 9000 de ruble pe an (360 000de lei româneşti) afară de dascăl, care avea suma sa. Ordinul era să plătesc a douazi1650ruble, pe când eu aproape nu aveambani. Mă aflam într-osituaţie extreme de critică deoarece ne plătind la timp impozitul, eram sigurde închisoare. (…) Pe anul 1941 nu ni-sa făcut timp punerea până nu am fost chemaţi la raion, spre a fi cercetaţi. Aici ne-aucercetat ce sumă luăm de la fiecare rânduială,cât de mari erau colacii, ce greutate au şi câţi am strâns cu Ajunul (24 decembrie şi 5 ianuarie), câte şervete sau bucăţi de pânză, ce lungime şi câte băsmăli din ce stofă etc. (…) După câtva timp mă pomenesc cu o înştiinţare de plată în valoare de 5800 de ruble eu personal, afară de cântăreţ, care a fost impus la sumade1940 ruble 27”. Preotul I.Moldovanu declara: „(…) Fiind chemat la finodel (secţia financiară), eu personal am fost impus cu o sumă de 5100 de ruble şi 300 de ruble înzestrarea, iar biserica (din Edineţ – n.a.) a fost impusă în total peste 4000 de ruble”28.
Preotul din comuna Suceveni a fost impus, pentru un termen de şase luni,la otaxă de3 000 de ruble 29.
„(…) Au recurs la singurul lor mijloc ,zis legal, impunându-mă cu 30 000 de ruble – o sumă enormă, scria şi preotul LeonidAntonovici în Amintirile sale. La 6mai am fost arestat de miliţia din Glodeni, condamnat pe timp nelimitat pentru învinuiri aduse mie pentru activitatea mea pastorală. (…) S-au revoltat, însă, oameniidin sat şi cei din împrejurimi şi m-au eliberat”30.
Dar nu toţi slujitorii altarului au avut o aşa soartă „fericită”. Sunt cunoscute cazuri când unii preoţi au fost bestial executaţi, iar alţii deportaţi în regiunile îndepărtate ale imperiului sovietic.Nu este cunoscut numărul exact al clericilor asasinaţi sau deportaţi.
Efrem Enăchescu, arhiepiscopul-locotenent al Chişinăului, într-o cuvântare rostită la13 august 1942, afirma că din preoţii rămaşi în Basarabia sub ocupaţie, 29 au fost asasinaţi sau deportaţi de bolşevici 31.
La această cifră s-a ajuns, după toată probabilitatea, după ce fiecare preot a revenit în parohia sa (aşa cum fusese până la anexarea Basarabiei de către sovietici) şi unde erau parohiile vacante s-a stabilit cauza lipsei preoţilor parohi.Din informaţiile existente, se cunoaşte că cifra preoţilor deportaţi sau asasinaţi este mai mare, de aceea considerăm că afirmaţia arhiepiscopului Efrem se referă doar la Arhiepiscopia Chişinăului sau şi la Episcopia Cetatea Albă Ismail (Episcopia Hotinului şi ea o parte din Basarabia, jurisdicţional se afla în Mitropolia Bucovinei).Altă informaţie o găsim în necrologul preotului Mihei Miziumschi, unde se menţiona că din cei 500-600 preoţi, rămaşi în Basarabia, peste o sută au fost ucişi sau deportaţi împreună cu familiile lor 32.
Istoricul Anatol Petrencu susţinecă bolşevicii au asasinat şi deportat în Siberia 52 preoţi şi 45 cântăreţi.
33. Lista şi numărul preoţilor care au devenit victime ale regimului communist pot fi, deci, reconstituite doar parţial.
34.
Astfel, au fost deportaţi preotul profesor pensioner VasileDoncilă din Chişinău, preoţii Emilian Cucuietu din Mihăileni,jud.Bălţi, Vladimir Zorilă din Hârtop, jud.Soroca, MihailCviatcovschi din Rediu, jud.Soroca, Nicolae Ciobanu din Stoicani, jud.Soroca, Teodor Zubco din Geamăna, jud.Lăpuşna, Ion Spinei din Sălcuţa, jud. Tighina, Gr. Mihalache din Tanatari, jud. Tighina, Haralambie Samburschi din Cimişlia, jud.Tighina, Constantin Rughinov din Cimişlia, jud.Tighina, Antonie Teodor din Piteşti, jud.Tighina 35, Anatolie Spinei din Dolna, jud.Lăpuşna, Vladimir Cernăuţeanu din Tighina, Constantin Gârloveanu dintr-un sat din judeţul Orhei, Ieremia Cecan, Al.Ghipeţchi, Al.Bobeică – preoţi pensionari din Chişinău, Anton Cernăuţeanu din Ismail
36, preoţii naţionalişti Emanuil Cateli şi Eufimie Popovici din Eparhia Hotinului 37
Şi mulţialţii. Preotul Petru Cernăuţeanu din Chişinău şi fratele lui, tot preot, au fost arestaţi pe Stradă 38.
Preotul Dumitru Zaharia din Larguţa, jud. Cahul, fost senator, a fost reţinut de sovietici, apoi deportat în Siberia, unde a şi murit 39.
Preotul Avacum Rusu din parohia cartierului Slobozia Nouă,oraşul Bălţi a fost arestat în1940 şi nu se ştie nimic despre soarta lui 40.
Ajunse la Tiraspol, familiile celor deportaţi (preoţi, intelectuali, ţărani ) erau despărţiţi, copiii fiind expediaţi în colonii speciale, soţiile
într-o direcţie, iar bărbaţii în alta 41. Mulţi din cei deportaţi au fost în scurt timp ucişi, ceilalţi nu s-au mai întors acasă.
Un destin tragic a avut şi preotul iconom stavrofor Alexandru Baltaga, însufleţit patriot, deputat în Sfatul Ţării, care a votat Unirea Basarabiei cu România. La sfârşitul lui august 1940 el a fost arestat de către bolşevici, anchetat şi întemniţat. Odată cu retragerea armatelor sovietice, în vara anului1941, deţinuţii politici din Basarabia, printre care şi părintele Alexandru, au fost evacuaţi. Administraţia închisorii din Kazani a prezentat o notă în care anunţa moartea preotului Al.Baltaga, originar din Lozova, jud. Chişinău, la 7 august1941, la vârsta de 80 de ani,în urma unei enterite, la spitalul din această închisoare 42.
Mulţi preoţi au fost asasinaţi în primele zile ale ocupaţiei.Astfel, preotul Catedralei din Cetatea Albă, Eusebiu Popovici, a fost împuşcat de un evreu pe nume Zuckerman.Un alt preot din oraş, NicanorMaleski, a plătit cu viaţa în timpul unei devastări întreprinse de bande criminale.De asemenea, preotul Gheorghe Munteanu, originar din Ismail, a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină. Neobţinând acest lucru,criminalii i-au sfărâmat capul
de treptele sfântuluilocaş din Cetatea Albă. Preotul Motescu, din oraşul Tighina, a fost prins de evrei şi batjocorit: i-au tăiat limba şi urechile, apoi afost dus în altar şi i-au dat foc, murind în chinuri groaznice. Am pomenit deja cazul din comuna Grozeşti, jud. Lăpuşna, unde notarul Alexei Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul Prutului. Preotul din Româncăuţi, jud.Hotin, potrivit documentelor vremii, a fost batjocorit şi omorât43.
Protoiereul Dumitru Croitoru, din Ceadâr-Lunga,după cea fost silit să poarte un steag roşu întru întâmpinarea trupelor sovietice, a fost împuşcat 44.
Tot în1940 au fost omorâţi mişeleşte preoţii Mina Ţăruş, din judeţul Orhei, Ilie şi Dumitru Ciornei,din judeţul Hotin. În 1941 au fost împuşcaţi preoţii Vasile Bodrug din Râşcani, Porfirie Şoimu,din Parcani, jud.Soroca, iar preotul Mihai Ghili, dinUnţeşti, jud.Ungheni, a fost arestat de N.K.V.D., exilat la Barnaul, unde a fost executat în 1942 45.
Preotul iconom stavrofor Constantin Popovici, fost rector şi professor la Seminarul teologic din Chişinău, redactorul revistei „Luminătorul”,a fost scos din casă decătre bolşevici, fiind nevoit să îndure mari lipsuri la vârsta înaintată pe care o avea, fapt cei-a grăbit sfârşitul 46.
A părut suspectă şi moartea renumitului dirijor şi compositor Mihail Berezovschi, care s-a stins din viaţă la13 noiembrie1940 în Chişinău 47.
„După ce se începuse războiul, arestările se făceau ziua şi noaptea.În special erau căutaţi şi urmăriţi cei înscrişi pentru plecarea în România, bănuiţi ca spioni. Mulţi preoţi, cântăreţi, studenţi şi alţi civili şi-au găsit moartea în acele zile”48, scria Leonid Vulpe.
În necrologul preotului Mihei Miziumschi, din Volontir, jud. Cetatea Albă, se putea citi: „(…) Nemaiavând ce vinde pentrua achita impozitele grele, a fost nevoit să se ascundă desovietici.Când armata română a eliberat oraşul Căuşeni (situatla 15 km de satul Volontir),el s-a întors acasă pentru a aduce vestea îmbucurătoare, însă afost urmărit de către agenţii comunişti, arestat şi împuşcat cu cinci gloanţe în ceafă la marginea satului 49.
Tot în timpul retragerii armatei sovietice şi-a sfârşit viaţa şi Preotul Teofan Ignatovici, din parohia Babin, jud. Hotin, care a fost ucis împreună cu familia la marginea satului, în ziua de 8 iulie1941 50.
Unii preoţi au dispărut fără urmă.Printre aceştia se număra şi părintele Gheorghe Tudorache. Trupul lui a fost găsit printre cadavrele descoperite în vara anului 1941 în subsolurile fostului consulat Italian 51, unde fusese sediul N.K.V.D.-ului.Un martor ocular, Tudor Busuioc, din Chişinău, declara despre acest caz următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate.Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (…), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (…), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurate”52.
Printre cei asasinaţi (peste optzeci de cadavre) erau doi preoţi, dar numai unul dintre ei, preotul
Gheorghe Tudorache, afost identificat.

Politica antibisericească promovată de autorităţile sovietice în 1940-1941 a fost cruntă şi agresivă. Situaţia preoţimii basarabene în această perioadă a fost ieşit din comun de grea.Puţinii preoţi care au avut curaj să nu-şi părăsească parohiile şi parohienii au fost, în felurite feluri împiedicaţi să-şi îndeplinească misiunea preoţească, au fost intimidaţi persecutaţi, arestaţi, deportaţi şi chiar omorâţi. Slujitorii altarului,în marea lor majoritate, s-au arătat vrednici de haina purtată, înfruntând prigoana şi manifestându-se ca adevăraţi slujitori ai Bisericii lui Hristos.

Note
1. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamuluiromânesc,Iaşi,1993.
2. Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia1812-1918;1918-1944, Bucureşti-Chişinău,1996.
3. Consatntin I.Stan,Alexandru Gaiţă, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anul1940-1941, în rev.„Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997,nr.3, p.99-110.
4. Ludmila Tihonov, Unele aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia (iunie1940 – iunie1941), în„Analele Ştiinţifice ale USM”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Chişinău, 1999, p.224- 229.
5. Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, Bucureşti, 1942.
6. Preot Sergiu C.Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti,în rev.„Misionarul” Chişinău,1942,nr.1,p.34-40.
7. Preot Leonid Antonovici, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică, în rev.„Misionarul”, Chişinău,1942,nr.4-6,p.231-237; Preot Ioan Bodiu, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică, în rev „EpiscopiaHotinului”,Bălţi,1941,nr.4,p.84-87;Preot Gheorghe
Grădinaru, Cum mi-am făcut datoria de preot subocupaţia bolşevică, în Basarabia, în rev.„Episcopia Hotinului”,Bălţi,1941,nr.5,p.99-104.
Preot IoanLesnic, Fapte dintr-un an de robie, în rev.„Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr.3,p.66-71; Preot I.Moldovanu, Despre amara viaţă sub bolşevici, în rev.„Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr.6, p.116-120; Z.Capusteac, E.Capusteac, Preoţi şi sărbători,sub sovietici, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1943,nr.7-8, p.284-286; Leonid Vulpe, Dorul după Ţaraliberă, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1942, nr.6,p.354-361; Idem, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1943,nr.2-3,p.79-80; Preot M. Răznovanu, Fuga din Basarabia şi întoarcerea acasă, în rev.„Biserica basarabeană”, Bălţi,1943, nr.5-6, p. 212-216; Constantin N. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria [Însemnări de drum], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr.9-12, p.467-484.

8. C.Stan,Al.Gaiţă, op.cit.,p.100-101.

9. Ibidem,p.101.
10. I.Moldovanu, op.cit.,p.116-117.
11. L.Antonovici, op.cit.,p.231-232.
12. S.Roşca, op.cit.,p.34.
13. L.Vulpe, Doruldupă Ţaraliberă…,p.355.
14. L.Antonovici, op.cit.,p.234.
15. I.Bodiu, op.cit.,p.86.
16. B.Buzilă, op.cit., p.365.
17. S.Roşca, op.cit.,p.35.
18. L.Antonovici, op.cit.,p.232,235.
19. L.Vulpe, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia…,p.80.
20. L.Antonovici, op.cit.,p.233,235.
21. I.Bodiu, op.cit.,p.86.
22. Gh.Grădinaru, op.cit.,p.103.
23. S.Roşca, op.cit.,p.35.
24. Ibidem,p.36.
25. Z.Capusteac,E.Capusteac, op.cit.,p.285.
26. I.Moldovanu, op.cit.,p.116-118.
27. I.Lesnic, op.cit.,p.68-69.
28. I.Moldovanu, op.cit.,p.116-118.
29. L.Tihonov, op.cit.,p.16.
30. L.Antonovici, op.cit.,p.235-236.
31. Vizita Domnului Ministru Ion Petrovici la Chişinău, în rev.
„Misionarul”,Chişinău,1942,nr.7-10,p.397.

32. Preot Mihei Miziumschi [Necrolog],în rev.„Luminătorul”,
Chişinău,1941,nr.9-12,p.576.
33. A.Petrencu, op.cit.,p.156.
34. Vezi şi: Ioan Munteanu, Lista parţială a numelor slujitorilor Bisericii,care au fost exilaţi în Siberia, ucişi prindetenţie,muncă forţată, torturi, asasinaţi sau executaţi în urma condamnării la moarte, în perioada sovietică, în “Ortodoxia. Revistă degândire şi spiritualitate ortodoxă”, Chişinău, 2003, nr.11, p.17-31.
35 C.Tomescu, op.cit.,p.470-471.
36 S.Roşca, op.cit.,p.35-36.
37 Cronica Eparhială,în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1942,nr.
7,p.438.
38. M.Păcurariu, op.cit.,p.121.
39. Preot Vasile Ţepordei, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, în ziar.„România Liberă”,13august 1996.
40. Cronica Eparhială, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1942,nr.
6, p.373.
41. Preot Mihei Miziumschi [Necrolog]…,p.576.
42. Elena Postică, Deputaţii Sfatului Ţării represaţi în anul 1940, în
„Tyragetia:Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”,
Chişinău,Vol.III,1996, p.240-241.
43. Vezi: C.Stan, Al.Gaiţă, op.cit.,p.100-102.
44 L.Tihonov, op.cit.,p.31.
45. Preoţi basarabeni martirizaţi (1940-1941),în ziarul„Cuvânt
românesc”,Bucureşti, aprilie1995,p.17.
46. Preot PavelGrosu, Ne-apărăsit părintele rector Constantin
Popovici,în rev.„Luminătorul”, Chişinău,1943,nr.9,p.562.
47. M.Păcurariu, op.cit.,p.121.
48. L.Vulpe, Dorul după Ţara liberă…,p.360.
49. Preot Mihei Miziumschi [Necrolog]…,p.576-577.
50. Clerici decedaţi, în rev. „EpiscopiaHotinului”, Bălţi, 1941, nr.2, p.40; L.Antonovici, op.cit., p.237.
51. S. Roşca, op.cit., p.36.
52.Veronica Boldişor, Basarabia într-un an de coşmar stalinist, în vol.Basarabia1940,Chişinău,1991,p.191-192.

“Maluri de Prut”, periodic al Asociatiei culturale “Pro Basarabia si Bucovina”, Anul II, nr. 3 – decembrie 2009.
autor: Pr. lect. dr. Veaceslav CIORBĂ, Chişinău.

Studii la Seminarul teologic din Chisinau (1879-1889) si la Academia teologica din Kiev (1889 – 1893), magistru in teologie la aceeasi Academie (1907). Profesor de Sfanta Scriptura la Seminarul teologic din Kiev (1895-1906), profesor suplinitor (1906) si titular (1907) de Omiletica, apoi de Istorie bisericeasca (din 1912 pana in 1917) la Academia din Kiev; profesor de Limbi romanice la “Institutul de limbi orientate apropiate” din Kiev (1919 – 1924), si concomitent profesor de Istoria Bizantului la Universitatea din Odessa (1919 – 1920); preot la catedrala Sf. Vladimir din Kiev, protopresbiter mitrofor; in timpul regimului sovietic a fost deportat la Arhanghelsk si in alte zone nord-siberiene.

Lucrari:

- Prea cuviosul Teodor Studitul. Viata si opera, Kiev, 1907 (teza de magistru);

- Activitatea predicatoriala a Sf. Ioan Gura de Aur, Tipuri istorice ale predicii bisericesti;

- Profesorul V. T. Pievnitki ca omilet: Predici funebre;

- Activitatea bisericeasca si legislativa a imparatului Alexie Comnenul;

- Relatiile urmasilor lui Alexie Comnenul cu Roma;

- Pavlicianismul in Bizant in secolul XII, Edictul din Milan al imparatului Constantin cel Mare;
Relatiile bizantine cui Biserica armeana si altele, majoritatea au fost publicate in revista “Trudi Kievskoi Duhovnoi Akademii”, al carei redactor a fost in perioada 1912-1917; altele in revista Seminarului teologic din Kiev (toate studiile sale sunt scrise in ruseste).

susrsa:  Pr. Prof. Mircea Pacurariu, Dictionarul Teologilor Romani. Bucuresti, Editura Univers enciclopedic, 1996.

Multi alearga peste dealuri si vai ca sa gaseasca un duhovnic iscusit. Dar daca omul nu tine seama de povetele lui, e un “duhovnic de papura”. Asa ofteaza Parintele Mina de la Manastirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi.

Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu sta intr-o camera mica, pe care o umplu cu totul biblioteca si masa de scris, plina de foi si dosare. Peretii s-au impodobit de icoane. In coltul dinspre rasarit, sub icoana Mantuitorului arde mereu o candela, iar deasupra usii vegheaza icoana Invierii Mantuitorului, sculptata in lemn chiar de Parintele Mina. Ca a facut candva si o scoala de meserii. Dar l-a chemat Dumnezeu sa fie misionar in inchisorile comuniste.
Parintele Mina a fost jelit de multe ori inainte de ‘89 de credinciosi. Aceasta pentru ca din cand in cand mai disparea cateva luni. “Cica a murit Parintele Mina”, susoteau femeile cand nu-l vedeau la slujba. Dar Parintele Mina aparea din nou la biserica manastirii si lumea se linistea. Dupa 1989, lucrurile s-au limpezit: Parintele Mina fusese inchis de securisti de mai multe ori. Dumnezeu il chemase in alta parte sa raspandeasca cuvantul Lui. “Am trait o viata de misionar intr-o biserica calauzita de Duhul Sfant”, spune Parintele Mina.

Un calugar “reactionar”

Parintele Mina s-a calugarit in 1935, cand avea 13 ani si jumatate, pentru ca voia sa invete carte. S-a dus la Manastirea Hancu si l-au primit. A vrut sa intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins ca fusese bolnav de malarie. L-au luat in armata si a facut razboiul pe la Timisoara, pe frontul de vest, cum spune Parintele. Prea multe nu vrea sa povesteasca despre razboi, ca viata din manastire e mai insemnata. De-abia prin 1945, cand s-a terminat razboiul, a facut scoala de cantareti, de patru ani, si a fost promovat direct in anul III la Seminar si a dat examen si la Institutul Teologic din Bucuresti.

“In ‘48, cand s-a scos invatamantul religios din scoala, am raspandit afise prin Husi. Atentionam poporul credincios ca au venit vremuri grele asupra noastra. Au scos icoana Domnului Iisus si au pus icoana lui Stalin”, povesteste Parintele. “Le spuneam: “Feriti-va de invataturile staliniste, tineti-va credinta, indrumati copiii sa mearga la biserica. Sa avem incredere ca puterea lui Antihrist va cadea”". Facuse parintele niste calcule dupa Cartea Apocalipsei si prevestea caderea comunismului si moartea lui Stalin. Atunci a fost condamnat pentru prima oara la trei luni de inchisoare la Galati. A stat in total 11.

In 1959 era in anul al II-lea la Institut. Si a avut o alta iesire “neplacuta”, cum zice parintele. Decretul 410 desfiinta Manastirea de la Vladicesti, din eparhia Husilor, unde fusese facut calugar si preot. Si-atunci Parintele Mina n-a mai rabdat. A scris vreo treisprezece scrisori de protest fata de decret, care au ajuns in toate centrele culturale si peste tot la Securitate. “Am scris si-am denuntat Antihristul prin temeiurile Sfintei Scripturi. Am fost exmatriculat de la Institutul Teologic, arestat si condamnat la sapte ani de inchisoare si patru ani de pierdere a drepturilor civile. In octombrie ‘59 am fost arestat, dus la Bucuresti cu mainile in catuse, ca un om periculos, ca tare periculos mai eram”, povesteste Parintele Mina. Din cand in cand se mai opreste si-si piaptana barba alba, apoi se uita lung in podea.

Misionarul

“Am fost si sunt un misionar. In timpul comunismului chiar in front, nu in spatele frontului. In inchisoare am fost un misionar. Spovedeam si impartaseam oameni, faceam slujba. Stiam ritualul pe deasupra: Cele sapte Laude, Sfanta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si faceam slujba printre paturi si savarseam Sfanta Rugaciune. Faceam si impartasanie cu paine din pachete, iar vin facusem din niste struguri primiti tot asa, intr-un pachet.

De-a duhovnicul cu Ceausescu

Dupa ce a iesit din inchisoare, Parintele Mina a petrecut doi ani in Ardeal, apoi a venit la Manastirea Sfintii Petru si Pavel din Husi. De aici i-a scris lui Ceausescu vreo sapte scrisori. “Faceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceausescu prin scrisorile acelea. Ii povatuiam: “Nu e bine sa persecutati crestinismul. Dati libertate crestinismului, ca in tara noastra sa se sarbatoreasca, sa se respecte calendarul Bisericii, astfel incat credinciosul, duminica, sa se intalneasca cu aceia dragi lui”. Combateam darwinismul cu argumente”, povesteste Parintele Mina. Scrisorile erau semnate “Un grup de intelectuali din Bucuresti” si erau trimise direct la casele lui Ceausescu. Dar ultima scrisoare i-a dus pe securisti cu gandul ca e scrisa de un preot, pentru ca povestea o intamplare stiuta de putini pe vremea aceea. “La Manastirea Neamt s-a produs in ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea in manastire, catre usa bisericii, s-a desprins pamantul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Era si Mitropolitul, care e acuma Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus sa se faca un sicriu si sa le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos”, povesteste Parintele Mina.

“S-au gandit imediat la mine pentru ca aveam antecedente. Si asa in ‘88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securistii: “Daca Parintele Mina nu-i cuminte…” Apoi a venit izbavirea in 1989″, ofteaza batranul.

Dupa revolutie, Parintele Mina a fost prin toate penitenciarele din eparhia Husilor si Romanului. Facea slujba duminica pentru puscariasi. A fost trei ani si profesor de religie la scolile din oraselul de provincie, desi nu era inca introdusa ca materie oficiala in programa scolara.

Parintele pensionar

In 1996, Episcopia Husilor si Romanului a fost reinfiintata. Parintele Mina a fost numit consilier-misionar. Pana in 2002, cand a iesit la pensie. “Acum sunt misionar cu grad mai mare, pensionar”, zambeste batranul calugar. Si de cand s-a pensionat, Parintele Mina scrie. Scrie rugaciuni si vrea sa-si publice memoriile. De Sfintele Pasti ale anului acesta a scris doua scrisori. Are de gand sa le “trimeata” presedintelui si prim-ministrului. Ca sa le aduca aminte de calea cea sfanta a lui Dumnezeu. Dar mai are de cercetat, de intrebat, ca n-a gasit adresele celor doi destinatari. N-ar vrea sa le trimita la sediile oficiale, ci acasa. Ca sa fie sigur ca o sa citeasca chiar ei epistolele lui.

ANA-MARIA LUCA

In inchisoare a crestinat un evreu

In 1959, Parintele Mina a fost anchetat la Securitate, la Bucuresti, pe Strada Uranus, si apoi inchis la Jilava.

La sfarsitul lui februarie 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Nicolae Steinhardt , din grupul lui Constantin Noica. Intelectualul de atunci avea sa devina “Parintele Nicolae” de la Manastirea Rohia, crestinat in celula de la Jilava de Parintele Mina.

“Eram vreo 60 in celula, trei randuri de paturi etajate. Dormeau si cate doi in pat. Intr-o noapte a mai aparut o persoana, cu bocceaua subsuoara. Se uita nedumerit in jur, ca nu mai avea loc. Atunci i-am facut semn sa urce la mine. “Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua”, i-am zis. “Mii de multumiri”, mi-a raspuns.

A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e “ovreu”, cum zicea el”, povesteste Parintele. Intr-o zi, “ovreul” i-a spus ca vrea sa moara crestin. Si Parintele Mina l-a botezat intre paturile din celula, cu apa dintr-un ibric. Mai tarziu, Nicolae Steinhardt a vrut sa intre in monahie la Manastirea de la Husi, unde era staret Parintele Mina. Dar nu l-a primit episcopul.

Si a plecat la Cluj, cu o recomandare de la Parintele Mina si a fost primit la Manastirea Rohia, unde a avut grija de biblioteca.

A murit in 1989 dupa o vizita a Parintelui Mina, la Spitalul din Baia Mare

Rugaciunea inimii

“Eu propag rugaciunea inimii, calitatea rugaciunii, calitatea vietii duhovnicesti. Si pentru monahi este ceva care trebuie sa ia aminte. Timp de 5-10-15 minute zilnic sa faca un exercitiu. Pozitia este in genunchi, nu stand in sezut sau cu fruntea aplecata la pamant, ci vertical, cu mainile adunate; si rostesti rugaciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-ma pe mine, pacatosul “. Te cobori cu mintea in inima. Mintea nu e obisnuita, dar incet-incet se obisnuieste sa rosteasca cuvintele rugaciunii. Inima nu-i obisnuita, nu se deschide, e impietrita, dar daca ai sa bati la usa inimii, insistent, pana la urma se deschide”.

CV Mina Dobzeu

S-a nascut in 1921, pe 5 noiembrie, in Grozesti, judetul Lapusna, in Basarabia. La 13 ani a mers la Manastirea Hancu, unde a ramas pana in 1944, cand s-a refugiat in Romania pentru ca Basarabia fusese ocupata de catre sovietici. A facut scoala de catiheti, de patru ani, Seminarul de Teologie, de cinci ani, si Institutul Teologic la Bucuresti, pe care l-a terminat in 1970. A fost si pe front in al doilea razboi mondial. In 1946 a venit de pe front in schitul de la Vladicesti, din eparhia Husiului, unde s-a calugarit si a fost hirotonit diacon si preot. A facut puscarie de trei ori: in 1948 la Galati, 1959-1966 si 1988 la Jilava.

sursa: http://minadobzeu.blogspot.com/

Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

a scris Andrei Vartic.

Nota personalitatibasarabene.info: va rugam sa cititi si Biografia egumenului Heraclie (Flocea) alcatuita de Egumenul Irineu (Tafunea)

Onisifor Ghibu: „Părinte Murafa a luptat pe faţă, nu numai pentru Basarabia, dar şi pentru unirea cu România şi cu toţi românii”.

Părintele Andrei Murafa a fost un preot basarabean de seamă şi luptător înflăcărat pentru unirea Basarabiei cu Patria-mamă.

S-a născut în anul 1874 în comuna Cotiujenii Mari din judeţul Soroca. A absolvit Seminarul Teologic din Chişinău. Păstoreşte aproape 10 ani într-o parohie din judeţul Bălţi, iar apoi la capela ospiciului de la Costiujeni, din judeţul Lăpuşna. A colaborat cu preţioase articole la ziarele “Ardealul”, “România Nouă“ şi “Cuvânt Moldovenesc”. Este autorul unei culegeri de articole intitulate “Doruri sfinte”, despre care s-a spus că a fost la momentul apariţiei “cel mai frumos omagiu pe care l-a putut aduce un basarabean României”. Despre părintele Andrei Murafa Onisisfor Ghibu a scris: „a luptat pe faţă, nu numai pentru Basarabia, dar şi pentru unirea cu România şi cu toţi românii”.

Părintele Andrei Murafa era sorocean, unchiul cunoscutului luptător pentru drepturile românilor basarabeni Simion Murafa, care, după cum se ştie, a fost împuşcat mişeleşte în august 1917, Împreună cu Andrei Hodorogea, de către o bandă de soldaţi ruşi bolşevizaţi. Activitatea de preot şi-o desfăşura la biserica din Costiujeni, localitate din împrejurimile Chişinăului, unde, în aceeaşi perioadă de timp, lucra în calitate de medic Elena Alistar.

În primăvara şi vara lui 1917, când lupta basarabenilor pentru drepturile naţionale, inclusiv pentru reabilitarea limbii române, luase amploare, preotul Andrei Murafa a început pur şi simplu a “bombarda” redacţiile ziarelor din ţinut, în special a ziarului “Cuvânt Moldovenesc”, cu numeroase articole despre limbă şi alfabet, îndemnându-i şi pe cei şovăielnici să se încadreze în această luptă sfântă. E semnificativ faptul că materialele sale parcă erau scrise în versuri, parcă erau nişte poeme. Iată un fragment dintr-un articol de acest fel, întitulat “Lacrimile mamei” (”Cuvânt Moldovenesc” din 17 august 1917), în care Basarabia, în imaginaţia lui Andrei Murafa, parcă stând de vorbă cu fiii săi, le spunea să nu-i creadă pe duşmani şi să lupte cu fermitate pentru drepturile lor, pentru limbă şi alfabetul latin: “…Acum, când lanţurile-s rupte, când neamurile vrednice, cu steagurile ridicate sus, îşi iau soarta în mâini şi-şi alcătuiesc legi cu fel de fel de drepturi, voi, dragii mamei, de duşmani înşelaţi, drepturile voastre iară le lăsaţi. Duşmanii iată cum vă înşală: “Voi, moldoveni, ştiţi moldoveneşte, de aceea în şcoală trebuie să învăţaţi ruseşte. Căci litera latină nu vă va duce spre lumină, ci are să vă lipească de Ţara Românească. Iar Ţara Românească e boierească, acolo boierimea înăduşă ţărănimea “. Iată aşa, străinii, cu fel de fel de minciuni, vă îngrădesc drumul spre vecinica lumină, spre izvorul strămoşesc sfânt moldovenesc. Dar să ştiţi, copii, că prin limbă străină voi nu mai aveţi lumină. Numai litera latină vă va deschide drumul spre vecinica lumină, căci i-a mamei din rădăcină. Şi întunericul din jurul ţării cu încetul s-a rări, şi soarele luminei pe voi vă va ferici”.

Preotul Andrei Murafa a scris şi câteva cărţi, una dintre care, prefaţată de Onisifor Ghibu, a apărut chiar în ajunul unirii Basarabiei cu Ţara, în 1918, şi e întitulată “Daruri sfinte”. “Unirea cu Ţara e dorul nostru sfânt” – aceasta era ideea care trecea ca un fir roşu prin toate cele 64 de pagini ale cărţii, idee care, credem, rămâne valabilă şi pentru zilele noastre.

Activând în perioada Marii Uniri, părintele Andrei Murafa., potrivit spuselor unui alt preot şi scriitor de seamă – Gala Galaction, „a căutat să unească laolaltă înălţimea convingerilor creştine cu furtunile luptătorului ziarist”. La 10 martie 1918, deci înainte de Unire, părintele Murafa, inspirat de „Cântarea României” a lui Alecu Russo, a scris un imn deosebit de înălţător, din care am reprodus pasajul de mai sus. Acelaşi preot naţionalist, vorbind despre unii „slujitori” rămaşi rătăciţi şi după Unire, scria la 13 aprilie 1918: „Răii şi stricaţii n-au loc la masa curată a praznicului nostru. Ei trebuie goniţi cu sunet din ograda sufletului nostru, ca să n-o spurce cu întinăciunea vieţii lor otrăvitoare. Căci aceştia sunt otrăvitorii Maicii noastre sfinte. Să piară dintre noi precum piere fumul”.

Răi, stricaţi, rătăciţi „fani ai satanei roşii, lefegii cu tain moscovit, „otrăvitori ai Maicii noastre sfinte” aveam atunci, avem şi astăzi. Ştiţi de ce? Pentru că nu i-am gonit la vreme din ograda sufletului nostru!

Atenţia scriitorului a fost mereu axată pe problemele sufletului. Preotul din el n-a aţipit nici pentru o clipă. Problema caracterului naţional al bisericii era una din temele preferate ale lui Andrei Murafa, care a propus soluţii valabile şi astăzi:

“Naţionalizarea Bisericii trebuie să înceapă nu de jos, dar de la cap……Dacă până acum satele moldoveneşti s-au rusificat prin biserică, apoi şi de naţionalizat ele tot prin biserică se vor naţionaliza”.

Problemele bisericii, problemele şcolii, problemele femeii basarabene, problemele racordării sufleteşti a fraţilor români din toate provinciile ce se unesc sunt, de fapt, nişte pietre de temelie care trebuie potrivite chibzuit şi temeinic, pentru vecie. Aici, la potrivirea temeliei şi-a găsit rostul modestul preot din Costiujeni, care a plecat în lumea celor drepţi cu sentimentul datoriei împlinite. Şi dacă istoriile literare îl pome-nesc ori chiar îl ocolesc, este şi acesta un semn că a lucrat cinstit şi cu suflet curat, adică a făcut cât i-a fost dat să facă, lăsând restul pe seama urma-şilor.

Rar cine vede pietrele de temelie, dar ele, nevăzutele pietre, ţin vetrele şi casele noastre…

Părintele Andrei trece la cele veşnice prematur, la 7 aprilie 1918.

Bibliografie:

1. Valeriu POPOVSCHI, doctor în istorie. “Cuvânt despre Andrei Murafa, Dionisie Erhan şi 2. Nicolae Popovschi”, Material preluat din revista “Luminătorul” 3/2002.

3. Iurie Colesnic, “Basarabia necunoscută” Vol. 2, pag. 192-195.

4. Surse de lumină (XCXVII), Flux, Ediţia de Vineri Nr.51 din 21 decembrie 2007.