De altfel, în primăvara anului 1918, el a încercat, împreună cu alţi preoţi, să-1 convingă pe episcopul Gavriil, cel care la 21 noiembrie 1917 a binecuvântat deschiderea Sfatului Ţârii, să rămână în Basarabia, dar n-a reuşit. Episcopul Gavriil, împreună cu preoţii ruşi, s-a refugiat în Rusia, unde nu i s-a iertat, desigur, faptul că a participat, ca episcop, la lucrările de inaugurare a Sfatului Ţării, pentru aceasta fiind mereu hărţuit. De aceea, în scurt timp, el a fost nevoit să emigreze în Iugoslavia, unde, îmbolnăvindu-se, a şi murit.
Nicolae Popovschi nu a fost preot, deşi părinţii lui doreau foarte mult acest lucru. El a fost, în primul rând, un adevărat cercetător al istoriei Bisericii basarabene, precum şi un talentat scriitor şi cadru didactic.
Născut în 1875 la Chişinău, în suburbia Visterniceni, Nicolae Popovschi şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Chişinău şi la Academia teologică din Kiev, după care a fost nevoit să lucreze un timp în Rusia, în calitate de învăţător. In 1917 a reuşit să se reîntoarcă la baştină. O perioadă, s-a implicat în viaţa politică, apoi s-a dedat totalmente activităţii pedagogice, literare şi de cercetare. Ca pedagog, a predat, în anii interbelici, limba maternă şi literatura la liceul “Alexandru Donici”. Ca scriitor, a scris numeroase nuvele, cronici, schiţe, eseuri, îndeosebi la revista “Viaţa Basarabiei”, la ziarul “Viaţa Românească”, iar in 1940 a publicat un roman de proporţii, întitulat “Din negura trecutului”. Ca istoric, a editat lucrările “Românismul în Basarabia şi Unirea” (Iaşi, 1929), “Problema naţionalizării în Basarabia” (Chişinău, 1922) ş. a. În fine, ca cercetător al istoriei Bisericii basarabene, a tipărit broşura “Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia” (Chişinău, 1926), precum şi cartea fundamentală “Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi” (Chişinău, 1931). Pe drept cuvânt, această importantă lucrare a lui Nicolae Popovschi serveşte şi astăzi drept una din susrsele de bază pentru toţi cei preocupaţi de studierea istoriei vieţii spirituale din spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Valeriu POPOVSCHI,
doctor în istorie

Material preluat din revista Luminătorul 3/2002.

„MITROPOLITUL VISARION PUIU

Acum 15 ani, în 10 August 1964, s-a stins în Franţa, în Exil, Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Visarion Puiu. Dacă ar fi trăit până astăzi, ar fi împlinit vârsta rotundă de 100 de ani, căci s-a născut în 27 februarie 1879 în târgul Paşcani, din părinţi moldoveni de obârşie din judeţele Neamţu şi Roman. Seminarul l-a făcut la Roman şi Iaşi, iar studiile superioare la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde a obţinut titlul de Licenţiat în Teologie în anul 1905. În 22 Decembrie 1905 în Catedrala Episcopiei de Roman primeşte tonsura, intrând în tagma călugărească, iar trei zile după aceia a fost hirotonit diacon pe seama Bisericii Ortodoxe Române din Paris. Destinul a voit altfel. În loc să vină la Paris, a fost trimis la vestita Academie Teologică din Kiev, pentru doi ani, ca bursier al fondului episcopului Melchisedec din Roman. Întors în Ţară a fost hirotonit preot în Catedrala Episcopiei din Galaţi, la 6 decembrie 1908 şi ridicat la rangul de Arhimandrit la 1 Ianuarie 1909. La 1 Aprilie acelaşi an a fost numit Director al seminarului din Galaţi şi Arhimandrit de Scaun al Eparhiei Dunării de Jos. La 1 Septembrie 1918 a fost trecut ca Director al Seminarului din Chişinău, iar la 1 Noiembrie acelaşi an a fost numit Exarh al Mânăstirilor din Basarabia. În sesiunea din 17-30 Martie 1921 a fost ales Episcop al Argeşului. La 25 Martie hirotonit arhiereu de Mitropolitul Primat al României, Miron Cristea, în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti şi tot în aceeaşi zi investit de Regele Ferdinand I, iar la 27 Martie instalat în scaunul episcopal de la Curtea de Argeş, unde a păstorit timp de doi ani. În 28 februarie 1923, Congresul extraordinar al bisericii basarabene, compus din clerici şi laici, a chemat cu unanimitate de voturi pe P.S. Visarion în scaunul de Episcop al Hotinului, unde a păstorit până în anul 1935 şi unde a avut o excepţională activitate bisericească, spirituală şi gospodărească, în calitate de ctitor al acestei episcopii. În 17 Octombrie 1935, a fost ales Arhiepiscop de Cernăuţi şi Mitopolit al Bucovinei. Ca Mitropolit al Bucovinei, pe lângă faptul că a pus ordine în Frontul Religionar şi a încurajat prin donaţii substanţiale o serie de opere de cultură şi viaţă românească, s-a îngrijit şi de Locurile Sfinte, ajutând Patriarhiile istorice ale Ortodoxiei, din Ierusalim, din Antiohia şi Biserica Sinodală Rusă din Diaspora.

După criteriile omeneşti aici se opreşte ascensiunea Mitropolitului Visarion Puiu. După criteriile duhovniceşti abia aici începe Mitropolitul Visarion Puiu să-şi arate adevărata măsură de mare şi dârz ierarh, poate cel mai mare din câţi a avut România după întregire, până în necăjitele noastre zile.

În 1938 Ministrul de Justiţie, Avocatul şi Profesorul de Drept Civil, Micescu a chemat la telefon pe Mitropolitul Visarion, spunându-i că a doua zi Carol al II-ea îl invită la masă şi prezent va fi şi Ministrul Cultelor Zigre. În aceeaşi seară Înalt Prea Sfinţitul Visarion a luat acceleratul de Cernăuţi-Bucureşti, iar a doua zi dimineaţa era aşteptat pe peronul gării de Nord, de Ministrul Justiţiei şi de Ministrul Cultelor. Împreună s-au îndreptat spre Palatul Regal. Înainte de a intra în Palat, Profesorul Micescu spune Mitopolitului, că pentru al vedea pe Rege, va trebui să salute pe „domniţa”. Mitropolitul mirat îi răspunde: „Domnule Micescu, Domniţa noastră este în surghiun, cum, a revenit?” Atunci Ministrul Micescu îl lămureşte că este vorba de Ileana Lupescu. Marele ierarh îi răspunde: „Domnule Micescu, Mitropolitul Bucovinei nu va saluta niciodată concubina regelui României”. Au fost introduşi în sufrageria palatului şi regele era extrem de supărat şi iritat. În timpul mesei Carol al II-lea îi spune că Domeniul Coroanei este vecin cu propietăţile Mitropoliei şi că ar dori ca Mitropolia să-i cedeze o parte din pădurile ei. Atunci Mitropolitul Visarion cu voce blândă dar apăsată îi spune: „Mitropolitul Bucovinei nu va semna un astfel de act chiar dacă i s-ar tăia degetele”. A doua zi după întrevedere, Carol al II-lea i-a retras investitura de Mitropolit al Bucovinei, fără să consulte Sfântul Sinod.

În aceaşi seară Mitropolitul Visarion şi-a luat o singură valiză şi pe jos de la Palatul Metropolitan s-a îndreptat spre gară, pentru a se retrage la Mănăstirea Neamţu. Vestea se răspândise în Cernăuţi ca fulgerul. Până la gară mulţimea se îngroşase atât de mult, încât în faţa gării totul era blocat, iar o mare de lume în genunchi şi cu lacrimi în ochi îşi lua rămas bun de la părintele spiritual şi de la rara personalitate bisericească şi politică din România, care a avut curajul să înfrunte şi imoralitatea şi abuzurile fostului rege al României de tristă memorie, Carol al II-lea. Trenul a trebuit să plece cu trei ceasuri întârziere. La plecare sirenele de la toate locomotivele din gară, cu sunet lung şi plin de jale, anunţau nu numai trimiterea în surgiun a mitropolitului şi protestul anonim al bucovinenilor, dar şi zilele grele, noaptea ce urma să vină peste acest colţ de grădină şi ctitorie voevodală. În 1940, luna Iunie, Carol al II-lea a semnat cu mână proprie cedarea Nordului Bucovinei. Tragic destin…

În timpul războiului, Mitropolitul Visarion Puiu a fost însărcinat de Sfântul Sinod al României să se ocupe de problema bisericească în Transnistria.

Ziua de 23 August 1944 l-a găsit la Zagreb, în Iugoslavia, delegat tot de Sfântul Sinod la sfinţirea unui episcop sârb. De acolo, refuzând să se întoarcă în Ţară, Mitropolitul Visarion Puiu a luat drumul lung şi greu al exilului şi s-a identificat cu soarta românilor pribegi, ocupându-se de viaţa lor religioasă şi spirituală. În exil, a înfiinţat Episcopia Ortodoxă Română din Exil, cu sediul la Paris. Pentru guvernul comunist din Bucureşti, prezenţa Mitropolitului a fost obiect de mare îngrijorare. În 1948 se pusese la cale să fie furat din Paris. Complotul a fost descoperit la timp şi încercările au eşuat. În această vreme, ca secretar al său, am fost zilnic lângă Marele Ierarh. Am fost cucerit total de rarele lui calităţi sufleteşti, de dorinţa ferbinte ce-i clocotea în inimă să înfăptuiască ceva sănătos pentru viaţa religioasă a Românilor în Exil, de marea lui dragoste pentru Biserica strămoşească şi pentru Ţara Românească. Mitropolitul Visarion Puiu s-a dăruit total pe cărările bisericeşti şi româneşti, imprimând în toate faptele lui, demnitatea de om, credinţa şi dragostea de Biserică şi neam. A fost trimis în Exil de Dumnezeu ca o binecuvântare, dar unii oameni ai pământului n-au fost capabili să sesizeze darul dumnezeesc şi semnele vremii. Mulţi nu l-au înţeles din neputinţă sau din frica de-a le lua înainte. Mitropolitul Visarion Puiu a fost necunoscut de aceşti oameni. El era ierarhul modest, blând, bun şi cu un trecut care putea să dea Exilului mare prestigiu. A fost lovit, i s-a înscenat boală mintală, a fost părăsit, n-a fost ajutat şi prin pierderea lui, Exilul Românesc s-a lipsit de una din cele mai frumoase figuri. Înfrânt, ca un stejar despicat de fulger, – de răutatea omenească – nu s-a întors în Ţară, aşa cum emisarii îi propuneau, ci a ales să moară în Exil, lângă cei ce l-au iubit, lângă cei ce l-au amărât şi lângă cei ce nu l-au înţeles. El îi iubea pe toţi, pentru că aşa cum adesea spunea, „Toţi sunt făpturile Sfântului Dumnezeu, toţi sunt fraţii noştri, toţi duc aceeaşi cruce, toţi ispăşim păcate grele şi toţi, chiar fără voia lor, cer să fie iubiţi”. Exilul Românesc are o datorie morală: şi cei ce l-au iubit şi cei ce nu l-au înţeles şi cei ce l-au amărât, toţi să mergem într-o zi la mormântul lui, şi în genunchi să-i cerem iertare. Ar fi un gest de echitate morală. Scriind aceste puţine şi incomplete rânduri, închei aşa cum totdeauna sfârşeam scrisorile mele:

Rămân al Înalt Prea Sfinţiei Voastre supus, credincios şi plecat serv.

Căci dacă omul s-a dus, duhul marelui ierarh trăieşte cu noi în Exil. Figurile intrate în legenda bisericească sau românească rămân vii.

Pr. Dr. Petre POPESCU”

Sursa: “Cuvântul românesc”, an IV, nr. 40, august 1979, p. 9.

preluat de pe www.manastirea-sireti.md

Galerie:

Consideraţii generale. Anii 1944-1950

“Nu ştiu dacã pe faţa acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură aşa de mare ca pe pãmântul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basarabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRÔ.

Preot Vasile TEPORDEI

Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge.

Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac.

Ura, forţa şi minciuna au fost principalele mijloace ale arsenalului comunist în lupta lor pentru extirparea din spiritul basarabean a conştiinţei de neam şi de Dumnezeu.

Finalul celui de al II-lea război mondial, prin neabilitatea politicii româneşti la noile condiţii, a dus la pierderea Basarabiei şi reocuparea acesteia de către regimul sovietic.

Ofensiva din martie 1944 a Armatei Roşii a apropiat fulgerător trupele ei de frontierele României.

Până în ultimul moment, în teritoriul neocupat încă, s-a căutat să se întreţină o viaţă românească şi creştinească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone, devenite practic teatru de operaţii militare.

În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 km de Chişinău, Mitropolitul Efrem Enăchescu slujea în fiecare duminică şi sărbătoare, spre mângăierea duhovnicească şi îmbărbătarea credincioşilor. Numai în cursul lunii mai 1944 Chiriarhul a efectuat 42 de vizite în biserici şi parohii.

Astfel, Mitropolia Basarabiei româneşti şi-a afirmat neîntrerupt prezenţa pe teritoriul său canonic, până în cea din ultimă clipă, dinaintea sorbirii celui de-al doilea pahar al robiei roşii.

Îndată după reanexarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa la Uniunea Sovietică, act pe care România a trebuit să-l recunoască prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941

Reîntoarcerea cotropitorilor sovietici a constituit o reluare a prigoanei împotriva credinţei creştine a populaţiei româneşti de la est de Prut.

Majoritatea covârşitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca şi oamenii din alte categorii sociale, s-au refugiat în interiorul ţării, căutând adăpost şi sprijin la românii de acolo.

În pofida lacrimilor, a sângelui şi sudorilor aduse de vrednicii noştri înaintaşi la zidirea unităţii naţionale, Basarabia iarăşi a fost răzleţită de Patria mamă.

Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a refugiat în 1944, fugind de armatele bolşevice atee, distrugătoare de biserici şi ucigătoare de clerici. Refugierea a fost atunci temporară şi firească, toţi plecând cu speranţa întoarcerii. Dar n-a fost să fie aşa.

S-a repetat, a câta oară?, un vechi şi perfid scenariu. Basarabia a fost reocupată de soviete iar Biserica rusă a reocupat Biserica basarabeană.

Astfel, Patriarhia Moscovei a profitat, din nou, de o situaţie politică, operând o ocupaţie bisericească fără nici un consimţământ din partea Bisericii Ortodoxe Române, care n-a încetat a se considera Mama canonică a Bisericii din Basarabia. În ciuda graniţelor politice autorităţile ecleziastice româneşti ar fi putut să-şi menţină jurisdicţia asupra Basarabiei, aşa cum şi-o menţine în fosta Iugoslavie, în Banatul sârbesc şi în Ungaria. Aşadar, partea răsăriteană a Patriarhiei Române a fost cotropită, exact după tipicul ocupaţiei politice. La 28 decembrie 1944, Biserica rusă numeşte chiriarh al Basarabiei pe episcopul Ieronim Zaharov, degradând Mitropolia basarabeană la rangul de Episcopie.

Zilele de groză din primii 6-7 ani de după război, în condiţiile “transformării socialiste radicale”, se demarau sub lozincile comuniste ale noilor autorităţi, care mai sunt încă vii în amintirea multora. Întâmplările şi suferinţele acelor ani rămân a fi strigătul de durere a mii de suflete nevinovate, victime ale satanicului regim bolşevic.

Odată cu renaşterea, în august 1944, a odioasei guvernări sovietice, de ocupaţie, pe teritoriul românesc al Basarabiei, devenită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a fost readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, care se numea “Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S., în R.S.S. Moldovenească”.

Acesta avea datoria de:

1. “a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte, de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor şi totodată de către organele locale, persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”;

2. “a controla activitatea organizaţiilor religioase locale în chestiunea respectării de către acestea a legislaţiei sovietice cu privire la culte”.

De fapt misiunea acestui funcţionar consta în supravegherea minuţioasă şi îndeaproape a activităţii bisericilor şi mănăstirilor, viaţa credincioşilor şi cea a clericului, cu scopul ascuns de a submina instituţiile ecleziastice şi de a exercita multiple presiuni şi diversiuni, corelate cu activitatea instanţelor de stat – conducerea superioară de partid şi K.G.B. (iniţial N.K.V.D.) – asupra credincioşilor, preoţilor şi călugărilor. Nesupunerea şi demascarea monstruozităţilor săvârşite de autorităţile comuniste erau deseori pedepsite cu moartea. Şi pentru că toţi românii basarabeni puteau fi ucişi, prea întinse ar fi fost cimitirele şi prea multe gloanţe ar fi risipit bolşevicii, ei au căutat să omoare măcar sufletele lor şi anume credinţa, ce susţine acest suflet, care dă putere de rezistenţă creştinului, speranţa pentru viitor şi puteri de luptă. Această credinţă trebuia mai întâi înjosită.

Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii credinţa.

La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălţi, orele 15, în timp ce săvârşea taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti”: nişte militari ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua oară împuşcând în lumea adunată.

În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină pentru a face ordine, 8 militari au revenit beţi şi înarmaţi cu cuţite pentru a-l omorî pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră” pe un om, care făcea de gardă şi pe nişte copii, care cântau în şcoală.

Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procuratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat.

Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate. Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru a-şi face datoria la biserică, nici stareţei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roţie au distrus tot gardul din jurul mănăstirii Vărzăreşti.

Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în limita posibilităţilor, problema lipsei preoţilor în parohii, majoritatea refugiindu-se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi. În 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan.

Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frunte pe episcopul Venedict Poleacov.

E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii autohtoni.

Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici meseriaşi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găseşte cauza în pretinsele aventuri amoroase ale stareţului şi nu în cele 200 gr. de pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă.

Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări româneşti, împotriva conştiinţei creştine.

Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” peste 200 de mii de vieţi omeneşti.

Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul populaţiei autohtone era foarte activ. În ianuarie 1948 într-un raport către guvernul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preoţimii, precum şi a stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băştinaşe e înaltă”. Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bântuia foametea – adevărata tragedie a acelor vremi – în 86 de biserici din protopopiatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de biserici din blagocinia Bender – 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate deosebită în rândul populaţiei se bucura preoţimea, oamenii apelau la sfaturile feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii.

Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de cler. În condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările aşa ziselor “elemente naţionaliste”.

Detaşamente de soldaţi, miliţieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin satele şi oraşele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, căutând “naţionalişti”, “colaboraţionişti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele ţării. Printre acestea se aflau mulţi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temniţele totalitarismului. Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, judecaţi, exilaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale imperiului sovietic.

Printre preoţii şi călugării represaţi au fost şi iermonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Ioan Sochirca, Antonie Vusean şi mulţi, mulţi alţii.

Represarea feţelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că sunt rămăşiţe ale regimului vechi, deaceea trebuie lichidate; că promovează idei antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impozite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în ţinut etc.

Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supraveghiaţi de K.G.B., înjosiţi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exemplu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care o ocupa împreună cu familia. În satul Batâr, raionul Căinari, preotul Profirile Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al cârmuirii colhozului.

În perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute relativ puţine încercări de închidere a sfintelor lăcaşuri, dar după 1948 acestea încep să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndrumare duhovnicească.

Aşadar, chiar după primii ani ai existenţei R.S.S.M. (1949-1950), republica creată pe teritoriul sfâşiat al Basarabiei, organele centrale ale regimului comunist au acordat o aşa numită “reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. În acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roşii: deportări, privaţiuni de libertate, urmăriri, percheziţii şi persecuţii.

Teroarea bolşevică nu a reuşit să-i forţeze pe credincioşi să se lepede de credinţă. Mai mult, în atmosfera de jaf total a populaţiei locale, de represalii în masă, de foamete organizată, de morbiditate şi mortalitate excesive, credincioşii se convingeau tot mai mult de tirania fiarei bolşevice şi credeau că mântuirea poate veni numai de la Dumnezeu, în care credeau cu tot mai multă încredere.

Constantin MUŞAT

FOTO: Preotul Alexie Mateevici (primul din stânga) împreună cu alţi preoţi militari pe frontul românesc, iunie-iulie 1917.

Grea vreme. O stare de cumpănă, o stare nehotărâtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Ştim cu toţii, că scaparea noastră este numai cea mai strânsă unire între noi înşine. Ştim că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atârnă tot viitorul nostru.

Înaintea noastră se desfăşoară un drum neted şi, mergând pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici.

Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orişice fel, noi nu putem făţiş să ne strângem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaştem simţirile şi părerile noastre, să ştim pe cine să-l alegem.

Nu putem, vasăzică, să ne pregătim ca oamenii, cum se cuvine, pentru zidirea vieţii noastre.

Iar, precum am mai spus, trebuie să ne pregătim.

Grea vreme… Ce să facem noi în vederea unor asemenea lucruri?

Bietul ţăran al nostru suferă mai dihai decât toţi.

Nu-şi află loc el, sărmanul, neştiind cum să iasă din aşa stare. Şi neagra deznădăjduire îl cuprinde pe dânsul tot mai mult. Dar nu trebuie ca deznădăjduirea să-i acopere cu totul sufletul. Nu trebuie să creadă că viaţa lui este prăpădită şi că va sta vecinic uitat de toţi.

El trebuie să se îndrepte, mai înainte de toate, la acei oameni din neamul moldovenesc, care sunt mai luminaţi decât el şi care nu s-au lepădat de el, dar stau foarte aproape de el, ascultă glasul plângerilor lui şi trăiesc o viaţă cu dânsul.

Aceşti oameni, ţinând încă minte că sunt moldoveni, se înţelege că-l vor asculta şi-i vor da tot ajutorul care va fi cu putinţă. Ei vor merge în rând cu dânsul spre ajungerea ţintei dorite, având în inimi tot acel dor de o viaţă mai bună pentru întregul norod moldovenesc din Basarabia.

Cine-s aceştia?

Mai întâi trebuie să spunem că sunt preoţii binevoitori ai poporului, care foarte bine ştiu viaţa ţăranului.

Sunt mulţi şi alţi oameni luminaţi şi cu ştiinţă, care înţeleg starea poporului, nevoia lui de dreptăţi de care este lipsit. Dar de dânşii vom vorbi mai pe urmă, fiindcă preoţii poporani au, se înţelege, mai multă însemnătate — ei sunt căpeteniile sufleteşti ale ţăranilor. La noi, în Basarabia, nici într-o tagmă, care numără în rândurile sale pe moldoveni, nu s-a păstrat aşa de bine iubirea către neam, limba şi obiceiurile străbunilor, afară, bineînţeles, de ţărani, ca în tagma duhovnicească. Şi, afară iarăşi de ţărănime, nici una din celelalte tagme n-are atâţi moldoveni ca aceeaşi tagmă duhovnicească. Lucrul acesta este foarte vajnic pentru noi, moldovenii, îndeobşte şi trebuie să ne spuie nouă multe. Acestea multe însă pot să fie spuse în două-trei cuvinte: în pieptul preoţimii moldoveneş ti basarabene arde încă sfântul dor al neamului moldovean, încă nu s-au stins simţirile şi graiul moldovenesc.

Să mergem acuma mai departe.

Se ştie că mulţi preoţi sunt vrăjmaşi poporului şi chiar îşi dovedesc vrăjmăşia lor prin lucruri nelegiuite. Asta ţăranii noştri o ştiu bine şi în taină se uită la acei preoţi cu necrezare. Mai sunt destui preoţi care chiar îşi arată duşmănia lor către popor, intrând în „soiuzul adevăraţilor ruşi“, şi iarăşi făcând fel de fel de ticăloşii. Acest lucru face necrezarea ţăranilor încă şi mai mare.

În fiecare obşte de oameni sunt şi lepădături. Asta se poate vedea întotdeauna şi peste tot locul, dar mai ales în ziua de astăzi în viaţa noastră. Noi luăm preoţimea întreagă îndeobşte şi vedem cu bucurie că ea poate să fie cea mai bună tovarăşă şi ajutătoare a ţărănimii. Mai mult: ea este datoare să meargă împreună cu ţăranii. Asta trebuie s-o înţeleagă şi preoţii şi ţăranii.

Preoţii sunt povăţuitorii ţăranilor în viaţa lor sufletească. Ei sunt „părinţii“ fiecăruia, părinţii duhovniceşti, precum se şi numesc. Legea creştinească, ai cărei slujitori sunt ei, zice că îndeplinirea nevoilor trupeşti şi sufleteşti ale ţăranilor nu numai că este legitimă, dar trebuie să fie făcută numaidecât.

Preotul, lăsând la o parte toate vorbele şi părerile huligăneşti (care sunt destul de răspândite uneori chiar între cei mai buni dintre ei), să-şi aducă aminte de spusele Sf. Evanghelii, ce-o citeşte în fiecare duminică în biserică. Numai aceste două lucruri trebuie să facă preotul moldovean, ca să-şi dea socoteala despre datoria pusă asupra lui de Acela căruia i se roagă el, de datoria către neamul lui în asemenea vremuri grele, cum sunt ale noastre. Noi avem multe dovezi că uneori preoţii au scăpat din robie noroade întregi în vremi de luptă.

Şi preoţii noştri basarabeni au dovedit destul de des că-şi iubesc neamul şi limba. În clipa de faţă, în înaintea alegerilor, preoţii trebuie să facă toate ce pot, pentru ca alegerile să fie potrivite cu dorinţele neamului moldovean din Basarabia. Ei trebuie să le lămurească ţăranilor aceste dorinţe, ca ţăranii să le înţeleagă bine şi drept, să ştie ce să ceară. Ei pot să facă prin sate adunări şi sfaturi despre alegeri, să se înţeleagă între sine cum să le facă anume aceste adunări, să le lămurească ţăranilor toate celea ce se ating de ele.

Multe pot să facă ei.

Numai ei singuri pot să pregătească poporul pentru alegeri.

Numai astfel vor putea ieşi în dumă aşa deputaţi, care vor lupta pentru cultura moldovenească şi vechile drepturi moldoveneşti.

Preoţimea şi poporul nostru, de Pr. Alexei Mateevici.

Totul e pus la cale de vrednicul ierarh basarabean, păstorul tuturor sufletelor creştine, care sunt mai toate suflete de “moldoveni”. El ştie ce a spus Sfântul Pavel despre graiul popoarelor, sfânt înaintea Domnului, şi a cetit de atâtea ori Evanghelia Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor cari prin voia cea de sus capătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturor neamurilor. El îşi dă seamă că, dacă, pentru vechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămul trufiei de la turnul Vavilonului, pentru Hristos Mântuitorul ele sunt îndeplinirea unei porunci din ceruri.

Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobil muscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare şi intoleranţă. Dumnezeul lui e cazon şi nu ştie decât ruseşte; poliţia şi jandarmeria lui de vlădici şi preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceşte naţiile şi a le îmbrăca în mondirul împărătesc.

Azi a biruit iarăşi. A făcut să se decreteze oficial sărbătoarea urii, a ameninţării, a batjocurii. Şi el ţine să fie acolo în clipele când se va proclama, în auzul miilor de robi doriţi de o pâne şi un păhar de rachiu, gloria armelor ţarului care i-au câştigat o brazdă de pământ de la nişte bieţi creştini cari nu s-au luptat, ca la 1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu duşmanii ţarului.

Şi iată-l cetind cuvintele binecuvântării care cuprinde un blăstăm. Pare că întinereşte. E ostaşul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor de arhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-i luceşte înaintea ochilor ca o baionetă; din căţuia de argint fumegă sânge, şi mirosul de tămâie se preface în greul miros de după luptă: praf de puşcă, sudoare, moarte. Şi vlădica Serafim, cu numele îngeresc, se bucură.

Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur, de căldură… Era în mai şi o zi cu soare. Dar, când am cetit noi aici, în cugetele fiecăruia auzit-am un glas care spunea că nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate şi că Dumnezeul cel drept răspinge şi doboară pe acei cari cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca şi al crimelor nouă.

1912 (N. Iorga, Neamul românesc, anul al VIII-lea, nr. 64.)

]]> http://personalitatibasarabene.info/accidentul-vladicai-serafim-ciceagov_11_2009.html/feed 0 http://personalitatibasarabene.info/fotografii-din-perioada-interbelica-din-colectia-familiilor-ifrim-si-uncu_07_2009.html http://personalitatibasarabene.info/fotografii-din-perioada-interbelica-din-colectia-familiilor-ifrim-si-uncu_07_2009.html#comments Fri, 03 Jul 2009 09:08:08 +0000 admin http://personalitatibasarabene.info/?p=405 Trimise de către domnul Maurice Lenoir http://mlenoir.blogspot.com/

„… şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile iadului nu o vor birui”
(Matei 16, 18)

În secolul al XVII-lea, în Ţara Românească s-au înregistrat realizări în plan arhitectonic şi pictural deosebite în cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Mănăstirea Sâmbata de Sus, numită şi Brâncoveanu i-a naştere în secolul XVII-lea. Prima amintire documentară referitor la satul şi moşia Sâmbata de Sus o avem din anul 1654, când cele din urmă au întrat în posesia lui Preda Brâncoveanu. Preda era un boier de loc din sudul Carpaţilor, care construieşte o biserică din lemn pe valea râului Sâmbata, probabil destinată pentru călugări sihaştri, stabiliţi pe acest loc, mult mai înainte.
În jurul anului 1696, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu înalţă aici mănăstire din caramidă.
Astfel că Constantin Brâncoveanu este numit primul ctitor a sfântului locaş, fapt pentru care mănăstirea poartă şi numele său de „Brâncoveanu”.
Spre sfârşitul secoluluial XVII-lea Transilvania scapă de sub presiunea prozelitistă a calviniştilor. Constantin Brâncoveanu porneşte un număr de mişcări strategice pentru a salva ţara de invazia armatei papiste. Domnitorul transformă şi reformează veche mănăstirea Sâmbata de Sus, cu călugări sihaştri într-o mănăstire cu viaţă de obşte – drept mărturie a unirii neamului românesc şi a credinţei ortodoxe de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Aici voievodul înfiinţează şi o „Şcoală de gramatici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care instalează într-un nou edificiu, după modelul brâncovenesc, folosit în toate ctitoriile domneşti.
Stăpânirea austro-ungară a Ţara Făgăraşului a adus mari victime neamului românesc. În 1762 începe calvarul distrugerii tuturor locaşurilor de cult, care erau centre impotante de viaţa, cultură şi spiritualitatea ortodoxă. În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbata de Sus. Astfel în cât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Timp de aproape de 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până-n 1920, când la scaunul mitropolitan de Ardeal vine Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan. În 1926 Î.P.S. Sa începe lucrări de restaurare a acestui sfânt locaş. Mănăstirea i-a a doua naştere, iar ierarhul urmează să fie numit al doilea ctitor mănăstirii brâncoveneşti Sâmbata de Sus. După al 2-lea război mondial, la 1946 are loc sfinţirea bisericii mănăstireşti. Mitropolitul la fel a reconstruit şi vechea clopotniţa, aflată pe teritoriul mănăstirii, fiind renovată în forma ei iniţială, unde până la anul 1997 au fost amenajate 5 clopote, a căror greutate depăşeşte 2000 Kg. Între anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a finisat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar, sculptat în stil brâncovenesc, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.
Fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost la fel restaurată de Nicolae Bălan; în 1977, în jurul ei s-a construit un baldachin, sculptat în lemn de stejar.
Pentru munca şi contribuţie simţitoare în renovarea mănăstirii Sâmbata de Sus, la 6 august 1955, după moartea sa Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan a fost înmormântat pe teritoriul acestei sfintei mănăstiri .
Tot ca lucrare de înnoiere a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbe divine în aer deschis.
Următorul ctitor şi ziditor remarcabil al mănăstirii este Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Antonie Plămădeală.
La 10 ianuarie 1982, episcop al Buzăului, originar din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna, Antonie Plămădeală a fost ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.
Sub omoforul arhipăstoresc al Mitropolitului Antonie se începe o nouă perioadă în istoriografia mănăstirii brâncovene, numită „rectitorirea Mănăstirii Sâmbata” .
„Nu mi-a şoptit nimeni gândul restaurării, spunea mitropolitul mai târziu. Poate Duhul Sfânt, sau duhul Voievodului martir. Ştiam că în 1985 se vor implini două sute de ani de la „opera” de ruinare a generalului Preiss” .
Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985. S-a făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictură din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie. Ea are formă de patrulater şi este compusă din nouă corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinte în exterior şi în interior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă – muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu, colecţionate de Î.P.S. Antonie pe parcusul întregii vieţii sale. Toate aceste lucrări ne dovedesc că ierarhul basarabean, a avut ca scop să facă din acest locaş sfânt, locaş de linişte şi mântuire sufletească şi un centru de spiritualitate ortodoxa şi de cultura naţională.
Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul Mănastirii Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreuna cu cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi, în urmă hotărârii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 1992, iar sărbătorirea lor înscrisa în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, pomenirea săvârşindu-se la 16 august.
Dupa 208 ani de la darâmarea ei în anul 1785, Mânastirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminica, 15 august 1993, la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când s-a sfintit biserica nouă ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost savârsita de catre Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Roma, Patriarh Ecumenic, însoţit de un număr mare de mitropoliţi din Patriarhia Ecumenică, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de alti ierarhi, preoti şi diaconi, învitaţi în această zi, binecuvântată de Dumnezeu.
O astfel de slujbă arhierescă, care a avut în frunte pe patriarhul Constantinopolului, nu cunoaşte nici o mănăstirea românescă din anul 1517, când patriarhul ecumenic Teolipt a sfinţit mănăstirea Curtea de Argeş, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab.
În cuvântarea, rostită de Î.P.S. Antonie la sfinţirea mănăstirii Sâmbata de Sus in 15 august 1993 a menţionat următoarele: „… E o lucrare a Provedenţei divine. Am rezidit această Mănăstire în vremuri grele, fără aprobarea de a rezidi mănăstire, cu riscuri şi cu mare teamă. A fost o lucrare de curaj şi îndrăzneală… Mănăstirea Brâncoveanu revine stâlp, mărturie şi candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia din Transilvania în continuare, cu aceeaşi putere ca şi în vremea Brâncoveanului” .
„În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, după o îndelungată şi grea suferinţă a adormit în Domnul” . După toate serviciile de parastas, oficiat la Caterdala Mitropolitană din or. Sibiu, „cortegiul funerar a înconjurat biserica voievodală a mănăstirii „Brâncoveanu” şi s-a oprit în faţa criptei din incinta nouă a mănăstirii. După ce s-a rostit, în faţa mormântului rugăciunea de dezlegare şi s-a cântat „Veşnica pomenire”, sicriul a fost coborât în criptă, de-a dreapta mormântului simbolic al lui Constantin Brâncoveanu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist pecetluind apoi mormântul până la cea de a doua venire a Mântuitorului… Odată cu lăsarea serii liniştea s-a aşternut peste aşezământul brâncovenesc de la Sâmbata, învăluind şi proaspătul mormânt al celui de al treilea ctitor, care a venit să-şi doarmă somnul de veci alături de cei lalţi înaintaşi ai săi, în scaunul mitropolitan al Ardealului: mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul Nicolae Colan şi mitropolitul Nicolae Mladin ” .
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi, întemeiata de Constantin Brâncoveanu la Sâmbata de Sus, a împamântenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictură pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucreaza într-o maniera nouă picturi tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai împortantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Arhidiaconul Calinic Morar. Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astazi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică.
Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei. Să amintim şi cladirea „Academiei de la Sâmbata” ce se înalta acum lânga incinta mânastirii pentru a ne face o idee de ansamblu asupra Mănăstirii Brâncoveanu de la poalele Munţilor Făgăraş.
În prezent obstea Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, judeţul Făgăraş este compusă din cei 40 de vieţuitori, sub conducerea parintelui stareţ Arhimandritului Ilarion Urs.

Locasul este acoperit cu tabla zincata în partea dreapta lipit de biserica se afla cavoul primului pastor Gheorghe Ignatovici si a familiei sale. Tot în partea dreapta separat de biserica si cavou se afla clopotnita, tot asa de înalta ca si biserica, fiind înzestrata si pâna în prezent cu sase clopote mari de bronz, cel mai mare cu diametrul de doi metri este facut în anul 1827 la initiativa Boierului Mihail Buznea, având pe el inscriptie de donatie facuta de boier scrisa cu caractere slavonesti.

Clopotnita a mai avut, spun batrânii satului, un clopot foarte mare si ca sa-i auda sunetul trebuia sa puna mâna pe el vreo trei barbati în putere. Acest faimos clopot a fost prima si ultima victima cazuta sub dominatia regimului totalitar comunist, el a fost luat prin anii 1946-1948 si dus într-un loc fiind si azi pentru ciuciuleni necunoscut. Doar aceasta pierdere a suferit biserica în timpul regimului comunist. În anul 1980 lânga clopotnita cu cheltuiala crestinilor s-a facut o fântâna de unde se pot servi trecatorii.

În interiorul bisericii atât icoanele de la iconostas cît si celelalte sunt vechi, pictate în stil bizantin, de cine au fost pictate nu se stie. Iconostasul este înalt de aproximativ noua metri, format din cele sase etaje. Pe întreaga cupola a naosului este zugravit chipul Mântuitorului, veghind mereu la grijile oamenilor. Atât cartile cît si obiectele de cult sunt foarte vechi probabil ramase de la biserica anterioara.

Dintre preotii ce au pastorit în aceasta Biserica primul îl gasim pe Gheorghe Ignatovici, capul unei mari dinastii de slujitori si oameni cu carte. Nascut în anul 1840 în familia preotului Afanasie Ignatovici, Gheorghe este numit preot în locul tatalui sau la vârsta de 25 ani. Acest preot intelectual a pus bazele carturariei din sat înfiintând scoala parohiala în a.1861, 14 octombrie . Edificiul ei se afla vizavi de biserica, construit de boierul Mihail Buznea prin anii 1835-1851, peste 12 ani în aceasta cladire se va deschide scoala populara de fete, unde v-or învata vreo 60-70 de eleve.

Parintele Gheorghe Ignatovici a avut marea bucurie de a da mostenire copiilor sai calitatile sale bune. Are mai multi copii, Pavel nascut în a. 1878, absolveste Seminarul Teologic din Chisinau si îl gasim în anul 1915 ca învatator de religie la scoala din sat, cu un salariu de 100 ruble, în vârsta de 36 ani. Un alt fiu nascut în a.1880, Andrei, dupa absolvirea Seminarului Teologic din Chisinau îsi continue studiile la Facultatea de Istorie si Filozofie a Universitatii din Varsovia. Alexandru – nascut în anul 1883 îsi continua studiile dupa Seminar la Scoala Tehnica din Moscova. Eldgraf , ultimul fiu nascut probabil în a.1886, îsi face studiile la Facultatea de Drept a Universitatii din Sanct-Peterburg.

Parintele Gheorghe dupa activitatea sârguincioasa în cadrul Bisericii în anul 1900 se învredniceste cu ordinul „Sf. Ana”, de gradul doi. Iar peste un an, Ciuciulea este numita ocol al blagocinului cuviosului Gheorghe. Moare la 12 ianuarie 1905 înmormântat în ograda bisericii, împreuna cu regretata vaduva. Dupa munca asidua depusa de acest parinte la altarul bisericii vine fiul sau Pavel Ignatovici, amintit mai sus. În acea perioada la biserica apare si psalmistul Prohor în vârsta de 41 ani. Ca psalmist are lucrati aproximativ 22 ani, nu numai în Ciuciulea. Are si el o mare atributie la strana carturarii din sat.

În anul1927, episcopul din Hotin, Visarion a facut vizita canonica satului Ciuciulea, conform anuarului eparhiei din anul 1927. Chiar de la început Biserica a avut casa parohiala pentru preot, pentru diacon si pentru dascal, a mai avut un lot de 12 ha. pamânt. În anul 1929 decedeaza regretatul cântaret Prohor, la 1 martie, el a fost înlocuit de D. Glasul.

Nu se stie din ce an la parohia satului Ciuciulea vine un alt mare si renumit preot, Nicolae Coban. În anul 1936 din îndemnul parintelui Nicolae Coban s-a donat Bisericii urmatoarele obiecte: locuitorii N. Gherman si Teodor D. Mereuta au cumparat doua steaguri de postav în valoare de 2500 lei; Eugenia Buznea, Maria Mortun, Ion Ventel, Dl. Dr. Petru Cojocaru, Naum Costac, Ion Grecu, Ion Anita, Vera Glasul si alti au adunat suma de 4500 lei cu care sau cumparat o Sfânta Evanghelie si alte obiecte trebuincioase bisericii; Elena Vasile Zaharia împreuna cu alte femei iubitoare de Biserica au donat o faclie din ceara curata în valoare de 4000 lei. Sfânta episcopie le aduce tuturor multumiri.”

Râvna parintelui Coban fata de cele sfinte si dragostea ce o purta pentru aceasta biserica nu se limiteaza aici. În anul 1939 se începe reparatia bisericii, tot în acel an P.S. Tit al Hotinului emite un ordin si doneaza consiliului parohial Ciuciulea suma de 185035 lei pentru reparatie. Cu acesti bani se repara biserica si clopotnita, se face o noua poarta de fier.

Slabiciunile batrânesti nu i-a permis cuviosului sa-si duca misiunea lânga altarul divin si-n 1941 pe parintele Coban îl gasim la pensie. La începutul anului 1942 Biserica deja era pastorita de preotul Ilie Bucur, transferat de la parohia Pînzaresti. Ramas vaduv parintele se retrage la una din manastirile Basarabiei. Timp de sase ani 1947-1953, parohia Ciuciulea e pastorita de un mare carturar rus, Mihail Naclada, ajuns în grad de protoiereu este numit în 1953 paroh al bisericii „Sf. M. M. Dumitru”, dintr-un sat de sub Chisinau. Parintele Mihail este urmat de protoiereul Ioan Bodrug care a slujit pâna în anul 1955, decedat ca si cei mai dinainte de el. În aceasta perioada de timp nu se înscrie nici un eveniment important în istoria parohiei Ciuciulea.

Viorel Cojocaru.

Părintele Gherman s-a născut la 17 aprile, anul 1841 lîngă oraşul Chişinău în familia lui Dumitru şi Elena, care au fost părinţi a opt copii. A fost botezat în acelaşi an cu numele Gheorghe. La vîrsta de 7 ani începe a studia în şcoala din satul natal – Durleşti. La zece ani se lipseşte de mamă. Peste doi ani este admis la şcoala judeţeană din Chişinău. Însă din cauza greutăţilor în familie părăseşte şcoala. În anul 1860 pleacă ascultător în muntele Athosului, unde se nevoeşte trei ani. Întorcîndu-se şi auzind de mănăstirea Noul-Neamţ, vine în satul Chiţcani şi se face ascultător în mănăstire. Aici în anul 1869 la 21 septembrie, este tuns în monahism cu numele Gherman, iar peste un an e hiroronit ierodiacon de Arhiepiscopul Antonie. În timpul războiului ruso-turc din anii 1877-1878 activează în Societatea de Caritate, unde îngrijeşte de ostaşii răniţi şi bolnavi. Pentru merite este decorat cu „Medalia de bronz”. În acelaşi an la 5 noiembrie a fost hirotonit ieromonah de Arhiepiscopul Pavel.

În anii 1881-1882 este ales în rîndul fraţilor superiori (care participau la conducerea mănăstirii alături de sobor), iar în 1889 este numit blagocinul mănăstirii. În noiembrie 1893, noul stareţ este avansat în rangul de egumen. După alegerea sa în funcţia de stareţ – părintele Gherman, începe activitatea de amenajare a mănăstirii după exemplul înaintaşilor săi, după cum vom urmări. La cererea lui şi după judecarea prin diferite instanţe în anii 1896-1900, mănăstirii îi sunt adăugate 323 desetine de pămînt din moşiile Copanca şi Chiţcani. Pentru meritele sale la 6 iulie 1899, egumenul Gherman este decorat cu „Crucea sinodală”. Iar în mai 1905 egumenul Gherman a fost avansat în treapta de arhimandrit. În acelaşi an este numit în funcţia de blagocin al eparhiei de Chişinău.Înaintează Sfîntului Sinod cererea de a primi banii necesari pentru construcţia noii biserici. În anul 1901 primeşte suma necesară, iar în anul următor, la 17 martie Episcopul Chişinăului Iacob sfinţeşte piatra de temelie a viitoarei biserici în cinstea Adormirii Maicii Domnului. În anul 1905 la 14 august noua biserică a fost sfinţită de Ahiepiscopul Chişinăului Vladimir. Iconostasul bisericii a fost zugrăvit de renumitul pictor din Odesa – Şvaichevici, iar interiorul bisericii a fost pictat de Uşacov.Se dezvoltă considerabil şi gospodăria mănăstirii. Pe pămînturile mănăstirii au fost sădite livezi de fructe. Pentru a alimenta cu apa necesară grădinile, tot în acest an au fost săpate fîntîni arteziene. În timpul părintelui Gherman a fost rezolvată problema alimentării mănăstirii cu apă. Pentru aceasta în anul 1907 este ridicat din piatră un turn pentru apă, fiind instalat şi un motor ce funcţiona cu par. Acum cu apă puteau să se alimenteze şi locuitorii satului Chiţcani, pentru că în centrul satului a fost trasată o conductă şi instalat un robinet. În acest an a mai fost săpată încă o fîntînă, deosebită. În 1904 este construit un corpus cu două etaje, acoperit cu olane marseleze, unde în afară de chilii se aflau cizmăria şi croitoria, cît şi un beci pentru păstrarea murăturilor. În anul 1906 într-o clădire de piatră a fost amenajată moara care aducea şi un bun venit mănăstirii. Este înlocuită luminarea cu cherosină a ogrăzii mănăstireşti pe cea cu gaz. Au fost instalate trei felinare: două în ograda mănăstirii, iar altul în afară unde se aflau încăperile pentru pelerini. Au mai fost ridicate grajduri noi, acoperite cu olane, iar în anul 1908 a fost construit un corpus de piatră destinat pentru meserii.Apogeul activităţii părintelui Andronic pe tărîmul stăreţiei este splendida clopotniţă. Din anul 1907 începe a înainta cereri la adresa Sfîntului Sinod de a fi alocată suma necesară de bani pentru construcţia noii clopotniţe, fiind susţinut şi de Prea Sfinţitul Serafim, episcopul Chişinăului care scria Sfîntului Sinod: „Mănăstirea Noul-Neamţ aduce acelaşi folos ca şi Noul Athos şi poate fi pusă ca model pentru mănăstirile ruse de obşte…”. Cererea a fost aprobată în anul 1909 şi „semnată de către ţar: „De acord”. În acelaşi an a fost întocmit proiectul şi devizul pentru înălţarea noii clopotniţe pe lîngă catedrala mănăstirii Noul-Neamţ din judeţul Bender, în suma de 65.095 ruble şi 03 copeici. A fost anunţat şi stareţul cu un ucaz special. Ridicarea clopotniţei a început în anul 1912, iar în 1914, cănd era pe sfîrşite munca la ea, lucrările au fost suspendate. Clopotul mare cîntăreşte 8.688 kilograme, iar masa totală a celorlalte 12 clopote este de 1.600 kilograme. Ea are „lungimea de 10 metri, lăţimea de 10 metri şi înălţimea de 70 de metri”.

www.md.chitcani.ru

Studiu ( partea I )   

Din negura trecutului…

Şcoala Spirituală din Edineţ 

 La sfârşitul secolului al XIX-lea triunghiul şcolilor spirituale din Basarabia a fost completat cu o noua instituţie de acest gen – şcoala spirituală de băieţi din Edineţ.

Această şcoală reprezenta o instituţie de învăţământ teologic primar, care se înscria în lista şcolilor de categoria a doua. Ea funcţiona în baza mijloacelor financiare colectate de la preoţimea locală şi a celor furnizate de Sinodul de la Petersburg. Termenul de studii la şcoala spirituală de băieţi era de patru ani. Absolvenţii şcolii aveau dreptul de a se înscrie în clasa întâia a Seminarului teologic. La studii erau admişi copii între 10 şi 12 ani, care puteau sa citească în limba rusă şi în slavonă, să scrie în limba rusă, cunoşteau rugăciunile şi predicile principale, şi ştiau pe de rost primele doua coloniţe din tabla înmulţirii.În continuare propun sa urmărim care au fost circumstanţele care au favorizat deschiderea instituţiei respective şi radiografia funcţionării ei.

Drept consecinţă a  aplicării reformelor de la sfârşitul secolului al XIX-lea în învaţământul teologic au fost mobilizate toate eforturile autorităţilor ţariste pentru asigurarea unui proces de studii cu succes în şcolile spirituale. În acest sens congresul eparhial al clerului din circumscripţia Chişinaului care a avut loc în 1869 a supus unor dezbateri furtunoase problema pregătirii copiilor clerului pentru a-şi continua studiile în şcoala spirituală. La acest congres, autorităţile eparhiale au luat în dezbatere mai multe întrebări, una din ele fiind numărul de elevi exagerat de mare al şcolii spirituale de băieţi din Chişinău., astfel că după îndelungate dezbateri, congresele eparhiale din anii 1867 şi 1869 au decis să deschidă în anul 1869 o nouă şcoală spirituală.

S-a convenit ca ea sa fie amplasată în oraşul Bălţi, formându-se o circumscripţie şcolară nouă (circumscripţia de Bălţi), din care faceau parte judeţele Hotin, Iaşi, Soroca, şi o parte din judeţul Orhei. În prima circumscripţie şcolară, cea a Chişinăului, au rămas la şcoala spirituală de băieţi din Chişinău, judeţele  Chişinau, Tighina, Cetatea Albă şi restul judeţului Orhei. Şcoala spirituală din Bălţi s-a deschis la 1 septembrie 1869, cu un contingent scolar de 174 de elevi.[1]Conform deciziei Sfântului Sinod pentru asigurarea activităţii ambelor şcoli spirituale din Basarabia se transfera din bugetul său suma de 19.773 ruble 66 copeici anual. Pentru  şcoala spirituală de băieţi din Chişinău se alocau 4.020 ruble din contul direct al Sf. Sinod de la Peterburg, şi 5.524 ruble din veniturile  eparhiale locale, ( suma finala – 9.712 ruble ), iar pentru şcoala spirituală de băieţi din Bălţi se alocau din bugetul Sf. Sinod – 500 ruble, şi 966 ruble din  veniturile eparhiei Chişinăului ( suma finală – 1.161 ruble ). Veniturile eparhiale locale se identificau prin donaţiile clerului în suma de 7.000 ruble, donaţiile mănăstirilor ( a treia parte din veniturile de la lumânari ), plus valoarea de la realizarea lumânarilor pe eparhie. Iniţial şcoala spirituală din Bălti urma să funcţioneze într-un local arendat, ceea ce mai devreme ori mai târziu ar fi impus problema construirii unui edificiu nou prevăzut în exclusivitate pentru şcoală., ceea ce s-a şi produs curând, precum era de aşteptat. Soluţia la care  s-a convenit era de a construi noua scoală nu la Bălţi, precum ar fi fost firesc, ci la Edineţ. Autorii ei luând această decizie au fost ghidaţi de anumite raţionamente cu caracter materialist. Precursorul acestei idei, arhiepiscopul Pavel, motiva prin faptul ca Edineţul este situat în centrul Basarabiei de nord, terenul unde urma  sa se înalţe noua cladire se oferea de proprietarul locului în condiţii foarte avantajoase, lemnul de construcţie la Edineţ era mai ieftin decât în toate celelalte, localităţi, iar proprietarul târgului local şi locuitorii oraşului au făgăduit o donaţie în suma de 2000 de ruble.[2]Reieşind din circumstanţele deosebit de favorabile expuse mai sus, congresul eparhial din 1872 a adoptat decizia de a se demara în anul curent ( 1872 ) lucrările de construcţie a şcolii spirituale din Edineţ. Pentru a se asigura bunul mers al treburilor, autorităţile eparhiale au luat un împrumut de 15.000 de ruble pe un termen de patru ani fără dobânzi de la epitropul de onoare al şcolii din Edinet F.N. Marcoci. În termen de trei ani lucrările de construcţie au fost finisate, dându-se în exploatare la finele anului 1875 – şcoala  spirituală de băieţi din Edineţ. La începutul secolului XX, în anul şcolar 1904-1905 – administraţia şcolii spirituale  din Edineţ era reprezentată de directorul şcolii profesorul de catehism şi statut bisericesc, candidatul în teologie Ilarion Iaţcovschi, şi directorul adjunct; profesorul de Istorie Sfântă, candidat în teologie Ivan Saharov.

Contingentul cadrelor didactice era reprezentat de profesorul de limba rusă şi slavonă bisericească, în clasa întâia  studentul seminarului, Petre Şostacovschi, profesor de  acelaşi obiect în restul trei clase, de asemenea de aritmetică în secţia paralelă, cand. în teol. Maxim Tucichevici; profesorul de limba greacă – cand. în teol., Tiron  Stepcovschi; prof. de limba latină, cand. în teol., Zosim Terghitanschii; prof. de artmetica, cand. în teol., Langhin Canţevici, prof. de cânt  bisericesc, proaspat absolventul Seminarului teologic, Alexandru Spinei; prof. în clasa pregatitoare, studentul seminarului din Chişinău, Mihai Paun. Contingentul şcolar era format din 191 elevi, şcoala dispunea  de secţii paralele la trei clase.

Iniţial, în momentul transferării şcolii spirituale din Bălţi la Edineţ, contingentul şcolar era format din 163 elevi, în 1890, numărul lor a crescut, ajungând la  248. Dar, începând cu anul 1900 se înregistrează o  reducere considerabilă a contingentului şcolar  prin restricţia impusă de autorităţi privitor la limitarea numărului de abiturienţi din  păturile laice, prin urmare în primii ani ai sec. al XX-lea numărul elevilor varia între  191 şi 197, dar, evolutiv, la finele primului deceniu numărul  contingentului de elevi a început sa  crească. În 1909 la şcoala din Edineţ îşi făceau studiile  220 de elevi, în 1910 -242 elevi. Dintre care 192 erau copii ai clerului 50 copii ai nobilimii.La întreţinere deplină din partea eparhiei erau 70 elevi, la întreţinere parţială – 4 şi 2 bursieri. Secţii paralele în 1910 funcţionau  pe lângă clasele a I-a, a II-a şi a III-a.În anul de studiu 1911-1912, contingentul  şcolar era format din 242 elevi, repartizaţi pe clase în felul  următor: clasa a IV-a – 40, cl. a III-a de baza – 29, în cl. a III-a paralelă – 30, în cl. a II-a de baza – 23, în cl. a II-a paralelă – 25, în cl. I-a de bază – 31, în cl. I paralelă – 30, în clasa pregătitoare – 34.Contingentul profesorul era format din  11 persoane. În biblioteca fundamentală a şcolii erau înregistrate 901 titluri de cărţi, în 2810  de exemplare; în biblioteca şcolară erau înregistrate 1189 de  titluri de cărţi în 1600 de exemplare; titluri de manuale – 180 în 2060 de exemplare.

Pentru întreţinerea şcolii s-au cheltuit din sumele alocate de eparhie; 1) 19040r. 98 c. pentru întreţinerea personalului didactic; 2) 11069 ruble pentru întreţinerea elevilor; 3) 7797 ruble pentru administrarea gospodărească; 4) 300 ruble – pentru biblioteca  fundamentală şi şcolară; 5)  100 ruble – pentru cancelaria  şcolară; 6) 171 ruble – pentru spitalul şcolii, 7) 1707 ruble 25cop. – pentru cheltuieli extraordinare; în total – 40259 ruble 94 cop. Afară de aceasta, din donaţiile mănăstireşti, pentru profesorii şcoliii din Edineţ, s-au construit locuinţe, îmbunătăţindu-li-se, astfel, condiţiile de trai.

În baza datelor de arhivă vom schiţa urmatoarea radiografie a contingentului şcolar la începutul perioadei de studiu – 1905 şi la începutul celui de-al II-lea deceniu al  sec. XX. 

 Cursurile Şcolii Spirituale din Edineţ au fost absolvite de către :

mitropolitul Arsenie Stadniţchi (  Între 1880-1881 – a predat în şcoala teologică de la Edineţ )

Pantelimon Halippa, scriitor şi poet, publicist militant, făuritor al Marii Uniri de la 1918

Alexandru.I. Gonţa, istoric

Preotul Constantin Geanopol, cunoscut sacerdot al Fălticenilor 

Bibliografie : 

1. Kishinevskija    Eparhial’nyja    Vedomosti, 1868, nr.24, pag. 789-790.

2. Kishinevskija Eparhial’nyja Vedomosti, 1873, nr.22, pag. 499-500

3. Trudî Bessarabsscogo-istorico-arheologhicescogo obsciestvo, Kishinev, VII,pag. 235-236.

4. Popovschi Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Museum 2000, Chişinău. 

Va urma… 

[1] “Trudî Bessarabsscogo-istorico-arheologhicescogo obsciestvo”, Kişinev, VII, pag. 235-236. 

[2] Popovschi Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Museum 2000, Chişinău, pag. 179