Multumesc şi Domnul să fie cu dvs. Eliza M, e-mail: elizamun@gmail.com

P.S. Fraţilor dacă cineva dintre voi cunoaşte măcar cât de puţin despre aceşti preoti-călugări înmormântaţi la mănăstirea Cernica, vă rugăm să ne scrieţi la următoarele adrese mihailmaster@yahoo.com (Mihail Bortă) sau elizamun@gmail.com (Eliza M)

Reproducem mai jos declaraţia din 18 decembrie 1943 aînvăţătoarei Nina Stoicev, contemporană cu părintele Anatolie, care descrie cu lux de amănunte pătimirea acestui mărturisitor al lui Hristos[1]. Puţin mai tîrziu, la 13 ianuarie 1944, deportarea părintelui Anatolie era confirmată şi de fiul acestuia, Teodorov Igor[2].

Pentru moment, despre preotul Anatolie Teodorov am reuşit să aflăm puţin: în anul 1922 avea 23 de ani şi a fost hirotonit preot în 1920, pentru parohia Manta, judeţul Cahul[3].

GUŢULEAC Alexandru

 „Declaraţie

Lidia Stoicev, învăţătoare din com. Tvardiţa, jud. Tighina, despre deportarea preotului Anatolie Teodorov, declar următoarele:

A venit în timpul urgiei bolşevice din comuna Petreşti – Tighina, unde fusese preot pînă la cedarea Basarabiei, ca să păstorească credincioşii comunei Tvardiţa, la repetatele şi insistentele lor rugăminţi. Prigoana, impunerile (impozitele, n. red.) pe veniturile bisericeşti, cercetările, ameninţările se ţineau lanţ. Căci printre acei care se numeau creştini pe vremuri, erau mulţi în care dispăruse orice urmă de conştiinţă, de dreptate sau de iubire de aproapele. Era pîrît şi cercetat aproape zilnic, cu binecunoscutele metode ale NKVD-iştilor.

Fire blîndă, suflet ales, nu se înverşuna, ci spunea mereu că se bizuia pe dreptate şi se lăsa în voia Celui de Sus. Mai mult decît atît, ajuta pe cei ce-l urmăreau şi-l pîrau. Trăia împreună cu cei 3 din 6 copii ce-i avea. Cel mai mic avea 5 ani. Soţia părintelui Teodorov era învăţătoare în com. Petreşti. Nevoia de a-şi asigura existenţa, îi făcea să trăiască deoparte. Tată iubitor şi bun, nu se gîndea decît în ce fel ar putea să-şi ferească copiii de lipsuri, să nu cunoască ei umilinţele şi suferinţele lui.

Îşi povestea interogatoriile la care era supus, acuzările ce i se aduceau, cu atîta amărăciune în glas, încît te durea sufletul că printre oameni pot exista asemenea brute. Cîte nopţi de groază, de chinuitoare aşteptare n-a petrecut el la gîndul că din moment în moment îl vor ridica, că nu va mai apuca a doua zi. Dar nu pot uita ce figură luminată avea preotul Teodorov, cînd seara, în casa cîntăreţului Stegărescu, mi-a botezat copilul, care avuse parte să se nască sub stăpînirea păgînă. Fiind învăţători, atît mie, cît şi soţului meu, ne era interzisă frecventarea bisericii.

A trecut şi ziua de 13 iunie 1941, memorabila zi de 13 iunie, cînd mii de oameni, copilaşi nevinovaţi au fost smulşi de la vetrele lor, îndepărtaţi spre cine ştie ce locuri de surghiun şi dispăruţi pentru totdeauna. Au fost ridicările în masă. Şi la 21 iunie 1941 începe războiul pentru dezrobirea noastră. Călăii încep intense cercetări printre intelectualii satelor, căutîndu-i pe „cei prericuloşi”, spre a fi „izolaţi”. Zilnic se deportau intelectualii satelor. În noaptea de 28 spre 29 iunie, preotul Anatolie este supus unei percheziţii făcute de reprezentantul NKVD-ului şi doi din înşişi „credincioşii” pe care-i păstorea. Este învinuit că vorbind în biserică la predică, ar fi ridicat Crucea, zicînd: „Prin semnul acesta vom birui duşmanul”. Soarta preotului Teodorov din acea noapte a avut-o şi soţul meu, fost notar. Îmi este cu neputinţă să redau starea lor, durerea sfîşietoare ce o simţeau la gîndul că-şi lasă copiii pe drumuri şi la convingerea că poate nu vor reveni niciodată.

Duşila Ceadîr-Lunga, la închisoarea amenajată în localul NKVD-ului, au fost ţinuţi o săptămînă de zile, în cele mai mizere condiţii: fără hrană, într-o cameră cu ferestrele oblonite, în care respirau 40 de inşi şi a cărui întuneric era luminat de de o lampă fără sticlă, luată înadins, ca să fileze fitilul şi să otrăvească complet aerul sufocant. Era luna iunie. Iar într-o zi de joi, au luat, ca şi mulţi alţii, necunoscutul drum al exilului. N-am putut afla nici direcţia şi nici destinaţia spre care au fost îndrumaţi. Mi se dădeau înadins date diferite, ca să mă deruteze. De aunci nimic nu se ştie de ei. Am sperat multă vreme că armatele dezrobitoare vor da peste aceşti schingiuiţi nevinovaţi şi-i vor aduce lîngă acei care-i aşteaptă mereu, dar zadarnic.

Între timp, de durere, mizerie şi boală a murit soţia părintelui Teodorov. Şase copii au rămas fără nici un sprijin, aşteptînd mila celor avuţi. Nu ştiu dacă li s-a acordat vreun ajutor. Îmi apare înaintea ochilor imaginea lui Mircea, băieţelul de 5 ani, care întreba  pe fiecare trecător: „Unde e tata? E adevărat că a plecat în Siberia?” Dacă aş răscoli în suflet amintirile penibile, m-ar cuprinde disperarea.

Atît aş putea spune despre cel care a fost părintele Teodorov, martir nevinovat al bolşevicilor, apărător neînfricat al Crucii şi al Credinţei.

Înv. Lydia Stoicev

Tvardiţa”

Fiica sa, Ileana Toma, ne-a povestit cu această ocazie crâmpeie din viaţa părintelui descendent din neam de preoţi, care a rămas în amintirea multor bucureşteni ca un adevărat duhovnic.

Prima dată când am explorat Bucureştiul, m-a uimit faptul că acest oraş este împânzit de biserici, multe din ele vechi şi importante monumente istorice. Stilul brâncovenesc al acestora umbreşte cu desăvârşire blocurile nenumărate din capitală şi, de fiecare dată când părăsesc oraşul, am impresia că este cel mai frumos din lume. În ultima mea vizită acolo am aflat o legendă extraordinară, care m-a făcut să iubesc acest oraş şi mai mult: legenda Ciobanului Bucur. Se spune că acest cioban, cu mai bine de şase secole în urmă, a iernat pe malul Dâmboviţei, râul care străbate azi capitala României, şi a ridicat acolo o biserică. Această biserică a îndurat multe şi, conform pisaniei, a fost chiar reconstruită de Mircea cel Bătrân în anul 1416, care a îngropat pe acelaşi deal rămăşiţele ostaşilor căzuţi în lupta cu turcii de la Giurgiu. Într-o zi, am mers să aflu mai multe de la părintele care slujeşte acolo. Mare mi-a fost bucuria când mi s-a spus că, timp de 37 de ani, acolo a slujit un preot basarabean – părintele Alexie Bârcă. Părintele mi-a povestit că preotul Alexie a fost unul dintre marii duhovnici ai Bucureştiului şi că a rămas pentru el model de slujitor al altarului. Părintele Ionuţ m-a sfătuit să vorbesc cu fiica preotului Alexie, doamna Ileana Toma, care a scris o carte despre tatăl său. „Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu” era titlul cărţii pe care am primit-o în dar.

Povestea preotului refugiat

Nu a trecut mult timp şi am mers în vizită la fiica preotului Alexie. Ajunsă la doamna Ileana, am fost invitată în apartamentul răcoros de la parter, pe a cărui pereţi albi atârnau icoane vechi, dar foarte bine păstrate. Doamna Ileana era bucuroasă să întâlnească o basarabeancă. „Tatăl meu s-a născut în 1901”, începuse ea să povestească. „S-a preoţit târziu, fiindcă s-a căsătorit flăcău tomnatic. A terminat mai întâi Facultatea de Matematică de la Cernăuţi şi după aceea Facultatea de Teologie din Chişinău. A fost la început preot la ţară, ceea ce i-a plăcut foarte mult. A slujit în satul Prajila din judeţul Soroca. După asta, a fost avansat ca al doilea preot în târgul Râşcani, judeţul Bălţi. Râşcani era un târg mare şi avea un liceu comercial şi de meserii, care fusese înfiinţat de ctitorul bisericii, boierul Râşcanu, cu un legat testamentar conform căruia directorul liceului trebuia să fie al doilea preot din Râşcani. Deci, tatăl meu, când a fost numit la Râşcani, a devenit automat directorul liceului şi profesor de religie acolo”. Viaţa s-a aşezat în albia normalului, s-au născut patru copii – trei fete şi un băiat – şi nimic nu părea să întineze fericirea familiei. Vestea despre cedarea Basarabiei l-a zguduit pe tânărul preot. „În seara zilei de 27 iunie, un evreu din târgul Râşcani a venit la tata şi l-a anunţat că a doua zi se cedează Basarabia. El i-a spus: „Părinte, refugiaţi-vă, că s-au făcut listele pentru deportări şi dumneavoastră sunteţi al treilea pe listă”. Atunci, tata s-a dus la părintele Vasile Popovici, protopopul, care stătea peste drum de noi, şi i-a spus lucrul acesta. Ei au decis ca a doua zi dimineaţa să plece”. M-a străfulgerat un gând: ce m-aş face, dacă în seara asta aş fi anunţată că trebuie să plec imediat din oraşul în care trăiesc, neavând timp să-mi revăd părinţii, poate pentru totdeauna? „Dimineaţă, tata s-a dus până-n sat şi a angajat pe cineva cu căruţă, care să-l ducă până la Prut. Ajunşi la râu, tata a trecut cu noi şi ne-a lăsat la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani. A descărcat căruţa şi s-a întors să ducă calul şi trăsura înapoi. Deja se mina podul de la Ştefăneşti ca să fie dat în aer”. La primul refugiu, doamna Ileana avea 4 ani şi 8 luni. Ţinea minte tot ce s-a petrecut atunci, zicând că refugiul a forţat-o să aibă amintiri prea devreme. În aceeaşi cameră cu noi era şi soţul ei, domnul Eugen, care asculta cele povestite. Pendulul ceasului amintea de scurgerea tăcută a clipelor, atunci când doamna Ileana punea capăt frazei, ca să înceapă o alta.

„Pâinea de refugiat nu este chiar atât de dulce”

Refugiul i-a adus tocmai în judeţul Alba, în satul Sibişeni, unde părintele a fost transferat ca preot, fiind ajutat chiar de mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Preasfinţitul Nicolae Bălan. Peste un an, părintele a revenit în Basarabia eliberată. Însă bucuria revenirii acasă nu a durat mult, căci peste trei ani, în 1944, părintele şi familia sa s-au refugiat iarăşi. „În momentul refugiului din 1944, tata a mers din clasă în clasă şi a spus că cine vrea să se refugieze cu el, îi asigură loc prin Ministerul Învăţământului la internat şi condiţii ca să termine liceul. Au fost câţiva elevi care au făcut lucrul acesta şi care aici au terminat facultăţi şi au avut cariere frumoase. Ei veneau la Biserica „Bucur”, după ce tata fusese numit preot acolo, şi-i spuneau „părintele director”. Doamna Ileana a scos din albumul vechi ce stătea pe masă o fotografie. Pe verso scria: 29 august 1970, aniversarea a 38 de ani a promoţiei anului 1932, clasa a VII-a B, Liceul eparhial din Chişinău. Ceea ce o făcea specială era că poza a fost făcută în curtea Bisericii „Bucur”. „Pentru acele eleve Biserica „Bucur” devenise un loc în care se simţea mirosul pământului de acasă”, a spus doamna Ileana, zâmbind. „Totuşi, să nu credeţi că pâinea de refugiat este chiar atât de dulce. Îmi amintesc că ne-a fost foarte greu. Nu aveam destulă mâncare. Într-o zi mânca la prânz cu noi tata, în alta – mama. Tata a lucrat şi la fermă, ca muncitor. Salariul de preot nu-i ajungea, de aceea muncea acolo, împreună cu încă un preot, Ilie Tocan, fost profesor la Liceul eparhial din Chişinău. Ei lucrau la sortatul şi pusul cartofilor în pământ”.

Părintele Alexie la Biserica „Bucur”

Povestea părintelui Alexie nu contenea. Am aflat că a fost numit preot la Biserica „Bucur” în 1949, după ce a lucrat ca preot misionar la fabricile din Bucureşti. „Când a fost numit slujitor acolo, se temea că n-o să ştie să vorbească. Atunci, un părinte apropiat i-a spus: „Vorbeşte cum vorbeşti dumneata şi o să te înţeleagă, fiindcă se simte că-i iubeşti”. Lui tata îi plăcea să lucreze cu oamenii, dar Biserica „Bucur” nu avea parohie. Exista o lume care venea din curiozitate, ca la un monument istoric. Biserica „Bucur” e o biserică ţărănească în mijlocul unui oraş în care se pretinde a fi prima biserică. E o legendă – nu există date istorice -, dar e o legendă formidabilă. Un oraş care a devenit capitala ţării, un oraş care a devenit important s-a cristalizat, s-a concentrat în jurul unei biserici ridicate de un cioban. Tatălui meu îi plăcea foarte mult legenda”. Pe parcurs, la biserică au început să vină credincioşi, dintre care mulţi simţeau nevoia de a se spovedi la părintele Alexie. „Populaţia din Bucureşti este deosebită, pentru că are oameni de înaltă cultură, cu nevoi spirituale foarte mari, dar şi oameni care abia au putut să parcurgă drumul ca să nu fie analfabeţi. Toţi aceşti oameni aveau nevoie de duhovnici”, explică doamna Ileana. „Părintele îşi iubea enoriaşii şi, de multe ori, noi, copiii lui, aveam senzaţia că-i iubeşte mai mult”. În timp ce doamna Ileana povestea, mi-am amintit de cele scrise de ea în carte despre grija pe care părintele o purta corului, de florile de pe colina bisericii, pe care părintele le îngrijea cu multă migală, de nopţile petrecute în micuţa casă de pe colină în timpul posturilor, pentru a se dedica întru totul credincioşilor. „Am povestit în cartea despre Părintele Alexie şi în alte cărţi pe care le-am scris despre suferinţele poporului nostru, pentru că am crezut că lucrurile astea trebuie povestite şi va putea fi restabilită o normalitate pe baza eticii creştine. Însă intelectualii de mare calitate, care au supravieţuit ca intelectuali formatori de opinie în toţi aceşti 50 de ani de comunism în România, au strâmbat din nas la povestirile noastre”. Vedeam părerea de rău în privirea doamnei Ileana. „Eu sunt obsedată de Basarabia adevărată, de Basarabia românească. A rămas puţin din ea acum, dar asta nu înseamnă că ea trebuie lăsată…”.

Ecaterina Luţişina,
studentă la Universitatea de Stat din Moldova

sursa: www.timpul.md

Slujba de sfinţire a fost oficiată de pr. Valeriu Cernei, vicar-administrativ al Episcopiei de Bălţi, împreună cu pr. prof. Mircea Bejenaru din Suceava. La eveniment au participat peste 100 de persoane din Republica Moldova, un cor de bărbaţi din Bucureşti şi Florin Pintescu, profesor de istorie al Universităţii “Ştefan cel Mare” din Suceava.

Mitropolitul Iosif Naniescu a fost episcop de Argeş (1873-1875), apoi mitropolit al Moldovei, timp de 27 de ani. Lui i se datorează finisarea Catedralei mitropolitane din Iaşi, unde se află moaştele Sfintei Parascheva. Osemintele sale sunt depuse în partea dreapta a aceleiaşi Catedrale mitropolitane. (Maria Curtean)

Troiţa a fost sculptată în basorelief la Cluj, la iniţiativa ASCOR, şi a fost instalată în satul de baştină al mitropolitului Iosif, pe locul vechiului cimitir – distrus de comuniştii sovietici – alături de pristolul vechii biserici din Răzălăi, unde a liturghisit tatăl marelui mitropolit. Acţiunea, menită să readucă în conştiinţa consătenilor, dar şi a tuturor românilor din Republica Moldova personalitatea ierarhului Iosif Naniescu, a fost susţinută de Primăria localităţii Răzălăi, de obştile mănăstirilor Diaconeşti şi Putna, precum şi de familii de bună-credinţă din România.

sursa: Ziarul LUMINA

Într-un articol din numerele trecute ale “Luminii de Duminică” am adus în atenţia cititorilor activitatea misionară deosebit de rodnică a slujitorilor din cuprinsul eparhiei Cetăţii Albe – Ismail din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej, am pomenit foarte pe scurt suferinţele de care avuseseră parte preoţii acestei episcopii, în rând cu toţi preoţii din Basarabia, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost ocupat de puterea sovietică, care a început imediat un proces brutal de distrugere a tot ce este românesc şi creştinesc.

Conform unor date preliminare, peste 50 de preoţi din sudul Basarabiei au devenit victime ale represiunilor iniţiate de poliţia politică sovietică în perioada 1940-1941, fiind ucişi, condamnaţi la închisoare sau deportaţi. Pornind de la studiile istoricului ucrainean Nikolai Michailuca, vom prezenta în continuare destinul unora dintre aceşti slujitori ai altarului.

Ocupată de URSS în vara anului 1940, Basarabia a fost împărţită, din punct de vedere administrativ, astfel: cea mai mare parte a ei, împreună cu o parte din fosta RSSA Moldovenească, a format o nouă republică unională, RSS Moldovenească, în timp ce sudul Basarabiei a fost atribuit RSS Ucrainene. Ca urmare, transformarea în chip sovietic a sudului Basarabiei a fost dirijată de organele de partid şi aparatul represiv din această fostă republică sovietică. Deschiderea recentă în Ucraina a arhivelor referitoare la perioada comunistă a permis istoricilor să evalueze şi pentru zona de sud a Basarabiei dimensiunile veritabilei inginerii sociale care s-a produs într-o perioadă extrem de scurtă şi care a avut printre alte obiective desfiinţarea oricărei prezenţe a vechii guvernări româneşti şi reconfigurarea vieţii şi organizării religioase a regiunii conform intereselor noilor stăpâni.

NKVD-ul în Basarabia

Imediat după ocuparea regiunii, NKVD-ul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), mai ales prin ofiţerii sinistrei GUGB (Direcţia Principală a Securităţii Statului), şi-a intrat în atribuţii, urmărind şi arestând pe oricine era considerat un reprezentant al vechilor elite, formate în cadrul statului român. Această organizaţie va primi, imediat după declanşarea ofensivei germano-române în Est (22 iunie 1944), atribuţii suplimentare, printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Conform acestui decret, în zonele de desfăşurare a operaţiilor militare, atribuţiile procurorilor şi judecătorilor erau preluate de ofiţerii NKVD. Înseşi şedinţele tribunalelor se făceau în mod secret, fără participarea părţilor acuzării şi apărării, fără martori, iar sentinţele erau date de fapt de trei angajaţi ai NKVD. Din acest motiv, din 22 iunie 1941 şi până la eliberarea Basarabiei de către trupele române, execuţiile sumare, condamnările şi deportările se vor înmulţi spectaculos. După cum vom vedea şi în cazul unor preoţi, multe persoane vor fi luate pur şi simplu de către autorităţile sovietice şi duse în afara zonei de conflict pentru a fi “judecate”, astfel că pentru unii 27 iulie 1941, data în care Basarabia este practic eliberată, nu a însemnat şi sfârşitul suferinţelor.

Dintre motivele pentru care numeroşi oameni ai Bisericii au fost anchetaţi şi condamnaţi, amintim: participarea ca membri activi în “partide contrarevoluţionare pe timpul dominaţiei româneşti”, că “au făcut contra-propagandă ideilor comuniste în ţinutul de la Dunăre”, că ar fi “instigat la răspândirea pogromurilor evreieşti” şi că au prezentat credincioşilor exemple concrete privind persecuţia religioasă şi situaţia economică dezastruoasă din URSS.

Procese ale preoţilor “cuzişti”

Unul dintre primele procese instrumentate de noile autorităţi sovietice a fost cel al membrilor Partidului Naţional Creştin, Comitetul Judeţean Ismail (iulie 1940). În calitate de adjunct al acestui comitet activa preotul Gheorghe Munteanu, profesor la Seminarul Teologic din Ismail. Acesta a fost arestat, împreună cu alţi fruntaşi “cuzişti”. Toţi au fost acuzaţi, potrivit articolului 54 – 13 Cod Penal URSS, că, în calitatea lor de membri ai PNC, “au dus o politică de reacţiune burgheză îndreptată împotriva intereselor muncitorilor şi ţăranilor”.

Ancheta a durat aproape trei luni, procesul având loc mai apoi la Tribunalul Militar. Hotărârea tribunalului, dată pe 3 iunie 1941, stipula că preotul Munteanu urma să fie trimis într-un “lagăr de reeducare prin muncă” pe un termen de 8 ani. Aflat în lagărul Unjensk din regiunea Gorkovsk (în prezent regiunea Nijni Novgorod), Gheorghe Munteanu va mai primi o nouă condamnare, de 10 ani, pentru “activitate contrarevoluţionară în lagăr”, fiind eliberat în 1953 şi trimis cu domiciliu obligatoriu în regiunea Krasnoiarsk.

Un alt preot arestat pe motiv de apartenenţă la PNC a fost Afanasie V. Kostriţki, slujitor în satul Hagi – Curda, judeţul Ismail (actualul sat Camâşovca, regiunea Odessa). El a fost reţinut la 28 aprilie 1941 de NKVD – Ismail pe motiv că “a dus o propagandă contrarevoluţionară în biserică şi a instigat împotriva URSS. După instaurarea puterii sovietice a dus o politică antisovietică, îndreptată spre sabotarea acţiunilor partidului bolşevic în acest sat. A instigat femeile din sat la manifestări deschise împotriva membrilor sovietelor comunale… Şi-a făcut cunoscute dorinţele de zdrobire a URSS în cazul unui posibil război cu Germania…”.

În cadrul interogatoriilor (29 aprilie, 30 aprilie, 9 mai 1941), Kostriţki a recunoscut că în anii â30 a făcut parte din Partidul Naţional Creştin, devenind şi primar al satului. De asemenea, în predicile sale el obişnuia să sublinieze faptul că “autoritatea sovietică nu recunoaşte religia, puterea sovietică este puterea unor atei”.

La începutul Campaniei din Est, alături de alţi deţinuţi din închisoarea din Ismail, a fost trimis în regiunea Sverdlovsk, la închisoarea nr. 2 din satul Nijniaia Tura. În rechizitoriul din 15 ianuarie 1942, anchetatorul NKVD a propus împuşcarea preotului, pentru apartenenţa la un partid contrarevoluţionar. În cele din urmă, Kostriţki este condamnat la 10 ani într-un lagăr de “reeducare prin muncă”. Şi-a ispăşit pedeapsa în lagărul NKVD Ivdelsk (regiunea Sverdlovsk).

Preoţii membri ai PNŢ, sub ancheta NKVD

Paralel cu procesul “cuziştilor” din Ismail, la Bolgrad a avut loc judecarea a 12 membri ai fostului comitet orăşenesc al Partidului Naţional Ţărănesc, printre aceştia aflându-se şi preotul Vasile Agura. Membrii lotului au fost acuzaţi că “s-au aflat în serviciul guvernului român burghez, contribuind la asuprirea muncitorilor şi ţăranilor Basarabiei”, că au intrat în componenţa comitetului Partidului “burghez” Naţional-Ţărănist, că au dus o luptă activă împotriva mişcării revoluţionare şi a Partidului Comunist, că au răspândit calomnii referitoare la faptul că în URSS viaţa era grea. La 5 iunie 1941, toţi membrii lotului au fost condamnaţi la câte 8 ani de muncă forţată, executându-şi pedeapsa în diferite lagăre NKVD din Siberia. După încheierea pedepsei, în anul 1948, preotul Vasile Agura a fost trimis cu domiciliu forţat în ţinutul Krasnoiarsk, fiind “reabilitat” abia în anul 1959.

Represiunile împotriva preoţilor au continuat, după cum am spus, şi în condiţiile declanşării războiului. Semnificativ din acest punct de vedere este procesul lui Filip Belinski, preot în satul Borisovka din judeţul Ismail.

Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza apropierii frontului, a fost trimis la Tomsk, unde a stat în închisoarea nr. 3. Ancheta penală a acestuia s-a pierdut, iar ofiţerii NKVD au reluat după câteva luni anchetarea celui arestat, pe baza mărturiilor smulse sub presiune.

În rechizitoriul din 23 octombrie 1942 se menţiona: “Până la instaurarea autorităţii sovietice în Basarabia, Belinski a participat intens la activitatea Partidului Naţional-Ţărănist din România… A fost slujitor al unui cult religios, a insuflat populaţiei spiritul fidelităţii faţă de guvernul român burghez, a apărat legile româneşti, care erau îndreptate spre reprimarea libertăţilor democratice ale muncitorilor, iar în zilele naţionale, istorice şi regale, i-a lăudat pe regele român şi pe miniştrii acestuia”. Pentru aceste lucruri, NKVD a propus iniţial moartea prin împuşcare. Mai apoi, consfătuirea specială a centralei NKVD din 5 decembrie 1942 a stabilit închiderea lui Belinski în lagăr pentru 8 ani. După ispăşirea pedepsei, a fost trimis în exil, în ţinutul Krasnoiarsk, fiind eliberat abia în anul 1956.

Un caz similar este cel al lui Anton Vustian, preot în satul Matroska din judeţul Ismail. Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza acţiunilor militare, a fost trimis în regiunea Vologodsk, unde în octombrie 1941 a fost în cele din urmă începută ancheta. În autobiografia sa preotul a arătat că întotdeauna şi-a îndeplinit cu loialitate obligaţiile preoţeşti, că în trecut a făcut parte din PNŢ, iar în ultima vreme a fost membru al Partidului Liberal şi nu recunoştea să fi fost vinovat de vreun lucru. Cu toate acestea, anchetatorul penal NKVD a decis altfel, menţionând următoarele în rechizitoriul din 29 noiembrie 1941: “Vustian a fost membru al partidului fascist “Frontul Renaşterii Naţionale” şi a dus o activitate de educare a tineretului în spirit fascist. După instaurarea puterii sovietice în Basarabia, a dat dovadă de nemulţumire faţă de ordinea existentă şi a răspândit minciuni privind Uniunea Sovietică, a supus criticii diverse acţiuni ale autorităţii sovietice, a instigat împotriva regimului colhoznic. S-a pronunţat împotriva atitudinii defetiste, a elogiat Germania hitleristă”. În sprijinul acestor afirmaţii nu exista nici un document la dosar, cu toate acestea, preotul Anton Vustian a fost condamnat la 10 ani de lagăr, prin sentinţa din 10 octombrie 1942. A fost trimis în lagărul Uhtinsk, fiind eliberat în 1944, din cauza unei forme grave de distrofie.

Părintele s-a stabilit în oraşul Bălţi, sperând că-şi va afla liniştea, însă în anul 1949 a fost din nou arestat, pe baza aceloraşi acuzaţii. La 18 iunie 1949 s-a decis ca preotul Anton Vustian să fie deportat pe viaţă “pentru participarea la organizaţii contrarevoluţionare”, locul de execuţie a pedepsei fiind regiunea Krasnoiarsk. După numeroase cereri de recurs respinse, procesul său a fost rejudecat şi pe 6 martie 1954 Colegiul de judecată pentru faptele penale al Curţii Supreme a URSS a decis suspendarea deciziei din 1949. În document se preciza: “În conformitate cu decretul Prezidiului Consiliului Suprem al URSS din 21 februarie 1948, a fost deportat în coloniile unde sunt trimise persoanele care au fost eliberate din tabere după terminarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Vustian a fost eliberat din lagăr în timpul războiului, în 1944. Din această cauză, a fost trimis din nou în 1949 în exil, în mod ilegal”.

Încercări de refugiere în România liberă

Alături de aceste cazuri, motivate politic de oficialii sovietici, există zeci de situaţii ale unor preoţi care au dorit să treacă în România liberă, cerând acest lucru oficial autorităţilor URSS.

Astfel, pe 23 decembrie 1940, NKVD – Ismail l-a arestat pe Vasili Nikolaevici Spanaki (Spanac), fost preot la Menjir, judeţul Cahul, iar pe 27 decembrie NKVD – Bolgrad l-a arestat pe Hristofor Petrovici Beilikci, fost preot în satul Cuza Vodă din judeţul Cahul. Mai târziu, potrivit deciziei din 17 martie 1941, procesele au fost unite şi ambii au fost acuzaţi pentru faptul că, locuind în Ismail, “ar fi produs instigare antisovietică, îndreptată spre răspândirea stării de spirit de emigrare a populaţiei, spre subminarea şi discreditarea acţiunilor partidului şi guvernului sovietic”, în realitate “pentru iniţiativa şi organizarea trimiterii unei telegrame colective guvernului sovietic şi Consulatului român, solicitând plecarea în România”.

Conform mărturiei preotului Spanac, un număr de 90 de persoane semnaseră telegrama, printre aceştia aflându-se etnici români, sârbi, bulgari şi ucraineni, printre aceştia aflându-se şi preoţi din judeţele Ismail şi Cetatea Albă: Teodor Dumbravă, fraţii David şi Constantin Manolescu, Ion Iacoban, Vasile Grădinaru, Feodosii Bogaci, Vasili Bondarenko, Mihail Mihailovici şi alţii.

Evident, autorităţile sovietice nu puteau permite această plecare în masă, astfel că a fost imediat instrumentat un proces politic. A fost întocmit rapid un rechizitoriu pe numele preoţilor Spanac şi Beilikci, care în vara anului 1941 au fost trimişi în Ural, în satul Novaia Tula, din regiunea Sverdlovsk, unde au aşteptat aproape un an să li se judece procesul.

Pe 6 mai 1942, la consfătuirea specială a NKVD-URSS s-a hotărât trimiterea celor doi în lagăr de muncă pe termen de 10 ani. Pe 3 octombrie 1943, Beilikci a murit într-un lagăr din Uralii de Est, iar de soarta preotului Spanac nu se ştie nimic. Cei doi au fost reabilitaţi în mai 1989, în contextul “perestroicăi” gorbacioviste.

O scrisoare a unei soţii de preot deportat în Siberia
Asemenea situaţii, după cum am spus, au fost foarte multe. După reinstaurarea administraţiei româneşti în Basarabia, autorităţile bisericeşti s-au văzut confruntate cu lipsa preoţilor şi cu cererile de ajutor ale familiilor celor deportaţi, aflaţi la mare nevoie. Spre exemplificare, oferim scrisoarea presviterei Alexandra Cernăuţeanu adresată PS Policarp, episcop locotenent al episcopiei Cetăţii Albe – Ismail: “Subsemnata Cernăuţeanu Alexandra, din comuna Bujoviţa, judeţul Hotin, soţia preotului deportat Cernăuţeanu Antonie, parohul bisericii din comuna Şagani, judeţul Cetatea Albă, cu smerenie vin a vă ruga următoarele:

După deportarea soţului meu Cernăuţeanu Antonie de către bolşevici, toată gospodăria noastră a fost distrusă. Subsemnata am rămas cu patru copii, dintre care, primul este în clasa a VI-a a Seminarului Teologic Chişinău, al doilea este în clasa a IV-a Şcoala Eparhială Chişinău, două fetiţe sunt cu mine şi urmează şcoala primară. Afară de averea distrusă de bolşevici nu mai am altă avere, nici mobilă, nici imobilă. Deci cu smerenie vin a vă ruga să binevoiţi a-mi acorda un ajutor de la Sfânta Episcopie, ca fiul meu să poată urma Seminarul Teologic Chişinău, ca una care sunt săracă şi nu am de unde plăti taxele şi întreţinerea fiului meu în seminar.

Fiul meu nu are bursă datorită faptului că în timpul ocupaţiei sovietice subsemnata, cerându-mi repatrierea, am îndurat cea mai mare mizerie în Chişinău, din care cauză s-a îmbolnăvit fiul meu şi a stat în sanatoriul TBC Vorniceni, judeţul Lăpuşna, din iunie 1941 până la 23 ianuarie 1943 când s-a prezentat la şcoală.

Am primit înştiinţarea că fiul meu Cernăuţeanu Victor, clasa a VI-a, n-are bursă pentru că s-a prezentat târziu la cursuri, care întârziere nu este din altă cauză decât boala şi, de asemenea, am primit notificare că dacă subsemnata nu achit taxele şcolare, fiul meu va fi dat afară din seminar, însă eu încă nu am primit pensie şi nu mai am cu ce să-l întreţin la şcoală. Ca una care am toată nădejdea bătrâneţilor mele şi viitorul celorlalţi trei copii ai mei, cu smerenie vă rog a mă ajuta ca să nu rămână copiii mei pe drumuri şi eu în ei la bătrâneţe să pot găsi în ei sprijinul cuvenit”.

Sute de astfel de scrisori se află în dosarele episcopiei Cetăţii Albe – Ismail, iar autorităţile bisericeşti au încercat să ajute pe fiecare, din sumele infime pe care le aveau la dispoziţie. Ele sunt urme, mărturii ale unei mari tragedii, care după 1944 a continuat, amplificată.

Sursa: www.ziarullumina.ro

sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Basarabeni la Sf. Munte.

Părinţii Dometian (Cristea), Ghervasie (Sultanu), Sava (Sultanu), Calinic (Sultanu) Schimonahul şi Teodosie (Soroceanu) întemeietorii Comunităţii “Sf. Ioan Theologul», Chilia Cucuvino, Provata, din Sfântul Munte A t h o s.

În Anul 1868, trei fraţi români din Basarabia, au venit la Sf. Munte pentru închinare, anume: Stefan, Iordache şi Costache, din familie Sultani (zişi şi Voroticeni) şi cu un nepot al lor Theodor (Soroceanu). Aceştia au vizitat mai întîi toate Mănăstirile şi Schiturile existente în Sf. Munte, unde au putut vedea o mulţime de Odoare Sfinte, şi multe lucruri de provenienţă românească, dăruite de Domnitorii noştri din acele timpuri, încântaţi de acestea, şi având marea dorinţă ca şi singuri să între în viaţa monahală şi să-şi petreacă restul vieţii în aceste locuri, cu propriile lor mijloace, au cumpărat de la Mănăstirea Lavra, ruinele fostei Chilii Cucuvino cu întreaga proprietate, plătind în total suma de 15.000 Groşi în aur (cinci-spre-zece mii).

Ca prim stareţ şi conducător duhovnicesc a fost rânduit Monahul Dometian, român Basarabean, cu metania de la Chilia românească (Xiropotamul) cu Biserica Adormirea Maicii Domnului. Curând, după un an de zile, acei trei fraţi Basarabeni şi cu nepotul lor au fost tunşi în cinul monahicesc, luând numele de: Ghervasie, Sava şi Calinic Schimonahii şi Theodosie monahul (Soroceanu). Menţionatul stareţ, părintele Dometian Cristea, a condus acest aşezemânt până la anul 1879, după care apoi s-a retras la linişte, (fiind înaintat în vârstă) şi a luat conducerea Părintele Calinic (Sultanu). Acesta, şi el acum fiind înaintat cu anii, şi văzînd inteligenţa şi aptitudinea tânărului monah Teodosie (Soroceanu), sa sârguit al ridica la treapta Preoţiei, şi apoi, intervenind la Mănăstirea pendinte Marea Lavră, i-au încredinţat conducerea acestui Lăcaş, în calitate de Stareţ la anul 1881, însuşi retrăgându-se la linişte.

Vechile clădiri, unde fusese oarecând şcoala, cât şi cele făcute de românii Thesalieni împreună cu Bisericuţa, erau în complectă ruină, pe care stareţii mai sus indicaţi, deşi le mai reparase, totuş era imposibil să mai reziste, trebuind a le construi toate din nou.

Astfel, noul stareţ, Ieromonahul Theodosie Soroceanu, cu mijloacele proprii ale unchilor săi mai sus zişi şi cu ajutorul altor pioşi creştini şi compatrioţi, a rîdicat din temelie alte corpuri de case împreună cu Biserica, pe un teren ceva mai sus, dându-i acelaşi patron al Sf. Ioan Theologul, ce-l avea şi anterior. Mai târziu, pe la 1902, s-au mai construit şi alte dependinţe şi clădiri, şi un corp mare de case cu patru etaje, având diferite încăperi şi camere atât pentru locuinţa monahilor convieţuitori (care pe atunci ajunsese la un număr de 30), cât şi pentru primirea şi găzduirea vizitătorilor şi a perelinarilor, ce veneau în mare număr la Sf. Munte, pentru închinare.

Ca pământ cultivabil, are această comunitate o întindere de peste 30 hectare, pe care s-a cultivat măslini, vie, aluni şi alţi pomi fructiferi, cum şi o frumoasă grădină de zarzavaturi. Comunitatea posedă şi o “bibliotecă frumoasă”, cu un număr de peste 2000, volume cărţi, o parte cumpărate, şi o parte donate de Academia Română din Bucureşti, cum şi de către alţi binevoitori compatrioţi Români care au contribuit cu diferite cărţi pentru înfiinţarea acestei Biblioteci.

Cele necesare pentru întreţinerea personalului comunităţii se procură atât din produsele locale ale comunităţii, cât şi din ajutoarele cititorilor şi compatrioţilor noştri, fraţi creştini. Până în timpul războiului mondial (1916) Comunitatea primea o subvenţiune anuala de la Onar. Guvernul Român, în sumă de 5.000 cinci mii Lei, care i-au fost suprimată în anii de criză. Birul anual, ce-l plăteşte către Mănăstirea Dominantă Lavra, este de 5 lire othomane. Actul de cumpărare (Omologhia) prevede înscrierea a trei persoane şi după moartea vreunuia din aceştia, se înlocueşte cu altul din personalul Comunităţei, astfel că Comunitatea este cu drept de moştenire veşnică. Întreaga viaţă a Comunităţii este bine organizată, după modul celorlalte Mănăstiri din Sf.Munte, iar Slujbele şi Serviciul Divin să sevârşeşte în limba maternă românească, la care pe lângă Patriarhul Ecumenic, se pomeneşte şi Sf. Sinod al României, precum şi Familia Regală.

Cîteva explicaţii la Pagina a 3-a

(1.) Tot aceşti trei Fraţi (Sultani) Ghervasie, Sava şi Calinic Shimonahii, sunt Primii Ctitori, fondatori ai Comunităţii vecine cu patronul Sf. Ioan Botezătorul, Chilia numită ”Catafighi” (Scăparea), care la cumpăratul şi începutul clădirii ei au contribuit cu suma de: 2016 Lire Othomane (două mii şase-spre zece), iar primul stareţ al acelui Lăcaş a fost rânduit Ieromonahul Theodorit Hodorogea, originar din Basarabia.

(2.) Domnul Tache Ionescu, fost Ministru de Culte, a binevoit a oferi Comunităţii (Cucuvino) gratuit toate cărţile Bisericeşti cu litere noi (Latine).

(3.) Domnii Miniştri de culte ai Onor. Guvernului Român, treptat au ajutat şi susţinut Comunitatea în toate interesele ei, iar în timpul Guvernului Sub Excelenţa Sa Domnul Sturdza, i s-a înfiinţat o subvenţiune de 5.000 Franci, (cinci mii) anual, şi în timpul crizei sa redus la 2500 (două mii cinci-sute) franci, apoi, mai târziu s-a desfiinţat.

Încă din anul 1911, Comunitatea a obţinut voie de la Onor. Guvernul Român şi Sf. Mitropolie de Iaşi ca să înfiinţeze un nou aşezemânt în localitatea de la Bucium (Vlădiceni), aproape de Iaşi, pentru ca să-i fie ca metoc de întreţinere. La întemeierea acelui metoc a lucrat mult Vrednicul stareţ Arhim. Theodosie, secundat de câţiva părinţi şi ucenici din sânul comunităţii. Cu fondurile proprii ale Comunităţii s-a cumpărat astfel proprietatea numită „Cozmoae” cu vie şi pământ cultivabil, unde în scurt timp s-au construit câteva clădiri şi o Bisericuţă cu hramul Sf. Ioan Theologul, dândui-se numele de: Schitul Filial Sf. loan Theologul-metocul comunităţii fraţilor români Sf. Ioan Theologul, Cucuvino, Provata din Muntele Athos. Actele Noului Schit au fost deci legalizate de Onor. Guvernul Român şi aprobate de Sf. Mitropolie a Moldovei din Iaşi, iar PărinteleTheodosie, stareţul respectiv al comunităţii a fost avansat la rangul de Arhimandrit de către Inaltul Ptelat I.P.S. Mitropolit Pimen +

După încetarea războiului mondial (1918), din cauza unei catastrofe întâmplate la Socola (în apropiere de Schit) cu arderea marelui depozit cu muniţii explozibile de rezboi, aşezemântul cu toate clădirele şi întreaga gospodărie, înpreună cu Bisericuţa a ars din temelii, unde din nefericire a căzut victimă şi mult regretatul stareţ Arhim. Theodosie Soroceanu. Nenorocirea, fireşte, a fost mare şi pagubele considerabile pe care le-a încercat Comunitatea.

După moartea tragică a Păr. Theodosie Soroceanu conducerea Comunităţei i-a parvenit succesorului său Arhim. Epifanie Dumitrescu, care pe ruinele schitului destrus de foc, a început să refacă casele şi apoi Biserica cu intreaga gospodărie.

Extras din: Sf. Munte Athos, Provata, Anul 1935, Luna Ianuarie 20.

Pentru conformitate: Arhim. Varlaam (www.cucuvino.info)

În anul morţii lui Stalin, 1953 este amnistiat. Întorcându-se în patrie, episcopul Nectarie, l-a numit paroh, la biserica din satul Şestaci, raionul Cotiujeni. Din 1956 este transferat ca paroh la biserica Sf. Gheorghe din satul Cobâlnea, raionul Rezina, unde a slujit până la sfţrşitul vieţii sale. Peste opt ani de la decesul soţiei sale, părintele Ioan este tuns în monahism cu numele de Hrisostom de către mitropolitul Serapion în anul 1988. În aceeaşi zi este ridicat în cin de arhimandrit.
Părintele Hrisostom a fost un distins teolog, traducător, polyglot, poet şi orator, care şi-a exprimat fidelitatea şi râvna pentru Biserică în volumele de versuri, traducerile din operele Sfinţilor Părinţi şi predici.

În anul 2009, la zece ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Hrisostom, graţie eforturilor Prot. Zosima Toia, protopop de Chişinău, care este unul din fidelii fii duhovniceşti ai părintelui Hrisosotom, au văzut lumina tiparului un volum de versuri religioase cu genericul „De vorbă cu mine însumi” şi o monografie intitulată „Slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti” în care este prezentată viaţa regretatului părinte.

Prot. Zosima Toia, protopop de Chişinău: Părintele Hrisostom Sochircă, a fost acela, care în vremuri de prigoană împotriva Bisericii, nu s-a temut să mărtuirsească cuvântul lui Dumnezeu. Curajul său a fost exemplar pentru creştinii din parohiile satelor Şestaci şi Cobâlea, unde părintele obişnuia să oficieze serviciile divine.
Vorba sa dulce, înţeleaptă şi pe înţelesul tuturor avea puterea de a umple până şi curtea Bisericii de creştini. Părintele a ţinut foarte mult la turma sa, şi din acest motiv practic nu există casă în Şestaci şi Cobâlnea unde el să nu fi intrat, pentru a da un sfat aşezat şi pentru a spune o vorbă mângâietoare.

Bibliografie:
Prot. Zosima Toia. “Părintele Hrisostom, slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti.” Chişinău anul 2009.

Studii la Seminarul teologic din Chisinau (1879-1889) si la Academia teologica din Kiev (1889 – 1893), magistru in teologie la aceeasi Academie (1907). Profesor de Sfanta Scriptura la Seminarul teologic din Kiev (1895-1906), profesor suplinitor (1906) si titular (1907) de Omiletica, apoi de Istorie bisericeasca (din 1912 pana in 1917) la Academia din Kiev; profesor de Limbi romanice la “Institutul de limbi orientate apropiate” din Kiev (1919 – 1924), si concomitent profesor de Istoria Bizantului la Universitatea din Odessa (1919 – 1920); preot la catedrala Sf. Vladimir din Kiev, protopresbiter mitrofor; in timpul regimului sovietic a fost deportat la Arhanghelsk si in alte zone nord-siberiene.

Lucrari:

- Prea cuviosul Teodor Studitul. Viata si opera, Kiev, 1907 (teza de magistru);

- Activitatea predicatoriala a Sf. Ioan Gura de Aur, Tipuri istorice ale predicii bisericesti;

- Profesorul V. T. Pievnitki ca omilet: Predici funebre;

- Activitatea bisericeasca si legislativa a imparatului Alexie Comnenul;

- Relatiile urmasilor lui Alexie Comnenul cu Roma;

- Pavlicianismul in Bizant in secolul XII, Edictul din Milan al imparatului Constantin cel Mare;
Relatiile bizantine cui Biserica armeana si altele, majoritatea au fost publicate in revista “Trudi Kievskoi Duhovnoi Akademii”, al carei redactor a fost in perioada 1912-1917; altele in revista Seminarului teologic din Kiev (toate studiile sale sunt scrise in ruseste).

susrsa:  Pr. Prof. Mircea Pacurariu, Dictionarul Teologilor Romani. Bucuresti, Editura Univers enciclopedic, 1996.

CUNESCU GHEORGHE, preot, publicist

Nascut la 3 august 1914, în Susleni, jud. Orhei.
Studii la Seminarul teologic (1928 – 1936) şi la facultatea de teologie (1936-1940) din Chişinău.
Preot în Soldăneşti – Orhei (1942-1944), Pânăghia – Dolj (1945-1947), Ideciu de Jos-Mures (1948-1952), Luieriu-Mures (1953 -1971) şi Bucureşti (1972 – 1975),
Preocupat de reeditarea operei lui Gala Galaction;
Studii despre diverse personalităţi ale culturii româneşti.

Lucrări în volum:

• Gala Galaction. 0 lume nouă. Antologie şi studiu introductiv de…. Bucureşti, 1970, 288 p.;
• Gala Galaction. Prin ţară. Culegere, cuvânt introductiv, tabel bibliografic şi note de…, Bucureşti, 1975, 156 p.;
• Gala Galaction, Opinii literare. Ediţie de…. Bucureşti, 1979, 362 p.; Pe urmele lui Gala Galaction, Bucureşti, 1982, 270 p.;
• Gala Galaction. Mihai Eminescu. Ediţie, cuvânt înainte, note şi indice de …. laşi, 1987, 160 p.;
• Gala Galaction, Galaţi, 1989,486 p.

Studii:

•  Gala Galaction traducător biblic, în BOR, an. LXXXV, 1969, nr. 3-4, p. 312-329;
• Gala Galaction ,”ad cathedram”, în ST, an. XXVI, 1974, nr. 3 – 4, p. 271 – 278;
•  Părintele Grigorie (Gala Galaction) ,,Gură de Aur”, în GB, an. XXXVIII, 1979, nr. 3 -4, p. 287-296;
•  Gala Galaction – bibliografie teologică – bisericească în BOR, an. XCVII, 1979, nr. 3 -4, p. 451-504;
• Preoţia Părintelui Grigorie (Gala Galaction), în “Ortodoxia”, an. XXXI, 1979, nr. 2, p. 391-404;
• Părintele Grigorie Pi:culescu (Gala Galaction) apărător al Ortodoxiei româneşti, în MO, an. XXXI, 1979. nr. 4-6, p. 238-244
• Gala Galaction despre slujirea arhierească, în MO, an. XXXII, 1980, nr. 7-9, p. 652-660;
• Eminescu în conştiinţa Iui Gala Galaction, în ,Revista de istorie şi teorie literară”, nr.3, 1980, p.397-409;
• Dreapta credinţă în scrierile Părintelui Gala Galaction. MO, an. XXXV, 1983, nr. 9-10, p. 595 – 611 -.
• Părintele Grigorie Pi:culescu, (Gala Galaction) traducător al Bibliei, în MO, an.XXXVI, 1984, nr.9- 10, p.625-640;
• Pacea noastră – pacea lumii (după scrierile părintelui Grigorie Gala Galaction), în MO, an. XXXVIII, 1986, nr. 4, p. 6 – 22.

Alte Studii:

• Antimise – greceşti imprimate la Viena pentru românii ortodocşi , din Transilvania, în “Almanahul parohiei ortodoxe române din Viena” pe anul 1983, p.115 -119;
• Cărţi vechi româneşti pe valea inferioară a Muresului: Deda-Reghin, în MA, an. XVIII, 1973, nr.1-2, p.102 – 110;
• Protopopul Gheorghe Dimitriu, (Hogaş) din Tecuci – Iuptător pentru unirea ţărilor româneşti, în MMS, an. L, 1974, nr. 1 – 2, p. 104 – 113
• M. Eminescu. La 125 de ani de la naşstere, în BOR, an. XCIII, 1975, nr. 1 -2, p. 109 – 117;
• Constantin Brâncuşi. La centenarul naşterii, în GB, an. XXXV, 1976, nr. 1-2, p. 211 -210;
• Ierodiaconul losif N. Teodorescu. La centenarul nsşterii lui Tudor Arghezi, în MO, an. XXXII, 1980 nr. 7 – 9, p. 639 – 647;
• Mihail Sadoveanu. La centenarul naşterii sale, în BOR, an. XCVIII, 1980, nr. 11 – 12, p.1173 – 1182;
• Octavian Goga. La centenarul naşterii, în BOR, an. XCIX, 1981, nr. 3-4, p. 325-333;
• George Enescu. La centenaru naşterii sale, în BOR, an. C, 1982, nr. I -2, p.168-179;
• Mitropolitul Iosif Budai. La 300 de ani de la nastere, în MA, an. XXVII, 1982, nr. I – 3, p. 139 – 150;
• La o sută de ani de la naşterea Iui Nicolae Titulescu, în MO, an.XXXIV,1982, nr.4-6, p.395- 404 ;
• Preotul poet Alexie-Alecu Mateevici (Mateescu), La 95 de ani de la naştere, în BOR, an. Cl, 1983, nr. 3 4, p. 247 – 252;
• Onisifor Ghibu. La centenarul naşterii (1883-1983), în BOR, an. Cl, 1983, nr. 5-6, p. 417-426;
• Ciprian Porumbescu. La 100 de ani de la trecerea lui la cele vesnice, în BOR, an. CI. 1983, nr. 7 – 8, p. 530- 541;
• Arhimandritul luliu Scriban, apărător al Ortodoxiei româneşti, în MO, an. XXXVIII, 1986, nr. 5, p 87-103;
• Alexie Mateevici şi Iimba românească, în BOR, an, CVI, 1988, nr. 3 – 4, p. 88-95;
• Tudor Arghezi despre Ortodoxia românească, în “Ortodoxia”. an. XLII, 1990, nr. 4, p. 162 – 178.

Articole, recenzii (peste 40), necrologuri în:

• “Tribuna Tinerimii” – Bucureşti,
•“Cronica” Iaşi,
• “Revista Cultului Mozaic” – Bucureşti,
• “Vatra” – T. Mures,
• “Calendarul Credinţa” Detroit,
• “Telegraful Român”-Sibiu,
• “Luminătorul”-Chişinău etc. sau în revistele citate în lista bibliografică.

______________________________________________________

Axa preocupărilor literare ale lui Cunescu o constituie studiul îndelungat al personalităţii lui Gala Galaction, profesorul său preferat, faţă de care manifestă un veritabil cult.

Lucrările despre maestru au o valoare exclusiv documentară. Cunescu reconstituie mai întâi, în volumul Pe urmele lui Gala Galaction (1982), călătoriile preotului şi scriitorului în provinciile româneşti şi în străinătate (Ungaria, Italia, Egipt, Muntele Athos etc.).

Drama biografică a reconstituirii este ulterior dezvoltată şi amănunţită într-o monografie, Gala Galaction (1989), îmbinând criteriul cronologic cu cel tematic. Prezentarea operei literare este descriptivă, adesea convenţional lirică şi (în absenţa simţului critic) dublată de admiraţia nediferenţiată, nivelatoare. Informaţia istorico-literară este însă remarcabilă şi prezintă încredere. De aceeaşi natură sunt contribuţiile privitoare la Tudor Arghezi (în ipostază de monah şi de comentator al ortodoxiei româneşti) şi Al. Mateevici.

A alcătuit culegeri din opera lui Galaction (articolele despre Eminescu, publicistica de călătorie, memorialistica, scrierile despre Basarabia). O postfaţă la „amintirile din gulag” ale preotului Vasile Ţepordei desfăşoară istoria pe scurt a Basarabiei culturale interbelice şi dă un inventar al scriitorilor basarabeni (sau numai născuţi în Basarabia) din secolul al XX-lea.

Opera

• Pe urmele lui Gala Galaction, Bucureşti, 1982;
• Gala Galaction, Galaţi, 1989.

Ediţii

• Gala Galaction, O lume nouă, prefaţa editorului, Bucureşti, 1970, Prin ţară, prefaţa editorului, Bucureşti, 1975, Opinii literare, prefaţa editorului, Bucureşti, 1979, Mihai Eminescu, Iaşi, 1987, Zile basarabene, introducerea editorului, Chişinău, 1993.

Surse:

1. Dictionarul teologilor romani de Pr. Prof. Mircea Pacurariu.

2. http://www.crispedia.ro/Gheorghe_Cunescu