Calugaria “alba”

Calatorind odata la Chisinau, m-am dus si la Dobruja, la mormantul parintelui Ioan Zlotea. Acolo vezi mereu multa lume, caci mormantul este socotit a fi facator de minuni si multi bolnavi au aflat acolo vindecare sau ameliorari. Ioan Zlotea a fost pelerin si vindecator toata viata. Se cunosc mai multe cazuri faimoase de laici, oameni obisnuiti, dar cu vocatie mistica deosebita, care ajung pana la masura vietii sfintite. Amintim aici de “Mosu” Gheorghe Lazar (1846-1916) din Sugag – Alba, taran transilvanean in care credinta a dat floare mistica. La 38 de ani, el peregrineaza la manastirile din Tara Sfanta si de pe Muntele Athos, vrem
e de trei ani. Duce o viata de asceza severa; spune neincetat “Rugaciunea lui Iisus”; dobandeste iluminarea si puteri suprafiresti, darul proorocirii, al clarviziunii, al caldurii permanente, umbland descult iarna… Daca s-ar scrie o carte despre viata si trairea sa mistica, ar rezulta o lucrare la fel de consistenta ca acea “Spovedanie a pelerinului rus”, modelul ascetului laic.
La fel de insemnate sunt viata si lucrarea lui Ioan (Elisei) Zlotea, din tinutul Tighina, contemporan cu “Mosu” Lazar. Taran roman din Salcuta Basarabiei, simplu si fara carte, in el se aprind deodata inaltimi vizionare si puteri tamaduitoare. A dus viata de ascet, a facut milostenii si a vindecat prin puterea rugaciunii. Spre sfarsitul vietii abia, Ioan Zlotea s-a calugarit; dar si atunci a obtinut ingaduinta sa nu stea la chilie, ci sa fie calator prin “Via Domnului”, ca sa ajute oamenii cu povata si vindecare.

Fericirile penitentului Elisei

Elisei (Ioan) Zlotea se naste la 14 iunie 1862, in satul Salcuta din judetul Tighina. Simte chemare ascetica, de tanar. La varsta majoratului, cere voie parintilor sai sa intre la manastire, dar ei nu-i permit: fiind cel mai mare dintre copii, e tinut la munca in gospodarie. Atunci el isi zice ca, daca nu poate fi calugar cu haina, sa fie calugar cu disciplina si trairea, acolo unde se afla! Decide sa duca o viata sfanta, in conditii laice. De Craciunul anului 1882, face post de 30 de zile, dupa care are o viziune: ii apare Iisus Hristos, care-l intareste in viata de sfintenie, dusa in laicitate! Apoi parintii ii cer sa se insoare cu o fata bogata, pentru avere. Ce sa faca? Ii asculta! Uneori trebuie sa fii foarte dibaci ca, implinind o porunca, sa nu incalci alte trei! Asadar, ca sa implineasca porunca a cincea (cinstirea parintilor si ascultarea lor!), el se va insura cu Daria, o fata bogata, dar va cauta sa-si respecte legamintele ca si monahale. Daria este bogata, dar arierata mintal. Faptul ca are mintea bolnava este interpretat de tanarul Zlotea ca o sansa: Dumnezeu i-a dat penitenta si slujire, i-a dat prilej sa se sacrifice, ingrijind de biata lui sotie, ca de un copil mic. Si-a dus acest canon multi ani, avand multa rabdare, considerand ca i s-a dat prilej sa faca binele!

Vindecator si povatuitor

Curand, Elisei Zlotea devine foarte cunoscut in tinutul Tighina si-n toata Basarabia. Faima lui ajunge si-n regatul romanesc. El a vindecat orbi si paralitici, a vindecat boli de cap si de inima, cancere, boala neagra (sindromul de posesiune demonica). Sunt atestate cazuri de vindecari miraculoase. Un contemporan al sau, Macarie Sarbu, a scris o carticica de vreo 50 de pagini despre vindecarile parintelui Zlotea (din aceasta lucrare, vom lua si noi cateva informatii).
Modul sau de vietuire era curat, era euharistic:
Nu se aseza la masa pana nu poftea pe cineva sa manance cu el;
Primea calatori straini, le spala picioarele, ii ospata;
Facea milostenie multa, risipind averea sa personala, zestrea bogatei Daria si donatiile pe care le primea mereu.
Stia pe de rost Scriptura; citea mereu “Vietile Sfintilor”.
Cand voia sa stie ce fapta sa mai savarseasca, facea post total si astepta o viziune. Intr-un an, a repetat de doua ori postul de 40 de zile si abia dupa aceea a capatat o viziune cereasca.

Cu mesaj urgent la portile tarului

Taumaturgul Zlotea a fost arestat de 25 de ori. Uneori se petrecea asa: in pelerinaje, in jurul sau se adunau multimile, iar stapanirea ruseasca din Basarabia era nelinistita, il aresta, il tinea la beci cateva zile, apoi el facea o minune care-i inspaimanta pe temniceri, si-l eliberau.
Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea

Intr-un an, in prag de razboi mondial, Dumnezeu l-a trimis pe Parintele Zlotea la imparatul rus Neculai al II-lea sa-l vesteasca ce vremuri de urgie vor veni peste lume, si de cine sa se fereasca. Elisei Zlotea a ajuns la Petrograd, pana la portile palatului. N-a putut sa-l vada decat pe guvernator, care l-a insultat, ca tocmai un taran ignorant vrea sa-l sfatuiasca pe imparatul! Zlotea nu stia ruseste, iar insotitorii sai, care traduceau, nu au putut sa-l induplece pe guvernator. Se spune ca i-au legat in lanturi (venise cu 31 de insotitori), i-au pus intr-un vagon si i-au trimis, inapoi, in Basarabia. In gara Rovno, pelerinul Zlotea face o minune si este dezlegat din lanturi, si el, si insotitorii sai.

Pravila parintelui Ioan Zlotea

Desi fara carte, Ioan avea o intelepciune nativa, imbogatita prin rugaciune. Dadea povete intelepte si a lasat in memoria locului o “pravila”, o regula, coerenta si bine articulata. El o recomanda oamenilor, spunandu-le ca aceasta ii va feri de boala si de griji. Asadar, el ii invata pe crestini urmatoarele:
- Sa se roage de patru ori pe zi: dimineata, la amiaza, seara si la miezul noptii.
- Sa posteasca trei zile pe saptamana.
- Sa faca semnul crucii foarte corect (”crucea dogmatica de care se cutremura dracii” spunea si Parintele Cleopa), crucea fiind pecetea lui Hristos.
- Sa spuna de 7 ori pe zi Tatal nostru, prin comparatie cu David, care “de 7 ori pe zi il lauda pe Domnul”.
Pentru cei scoliti, el recomanda sa citeasca zilnic si cele 7 laude. Simtea el ca scolirea introduce scepticismul mental, prin care se strecoara secularizarea…
Pentru cei care au facut pacatul curviei, recomanda, intai, sa lase pacatul, cu legamant, apoi sa spuna zilnic de 3 ori Psalmul 50 si de 15 ori Tatal Nostru, cu lacrimi si cutremurare de inima.
Pentru mentinerea vietii sporite, recomanda trei lucruri: sa ierti, sa nu osandesti pe altii, sa te smeresti.

Rugaciuni pentru sinucigasi si “vindecarea arborelui genealogic”

Constatand ca un sinucigas sau un om ingropat necrestineste aduce in familiile respective boala si esecuri pana in a III-a generatie, Zlotea avea canon de rugaciune si postire purificatoare si-i punea si pe cei din familia in cauza sa faca rugaciune si post.
Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea

Dupa un astfel de post de 40 de zile, la Parintele Ioan a venit “draconul cel mare” sa-l nimiceasca, reprosandu-i ca se roaga pentru smulgerea din ghearele diavolului a unor oameni sortiti pe vecie iadului, si care cu voia lor s-au zalogit satanei (sinucigasii, cei aflati pe treapta a 12-a a pacatului). Draconul cel mare l-a lovit cu gheara pe Parintele Zlotea. Dar (in viziunea parintelui Zlotea) i-a sarit in ajutor arhanghelul Mihail, care l-a distrus pe diavol.
Martori oculari spun ca, dupa iesirea din transa vizionara, Zlotea avea pe fata sange si semnele ghearei. Un caz special de stigmat.
Tine de miracol si de har faptul ca Parintele Zlotea, un taran cu viata sfintita, descopera “terapia arborelui genealogic”, devenita in secolul nostru o disciplina a medicinii alternative: rugaciunea speciala facuta pentru cei care au in familie rude care au fost in conflict grav cu legea divina.

Tunderea in monahism

Spre 60 de ani, Parintele Ioan Zlotea este tuns in monahism. S-a intamplat asa: un calugar de pe Athos, Parintele Iosif, afland ca Elisei Zlotea este “impodobit cu atatea fapte bune”, vine la Salcuta si-l indeamna sa se calugareasca. Pentru aceasta, il conduce la Schitul Sfantul Ioan din Iasi, la staretul Epifanie. Acesta il cerceteaza “si-l gaseste desavarsit in credinta”, facandu-l monah, cu numele de Ioan. Schitul din Iasi devine, curand, un loc cautat, asaltat de popor, pentru vindecare si cuvant de folos de la Parintele Zlotea.
Parintele Ioan Zlotea cere sa revina in Basarabia, unde oamenii au nevoie de el. Staretul Epifanie ii ingaduie aceasta si chiar ii gaseste un fel de sediu, un loc central, unde sa poata face vindecari si povatuiri: la boierul Nicolae Elinschi din Orhei, credincios mare, care-i favorizeaza lui Ioan sa se instaleze pe via lui, daruindu-i o parte din ea…
Via este, si la propriu si la figurat, in relatie cu lucrarea duhovniceasca. Aici, pe via lui, Parintele Ioan vrea sa faca o manastire, dar nu este lasat. De cine? Tocmai de… preoti, care vazand faima si harul lui Ioan Zlotea zic ca “vor ramane fara popor, cu bisericile pustii”… Ei uneltesc si fac ca Parintele Ioan sa fie arestat iarasi… Este anul 1925, este Romania Mare, si nu-i spre lauda noastra ca un parinte harismatic este arestat tocmai de compatriotii lui! Va fi eliberat de Arhiepiscopia din Chisinau.
Ultimii trei ani din viata, Parintele Ioan ii petrece la Arhiepiscopie, facand canon si ascultare, vindecand si invatand pe oameni.

Un mistic autentic

S-a scris despre el: “Rugaciunea lui era totdeauna ascultata. Cu mare putere a fost invrednicit”. El dobandise “mutarea mintii in alt veac”, asa ca misticii adevarati.
Cartea cu sfinti: Pelerinul basarabean Ioan Zlotea

Macarie Sarbu, primul sau biograf din anii ‘30, scria despre Parintele Zlotea si despre categoria de mistici careia ii apartine:
“Ei se afla in trup, dar nu locuiesc in trup. Umbla pe pamant, dar locuiesc in ceruri. Iubesc pe toti si sunt urati de multi; de toate duc lipsa si de toate au de prisos; sunt dispretuiti si cu dispretul sunt proslaviti… Si dupa cum trupul nu poate vedea sufletul, asa lumea n-are putere sa cunoasca crestinii adevarati”.
Trecand la cele vesnice in 1928, Parintele Ioan a fost ingropat in via Arhiepiscopiei din Chisinau. In 1969, un tractor a fost trimis sa are mormantul lui Ioan si, atingandu-se de marginea mormantului, au cazut sinele tractorului.
Cum de altfel prevestise, Parintele Ioan a fost deshumat in 1969, spre stramutare. S-a gasit ca trupul sau ramasese intreg si avea mireasma placuta – unul din semnele sfinteniei. A fost reinhumat la Dobruja, acum o suburbie a Chisinaului. Mormantul sau a devenit loc de pelerinaj si intarire trupeasca si sufleteasca.

Vasile Andru, http://www.formula-as.ro/

Ion Aldea Teodorovici îi cântă lui bădia Grigore Vieru piesa Reaprindeţi candela – despre Dumnezeu, despre Neam şi despre Iertare.

( Interviu realizat de regizorul Dominic Dembinski, filmare anul 1990.)

A fost specialist în drept, dar îl preocupa şi istoria, literatura, ştiinţele agricole. A moştenit de la părinţi mai multe moşii, cu suprafaţa totală de 25.000 ha, şi apoi mari cirezi de vite, herghelii de cai, turme de oi, numeroase conacuri. Toate aceste averi le-a pus în serviciul ţării, în folosul ţărănimii „pe care a iubit-o, a îndrumat-o şi a jutat-o” (Eugen Holban). Pământurile le-a dat în arendă ţăranilor şi a făcut donaţie cooperativelor agricole şi forestiere. Grandioasa sumă de bani, obţinută din vânzarea imobilelor, a fost transferată fondurilor caritabile pentru construcţia de şcoli, biserici şi spitale în toate provinciile româneşti, pentru sprijinirea instituţiilor culturale, pentru tipărirea cărţilor, pentru asigurarea cu burse a tineretului studios. Ctitor al bisericilor din Şofrîncani, Zăicani, Trinca, Pociumbăuţi, fondator al spitalelor din Trinca şi Brătuşeni, donator în sprijinul bisericilor, spitalelor şi şcolilor din Trinca, Stolniceni, Brînzeni ş.a. Drept recompensă pentru actele de binefacere şi contribuţia la trezirea conştiinţei naţionale, este ales ca membru onorific al Academiei Române pe 24 mai 1910. De asemenea, a fost şi preşedinte de onoare al Partidului Naţional Moldovenesc (1917), primul preşedinte al Parlamentului României Mari (1919), senator al Transilvaniei ş.a.

S-a stins din viaţă la Bucureşti. I-au fost organizate funeralii naţionale. A fost înmormântat în Cimitirul Sf. Vineri, pe Aleea Teilor.

dupa: wikipedia.org.

____________________________________________________________

Când, acum câteva saptamâni, s-a auzit ca dl. Vasile Stroescu – Vasile de Stroesco, cum se scrie d-sa, ca nobil basarabean, coborâtor al vechilor nostri razesi si boieri – a facut o danie de 100 000 de coroane fondului cultural din Blaj, menit sa sprijine, împotriva oricui, scoala româneasca, a fost o uimire. Se poate ca un român bogat sa faca un astfel de lucru? Dar aceasta înseamna calcarea în picioare a celor mai frumoase datini nationale! Când cineva din neamul nostru are bani de prisos mai cumpara mosii, cladeste vreun palat aurit, calatoreste pe unde dracul si-a-ntercat copiii sau face pe “boierul valah” în lumea cântaretelor si dantuitoarelor din Paris, ori de-l ajuta vrâsta ori nu. Asa se cuvine: asa s-a facut si asa o sa se faca. Un grec, un bulgar pot dispune altfel de banul lor, fiindca doar unul e numai o “capra” de grec, iar celalalt un “tucanaglava” prost de bulgar, dar o natie nobila trebuie sa aiba alte apucaturi.

Multi se mirau de ce dl. Stroescu, român ortodox din Basarabia pravoslavnica, s-a gasit sa faca darul sau de rege Bisericii unite, cu care nu e legat prin nimic. Vreun român prea roman de dincolo s-o fi gândit poate la vreo convertire în perspectiva, caci sunt si rataciti de aceia cari-si pierd vremea cu astfel de lucruri. Dl. Stroescu a raspuns, asa cum se cuvine sa raspunda orice român la certele confesionale ca, adeca, d-sa nu stie decât Biserica de limba sa, româneasca. Aratându-i-se ca si la Sibiu se strâng bani pentru scoli, tot românesti, si ca acestea sunt mai multe, a facut, se zice, un nou dar, de 300 000 de lei.

Pe noi nu ne-a mirat fapta d-lui Stroescu. D-sa e cunoscut de mult ca un mare prieten al neamului sau, ca un raspânditor darnic al bogatiei sale pentru scopuri nobile. A îmbatrânit facând binele si era firesc ca, astazi, sa se întreaca pe sine.

Darul d-lui Stroescu mai are însa un înteles, unul mângâietor si plin de fagaduieli. La 1912 rusii serbeaza o suta de ani de la furtul Basarabiei. Cu acest prilej iese înainte si o suma de “fosti moldoveni” cari vor cânta si ei osanale aratând ca stapânirea ruseasca peste Prut se datoreste si tradarii înaintasilor lor. Ei vor striga sus si tare ca, din mila “împaratului”, Basarabia e fericita în cultura ruseasca înfatisata prin Scoala si Biserica.

Înaintând cu doi ani asupra serbarilor profane ce se vor desfasura pe mormântul vechii noastre glorii de nestearsa amintire, dl. Stroescu deschide mâna larg si da o jumatate de milion culturii românesti, afirmând astfel legatura neaparata si vesnica a Basarabiei sale de viata, de lupta, de triumful firesc al acestei culturi.

Ce e mai curat si mai bun în românimea basarabeana a vorbit prin graiul acestui nobil batrân în clipa binefacerii memorabile. Aratând ca-si aduce aminte si ca pretuieste mai presus de orice comunitatea noastra sufleteasca, pe care toata puterea Rusiei n-o poate sfarma, Basarabia ni-a dat prin dl. Vasile Stroescu acea chezasie pentru viitor pe care stim astazi ca ne putem razima.

Anul 1910 (Neamul românesc, anul al V-lea, nr. 47.)

Fig. 2. Virf de lance paleolitica descoperit de Nicolae N. Morosan

Impreuna cu I. G. Botez, Nicolae N. Morosan descopera si cerceteaza statiunea paleolitica din locul nimit “Bortoasa”, la 2 km nord-vest de satul Lopatnic, unde au efectuat sapaturi arheologice nu prea mari, dar au descris detaliat geologia, fauna si uneltele din silex ale acestui monument. Totodata Nicolae N. Morosan a studiat si alte monumente arheologice. In 1928 el descopera la fierarul satului Tetcani, judetul Edinet, ramasitele unei comori cu obiecte din bronz, alcatuita din 2 topoare si un virf de lance, gasite mai inainte de taranii satului intr-o cariera de piatra. Multe obiecte fierarul li-a prelucrat, un topor si virful de lance le-a daruit, pastrindu-se numai un topor care a si fost descris. Prezinta interes si splendida fibula de argint aurit de tipul “Monstruozo” gasita in anul 1932 in satul Vasilica, judetul Balti, provenind, probabil, dintr-un mormint distrus al unei capatenii. Datarea fibulei cu sec. III, presupusa de Nicolae N. Morosan, s-a confirmat prin gasirea ulterioara a unor fibule similare in necropole de cultura Santana de Mures (Cerneahov). O lucrare speciala a consacrat Nicolae N. Morosan semnului pictografic de pe o lespede de piatra, depistata de tarani intr-o movila de linga satul Tetcani (fig. 3). El presupune ca data lui ar putea fi ultimile secole BC, iar V. I. Grosu il dateaza cu primele secole ale erei noastre.

Fig. 3. Semnul pictografic de la Tetcani

In anul 1938 Institutul de Cercetari Sociale din Romania a intreprins studierea complexa a satului Copanca, judetul Tighina. Studierea geologiei si antichitatilor epocii rpimitive au fost incredintate profesorului Nicolae N. Morosan. El a cercetat imprejurimile satului, in diferite locuri a gasit obiecte razlete de silex din epoca paleoliticului, fragmente de ceramica din epoca bronzului si citeva fragmente de amfore grecesti. La “Odaia Manastirii” el a sapat un mormint al unei necropole din primele secole ale erei noastre. Linga scheletul, orientat cu capul spre nord, au fost gasite vase confectionate manual si la roata, din lut cenusiu cu o singura toarta de origine sarmatica. In dreapta scheletului se afla o spada de fier in teaca de lemn lunga de 66 cm. Linga bazinul corpului se gasea o catarama si citeva placute de bronz. Conform spuselor locuitorilor de aici, in perioade diferite pe locul acesta au fost gasite inhumari cu vase si obiecte de fier pe care le-au reingropat la rascrucea drumului. Nicolae N. Morosan dateaza aceasta necropola cu sec. III-IV. In vara aceluias an el a mai sapat aici o movila care avea inaltimea de 1,6 m si circumferinta de 30 m. S-au gasit 4 inhumari, cea centrala fiind distrusa. O inhumare era nomada, in lada de lemn, orientata spre nord-est, in care au fost gasite virfuri de sageti si lance, o catarama si o zabala de cal. Alaturi se aflau oasele membrelor inferioare si un craniu de cal cu zabale; tot complexul el il dateaza cu sec. VIII. Intr-un compartiment al monografiei sale sunt descrise si alte movile, precum o parte a Valului lui Traian. In 1940 Nicolae N. Morosan devine profesor la Institutul Pedagogic “Ion Creanga” din Chisinau si director al Muzeului de Etnografie (astazi Muzeul de Etnografie si Istorie Naturala a Moldovei). El este anchetat de nenumarate ori de NKVD fiindca refuza sa fie ale ales deputat al Sovietului Nationalitatilor al Sovietului Suprem al URSS. In cele din urma a cedat, dar de la asta suferintele lui nu s-au terminat. este mereu urmarit si anchetat de NKVD, iar In timpul celui de-al doilea razboi mondial este trimis in mod fortat in orasul Tomsk, unde a fost profesor la catedra de geologie a Institutului Industrial (actualmente Institutul Politehnic). Viata lui Nicolae N. Morosan s-a sfirsit in mod tragic la 3 februarie 1944 la Moscova.

Nicolae CHETRARU , Muzeul National de istorie, Chisinau

De altfel, în primăvara anului 1918, el a încercat, împreună cu alţi preoţi, să-1 convingă pe episcopul Gavriil, cel care la 21 noiembrie 1917 a binecuvântat deschiderea Sfatului Ţârii, să rămână în Basarabia, dar n-a reuşit. Episcopul Gavriil, împreună cu preoţii ruşi, s-a refugiat în Rusia, unde nu i s-a iertat, desigur, faptul că a participat, ca episcop, la lucrările de inaugurare a Sfatului Ţării, pentru aceasta fiind mereu hărţuit. De aceea, în scurt timp, el a fost nevoit să emigreze în Iugoslavia, unde, îmbolnăvindu-se, a şi murit.
Nicolae Popovschi nu a fost preot, deşi părinţii lui doreau foarte mult acest lucru. El a fost, în primul rând, un adevărat cercetător al istoriei Bisericii basarabene, precum şi un talentat scriitor şi cadru didactic.
Născut în 1875 la Chişinău, în suburbia Visterniceni, Nicolae Popovschi şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Chişinău şi la Academia teologică din Kiev, după care a fost nevoit să lucreze un timp în Rusia, în calitate de învăţător. In 1917 a reuşit să se reîntoarcă la baştină. O perioadă, s-a implicat în viaţa politică, apoi s-a dedat totalmente activităţii pedagogice, literare şi de cercetare. Ca pedagog, a predat, în anii interbelici, limba maternă şi literatura la liceul “Alexandru Donici”. Ca scriitor, a scris numeroase nuvele, cronici, schiţe, eseuri, îndeosebi la revista “Viaţa Basarabiei”, la ziarul “Viaţa Românească”, iar in 1940 a publicat un roman de proporţii, întitulat “Din negura trecutului”. Ca istoric, a editat lucrările “Românismul în Basarabia şi Unirea” (Iaşi, 1929), “Problema naţionalizării în Basarabia” (Chişinău, 1922) ş. a. În fine, ca cercetător al istoriei Bisericii basarabene, a tipărit broşura “Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia” (Chişinău, 1926), precum şi cartea fundamentală “Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi” (Chişinău, 1931). Pe drept cuvânt, această importantă lucrare a lui Nicolae Popovschi serveşte şi astăzi drept una din susrsele de bază pentru toţi cei preocupaţi de studierea istoriei vieţii spirituale din spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Valeriu POPOVSCHI,
doctor în istorie

Material preluat din revista Luminătorul 3/2002.

Sfinte Valeriu, noule mărturisitor al credinţei în Hristos, la tine alergăm ca la un grabnic ajutător al tuturor celor ce se roagă ţie. Vezi, sfinte, durerile noastre, vezi neputinţele noastre, vezi puţi¬nătatea credinţei noastre, şi nu te scârbi de lenevia şi nimicnicia noastră.

Ne rugăm ţie, sfinte, grăbeşte de ne ajută cu neîncetatele şi sfintele tale rugăciuni şi ne sprijineşte pe noi. Ştim că ai pătimit grele prigoniri pentru dragos¬tea lui Hristos, dar prin răbdarea lor ai aflat dar de la Dumnezeu şi astăzi vieţuieşti în lumina raiului. Faptele tale binecuvântate ne-au făcut să te chemăm în ajutor. Suntem încredinţaţi că pe tot cel ce aleargă la tine, cerând cu credinţă ajutor, nu-l treci cu vederea.

Ridică-ne din groapa fricii, în care ne-a aruncat vrăjmaşul diavol, ridică-ne pe calea mărturisirii credinţei în Dumnezeul cel adevărat. Fii nouă pildă, fii nouă îndrumător, că iscusite sunt cursele vrăjmaşului şi nu ne pricepem să ne ferim de ele. Roagă-te să fim feriţi de înşelare şi să primim de la Dumnezeu darul dreptei socoteli. Pe cei căzuţi în păcate ajută-i prin rugăciunile tale să se pocăiască, aşa cum i-ai ajutat prin cuvânt pe păcătoşii pe care i-ai întâlnit în temniţele prin care ai trecut.

Roagă-te, sfinte mucenice, pentru duhovnicii noştri, să ne călăuzească pe calea cea dreaptă. Roagă-te pentru toţi preoţii şi diaconii, să le dea Dumnezeu curajul de a semăna cuvântul Evangheliei acolo unde trebuie. Roagă-te pentru ierarhii ortodocşi, să păstorească turma cu frică de Dumnezeu, fără a se teme de mai marii lumii acesteia. Ai grijă, Sfinte Valeriu, de toţi monahii şi de toate monahiile, fiindu-le sprijinitor şi ocrotitor, ca avându-te pe tine împreună rugă¬tor să sporească în nevoinţă şi virtute.

Ai grijă, sfinte, de toţi cei prigoniţi pentru Hristos, să rabde cu răbdare mucenicească, fără să cârtească. Şi ai grijă şi de prigonitorii lor, rugându-te pentru ei, aşa cum te-ai rugat şi pentru cei ce te-au prigonit pe tine.

Întăreşte-ne, sfinte, în lupta pe care o ducem pentru mântuirea noastră, ca mulţumindu-ţi ţie să lăudăm şi să binecuvântăm şi să slăvim întru-tot-lăudatul şi preaputernicul nume al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Bibliografie:

Munteanu Ioan, protodiacon. Înviaţi din Siberii de ghiaţă; pag. 80-81. Editura Lumina lui Hristos, Kiev 2009. Preluat din Raza. Anul XIII. Nr. 690. 5-12 decembrie. Chişinău 1943.

În convorbirile pe care le purta în temniţă Ioan Ianolide cu Valeriu Gafencu, acesta la un moment dat îl întreabă: “Valeriu, care ar fi modalităţile de ieşire din criză?” La care Valeriu Gafencu îi răspunde: “Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună, că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricare dogme ar fi stabilit şi respectat ea.”

Credem, că necesitatea publicării unei asemenea culegeri de texte, ca Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, ce adună împreună mai mulţi oameni ai lui Dumnezeu de pe acest multpătimitor pământ al Basarabiei, spre a servi drept pilde de modele vii, pentru crearea unei noi elite creştine, s-ar putea înscrie în obiectivul expus tinerelor generaţii de atunci (dar mai ales celor de azi, din care şi Mihail Bortă, autorul acestui îndrăzneţ proiect face parte), de către un atât de scump vlăstar al Basarabiei noastre, mucenicul şi mărturisitorul lui Hristos, în cumplitele temniţe comuniste din România: Valeriu Gafencu.

Căci de la sfâşierea trupului sfintei noastre Moldove, Ţara de Jos, aşa cum se numea în vechime acest petec de pământ sfânt, dintre Prut şi Nistru, guvernat în vremile Domniei creştine după cum ne arată Mihail Eminescu, în poemul Dragoş Vodă cel Bătrân, de:

Vornicul Ţării de jos

Sta în scaun luminos,

Un bătrân şi blând moşneag

Cu albastrul lui toiag,

Ce-i cu aur împletit

Cu pietre acoperit;

a fost metodic “curăţat” şi decapitat de anume aceste elite creştine, despre necesitatea cărora ne vorbeşte Valeriu Gafencu. Încă de la cucerirea Basarabiei de către imperiul rus şi până în zilele noastre, pe acest teritoriu s-a executat o politică diabolică foarte coerentă, de altfel şi eficientă, de înlăturare sau chiar exterminare fizică a elitelor creştine a acestui popor. Politica aceasta se execută şi în zilele noastre subt o formă sau alta, şi acest lucru îl vede şi îl ştie toată lumea de bună credinţă, şi nu numai.

Din aceste considerente, credem, că volulmul Oamneii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată vol I, această stângace încă încercare (ca orice început), ce spre bucuria noastră, nu este singura, – este binevenită. Este binevenită, zic, şi îndată mă gândesc la degradarea duhovnicească şi morală, la care a ajuns ierarhia Sfintei noastre Biserici Creştine de la noi şi din toată lumea. Pentru că acest proiect, care va cuprinde mai multe volume, îşi propune să scoată din negura uitării, anume vieţile unor slujitori ai Bisericii, ce au făcut parte din ierarhia Ei, adică chiar elita poporului, oameni proveniţi din sânul neamului nostru oropsit şi exploatat de tot felul de elemente străine de credinţa creştină şi chiar de neamul moldovenilor (ca să nu zic – de tot felul de lifte spurcate).

Dar ce înseamnă oare a fi elită creştină?

Cităm din încercarea de a defini cu ajutorul unor principii de vieţuire creştină, temeiurile şi năzuinţele unei comunităţi spirituale, de acelaşi Valeriu Gafencu împreună cu Ioan Ianolide, în temniţa de la Târgu Ocna, scrise după eliberare de părintele Constantin Voicescu:

“A fi elită creştină însemnează ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine şi să urăşti tot răul din afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porţi Crucea lui Hristos zi de zi şi să-ţi pui viaţa pentru mântuirea lumii.

A fi elită creştină însemnează a cârmui corabia lumii spre Hristos, urmându-i Lui. Lumea văzând exemplul acestei vieţi, să consimtă a-I urma lui Hristos.

Prin elita harică lumea se împacă cu Dumnezeu şi îşi găseşte pacea şi rezolvarea fericită a tuturor problemelor care o frământă.

Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire şi prin consimţirea poporului. Exemplul rău în trăire o scoate şi din starea harică şi din consimţirea poporului.”

Am citat din acest text, deoarece ni se pare foarte potrivit cu scopul publicării acestui proiect şi că oamenii despre care se povesteşte în aceste volume, prin pilda vieţii lor celei bune şi sfinte, corespund cerinţelor de a fi numiţi elită creştină, expuse mai sus. De aceea, vă recomandăm cu dragoste aceste exemple vii de înaltă trăire creştină, spre a fi urmate de cât mai mulţi tineri din genereţiile de azi, dar mai ales şi de cele viitoare, pentru că de educaţia tinerilor de azi, depinde soarta noastră de mâine. Sau, cum se zice în popor: ce vom semăna azi, aceea vom culege mâine. Aşa să ne ajute multmilostivul Dumnezeu la scopul nostru cel bun. Căci, ce concluzie ni se impune citind aceste frumoase pagini? Că se poate trăi creştineşte, pentru cine vrea, chiar şi în condiţiile de viaţă cele mai vitrege, după cuvântul Domnului Hristos care ne îndeamnă cu blândeţe: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea…”

A scris cu smerenie, în ziua pomenirii Sfinţilor Trei Ierarhi,

Dimitrie Lăpuşneanu.

Părintele Nicodim Onu (în stânga) şi părintele Serafim Dabija.

Lagărul de muncă Inta 9 ianuarie 1950

Născut la 1911, văr drept cu părintele Serafim Dabija. Se trăgea din neamul de preoţi Caragea, care veniseră în Satu-Nou din Puhoi (raionul Ialoveni) la începutul secolului XX, unde sosiseră la timpul lor din părţile Munteniei. Este călugărit în 1936 la mănăstirea Suruceni. În 1942 se mută la mănăstirea Zloţi împreună cu părintele Serafim. A fost diacon al mănăstirii până în 1944, când a devenit preot în Satu.Nou în locul preotului Varlaam Buzilă, care reuşise să se refugieze în 1944 cu fiicele în România.

A fost arestat la 11 decembrie 1947. Părintele Nicodim era învinuit că a întâmpinat în iulie 1941 cu pâine şi sare trupele româneşti care au intrat în Satul-Nou . „Ascultătorul” mănăstirii Zloţi, Vasile Cristov, relata căpitanului de securitate Klimenko, că „părintele Nicodim Onu în ziua când au intrat trupele româneşti în Satul-Nou, a salvat 17 ostaşi sovietici, care urmau să fie împuşcaţi… . Îşi făcuse şi atunci datoria de preot creştin, dar de această faptă sovieticii nu mai ţineau cont…

A împărtăşit cu părintele Serafim cam acelaşi destin (sentinţa a fost pronunţată pentru ambii) – deportat în 1948 în Siberia. Sentinţa „în numele R.S.S.M.” a fost pronunţată de judecătorul Viconski în prezenţa procurorului Manjosov, la 5 februarie 1948. Traducerea ei anexată spune:

„În baza art. 54-10, p. 11 şi potrivit sancţiunei art. 54-2 al CC. al R.S.S. Ucrainene pe Dabija Serafim Ivanovici din anul 1915 şi Onu Nicodim Stepanovici din anul 1911 de pedepsit cu închiderea în lagărele de muncă de îndreptare pe timp de zăce (10) ani pe fiecare, cu confiscarea întregii averi de la fiecare şi cu pierdera drepturilor de alegere pe timp de (5) cinci ani pe fiecare cu scoaterea pedepsei lui Dabija S. De la 29 octombrie 1947, iar lui Onu N. De la 18 decembrie 1947. Măsura de prevenţie împotriva condamnaţilor Zaviţchi, Gondiu, Dabija şi Onu de lăsat întreţinerea lor sub strajă. Sentinţa este definitivă şi darea jalobei de casare împotriva ei de lege este oprită….”

Anii grei de puşcărie nu-l frânaseră, tăiase şi el cărbuni în minele de la Inta, acolo prohodise, botezase şi el (atei), mărturisise şi el ca şi părintele Serafim.

Eliberat în 1956, i se dă parohia satului Gâsca, de lângă oraşul Tighina. Ultimii ani de viaţă i-a trăit în casa sa din Tighina .

Anul morţii nu se ştie.

Bibliografie:

Munteanu Ioan, protodiacon. Înviaţi din Siberii de ghiaţă; pag. 80-81. Editura Lumina lui Hristos, Kiev 2009, pag. 84-85.

După şcoala primară făcută în satul natal, Nichifor Barcaru a intrat cu examen la Seminarul Teologic din Chişinău, absolvindu-l în 1937. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Teologie “Petru Movilă”, pe care a absolvit-o la Iaşi în 1941. Aici, printre profesori, l-a avut pe marele cărturar, pr. univ., preotul şi scriitorul Gala Galaction, acesta apreciind înalt râvna, comportamentul şi buna pregătire a studentului Nichifor Barcaru. Anume Gala Galaction l-a îndemnat să studieze limba franceză la Institutul Francez şi limba italiană la Institutul Italian, propunându-i sa plece în Italia, cu o bursă, pentru studii teologice. Nu ştim de ce, această propunere nu s-a realizat, deşi Nichifor Barcaru era foarte bine pregătit teologic şi cunoştea două limbi străine.

L-am cunoscut, deoarece în 1941/1942 ne-a fost pedagog la Seminarul din Chişinău, şi trebuie să spun că a fost un foarte bun pedagog.

În toamna anului 1942 e hirotonit ca preot pe seama bisericii din Cinişeuţi, jud. Orhei. În timpul refugiului a fost în localitatea Bistreti (Dolj), apoi s-a mutat la Bârlad (din Bârlad îi era soţia, învăţătoarea Maria Ifrim), la parohia Corodeşti, de acolo fiind transferat la parohia Buneşti (1948). În urma unei cereri, a funcţionat la parohia Dobrina din raionul Huşi, până în 1954. A fost remarcat pentru activitatea sa şi pentru munca în parohie, fiind numit protopop în raionul Huşi şi paroh în oraşul Huşi (în 1954), la biserica “Sf. Gheorghe”, unde a slujit până în anul 1972.

Cât timp a fost protopop, Consistoriul Eparhial nu a avut probleme sau neînţelegeri cu cadrele preoţesti din subordinea protopopului Nichifor Barcaru, datorită intensei activităţi religioase, organizatorice şi culturale în bună colaborare cu slujitorii bisericilor din protopopiat, cât şi a bunelor relaţii cu autorităţile de stat, în această privinţă înţelepciunea şi experienţa părintelui-protopop fiind de mare folos. De aceea, în 1969, P. S. Sa Episcop Partenie Ciopron al Episcopiei Roman l-a numit vicar al acestei episcopii, cu propunerea să se mute la Roman, însă a stat cu familia la Huşi. Deşi nu a fost uşor, s-a achitat cu multă responsabilitate în anii cât a fost vicarul Episcopiei Roman.

La Huşi a cunoscut printre alţii pe prof. dr. Lupu şi ministrul Mihail Ralea, care veneau de la Bucureşti la proprietăţile lor de la Huşi şi cu care, în timpul unor vizite particulare, întreţinea convorbiri.

După 1972, familia părintelui Nichifor Barcaru (avea doi copii, Iulian şi Irina, astăzi ambii medici) s-a mutat la Bucureşti. Aici a trăit pe str. Bitoliei, în apropierea bisericii “Întâmpinarea Domnului”, unde a şi slujit alături de ceilalţi preoţi: pr. Ciurescu – paroh, pr. Oncescu, pr. Vasilescu, în bună colaborare, şi unde era deosebit de apreciat pentru predicile sale. Deseori a venit şi alături de preoţii absolvenţi ai Seminarului Teologic din Chişinău, alături de colegi de-ai săi, la hramul Seminarului, la hramul Şcolii Eparhiale, la comemorarea preotului-poet Alexei Mateevici, care de peste 30 de ani se ţin la biserica “Precupeţii Noi” de pe str. g-ral Ernest Broşteanu din centrul Bucureştiului. Acest fapt frăţesc şi creştinesc a fost posibil datorită înţelegerii preotului paroh Nicolae Cosma şi a soţiei sale, dna Veronica, ambii din Humuleşti, doamna fiind absolventa a Şcolii Eparhiale din Chişinău. După peste 40 de ani de slujbă la această biserică, părintele Cosma a trecut la cele veşnice acum câţiva ani în urmă.

Părintele paroh a avut legături prieteneşti cu preoţii Vasile Ţepordei, S. Rosea, G. Buruiană, D. Luca, V. Zaharcu s. a. Ei au fost cei care au lansat ideea de a înfiinţa corul “Limba noastră”, compus din foste eleve şi elevi ai celor două şcoli din Chişinău, condus de prof. N. Istrate. La început, prin 1980, acest cor a cântat la această biserică şi frumoasa cântare “Limba noastră” a preotului Alexandru Cristea, cântec ce facea parte din program.

Pe Nichifor Barcaru, noi, foştii elevi ai Seminarului Teologic din Chişinău, l-am cunoscut chiar, în şcoală, noi fiind în clasa I-II-III (1934-1937), iar dumnealui – în cls. VI-VII-VIII. Era un elev temperat, liniştit, cu faţa senină, deseori împodobită de zâmbet, caracter prietenos. Totdeauna era îmbrăcat îngrijit şi totdeauna a fost remarcat ca bun la învăţătură. A revenit apoi ca pedagog, ce-i drept, pentru scurt timp. Şi acum, ca pedagog, era la fel de prietenos, apropiat sufleteşte de noi. Nu dădea senzaţia de “autoritar”, stătea de vorbă cu noi fără a se constata diferenţa de vârstă.

A fost un model de comportament pentru noi, cu inima totdeauna caldă. De aceea nu-l vom uita.

A decedat la l decembrie 2001, la varsta de 85 de ani.

DUMNEZEU SA-L IERTE SI SA-L ODIHNEASCA…

5 ianuarie 2002 Bucuresti

Vlad. DUMBRAVA, T. ISTRATI.

Sursa: Revista Luminătorul  1/2002.