Multumesc şi Domnul să fie cu dvs. Eliza M, e-mail: elizamun@gmail.com

P.S. Fraţilor dacă cineva dintre voi cunoaşte măcar cât de puţin despre aceşti preoti-călugări înmormântaţi la mănăstirea Cernica, vă rugăm să ne scrieţi la următoarele adrese mihailmaster@yahoo.com (Mihail Bortă) sau elizamun@gmail.com (Eliza M)

La Catedrala arhiepiscopală din Roman va fi pomenit astăzi mitropolitul Visarion Puiu, la împlinirea a 47 de ani de la trecerea sa la cele veşnice. După slujba Parastasului va fi evocată personalitatea mitropolitului prin activităţi religios-culturale ce se vor desfăşura cu binecuvântarea Preasfinţitului Ioachim Băcăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

În fiecare an, membrii Asociaţiei “Visarion Puiu” îl comemorează pe distinsul ierarh care şi-a consemnat numele în panteonul marilor personalităţi pe care le-a avut Biserica din Moldova. Comemorarea mitropolitului Visarion Puiu din acest an va avea loc în primul rând în cadrul Sfintei Liturghii de la Catedrala arhiepiscopală din Roman. Va fi săvârşită apoi slujba Parastasului pentru mitropolitul Visarion şi pentru familia sa. În cadrul evocării, care va fi făcută la finalul slujbei, se va redescoperi viaţa şi slujirea unui ierarh de excepţie. De asemenea, va fi lansată revista “Valori perene” a Asociaţiei “Visarion Puiu”, care cuprinde toate contribuţiile, studiile şi cercetările făcute anul acesta de către iubitorii vieţii mitropolitului Visarion Puiu. “Pomenirea mitropolitului Visarion Puiu este un act de preţuire, de cinstire pe care posteritatea o aduce înaltului ierarh pentru toate neodihnele sale, dar şi o încercare a membrilor asociaţiei noastre de a-l face cunoscut. A fost admirat şi controversat, preţuit de unii şi prigonit de alţii, autoexilat în 1944. După 20 de ani şi-a dat obştesul sfârşit cu tristeţe în suflet, departe de graniţele ţării.
Dumnezeu a rânduit ca în anul 1992 un grup de studenţi teologi să exhumeze rămăşiţele sale pământeşti, aducându-le în cripta clericilor ortodocşi români de la Paris. Visarion Puiu a fost, aşa cum aprecia şi Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, o personalitate dinamică şi complexă care trebuie înţeleasă în contextul timpului şi spaţiului în care a trăit şi activat. Dragostea sa pentru Biserică trebuie preţuită în orice timp şi spaţiu ne-am afla”, a declarat pr. Florin Ţuscanu, protopop al Protopopiatului Roman, care este şi preşedintele Asociaţiei “Visarion Puiu”.

“Un păstor, un misionar, un luptător al neamului”

“În testamentul său şi-a manifestat dorinţa de a fi înmormântat la Schitul Vovidenia al Mănăstirii Neamţ. Mitropolitul Visarion Puiu a îndrăgit acest loc şi a ridicat şi o casă acolo, care să fie azil bătrâneţilor sale. Suntem încrezători că Dumnezeu va rândui într-o zi ca dorinţa de a reveni pe pământul natal să se împlinească. Este de datoria noastră să cinstim lumina credinţei ortodoxe şi a faptelor vrednice pe care le-a lăsat posterităţii, mai presus de tumultul vremii, marele mitropolit Visarion Puiu. Ierarhul pe care îl pomenim an de an pe 10 august s-a împărţit în multe laturi ale slujirii, fiind un păstor, un misionar, un luptător al neamului său. Ne rugăm împreună ca Bunul Dumnezeu să aşeze sufletul mitropolitului Visarion în ceata celor drepţi şi să ne învrednicească să împlinim acest gând frumos de a aduce rămăşiţele sale pământeşti în liniştea Vovideniei, unde şi-a ales el însuşi locul de veci. Să ne ajute Dumnezeu să împlinim şi dorinţa aceasta a noastră, a membrilor asociaţiei, de a şterge nedreapta condamnare la moarte a sa, din februarie 1946, care apasă asupra numelui său. Noi am spune că este un martir al Bisericii şi nu un criminal de război. Considerăm că istoria ar trebui să-l aşeze în galeria patrioţilor, a misionarilor, a acelor care şi-au împlinit menirea lor cu demnitate şi responsabilitate”, a mărturisit pr. protopop Florin Ţuscanu.

Repere biografice

Născut la Paşcani, pe 27 februarie 1879, Visarion Puiu, pe numele de botez Victor, a fost primul din cei trei copii ai lui Ioan şi Elena Puiu. Tatăl său era fiul preotului Ioan Puiu din Girov-Neamţ, iar mama sa era din Roman, fiica negustorului Neculai Miron. Primele trei clase primare le-a făcut la Paşcani (1886-1889), la şcoala mixtă a căilor ferate. Clasa a IV-a şi Seminarul Teologic inferior le-a urmat la Roman. În toamna anului 1891, cu sprijinul arhiereului Ioanichie Flor Băcăuanul, se va înscrie în clasa I la Seminarul Teologic Ortodox “Sfântul Gheorghe” din Roman. După trei ani petrecuţi la Roman, se va înscrie la cursul superior al Seminarului “Veniamin Costachi” din Iaşi. După absolvirea seminarului, în 1899, se va înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti. În anul 1905, va reveni la Roman, unde, pe 22 decembrie, se va călugări. A fost tuns în monahism la Catedrala episcopală de către episcopul Gherasim Safirin, care peste câteva zile l-a hirotonit diacon pe seama catedralei. În ianuarie 1907, a plecat să-şi desăvârşească studiile teologice la cea mai înaltă şcoală a vremii, Academia duhovnicească de la Kiev, ca bursier. La întoarcerea în ţară, în iulie 1908, a fost trimis la Galaţi, unde a fost hirotonit ieromonah, la propunerea episcopului Pimen Georgescu. La 6 decembrie 1908 a fost hirotesit protosinghel, iar la 1 ianuarie, anul următor, arhimandrit. La 17 martie 1921, arhim. Visarion a fost ales episcop al Argeşului. În anul 1923, s-au înfiinţat două episcopii noi în Basarabia, a Hotinului şi a Cetăţii Albe, prilej cu care Visarion Puiu va fi transferat episcop la Hotin, având reşedinţa la Bălţi, fiind instalat la 13 mai 1923. În anul 1935, episcopul Visarion va fi ales mitropolit al Bucovinei, având reşedinţa la Cernăuţi. De pe 16 noiembrie 1942 până pe 14 decembrie 1943, mitropolitul Visarion Puiu va conduce Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria. Pe 23 august 1944 mitropolitul se afla la Viena. Vlădica se hotărăşte să nu se mai întoarcă în ţară. Între 1945-1958 este cârmuitor al eparhiei românilor din străinătate, numită şi Eparhia Ortodoxă Română din Europa Occidentală. În luna mai 1945, la aşa-zisul Tribunal al Poporului din Bucureşti, se afla un tabel cu 302 persoane cercetate ca fiind “criminali de război”. A fost caterisit în 1950, sub presiunea regimului comunist, fiind reabilitat post-mortem de Sfântul Sinod al Bisericii noastre în anul 1990. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în nordul Franţei, în satul Viels Maisons. În ziua de 10 august 1964 s-a stins din viaţă, în vârstă de 86 de ani.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Este o anonima, dar o ilustra anonima. De ce? Ca sa intelegem de ce, trebuie sa ne ducem putin inapoi, in atmosfera intamplarii care a facut-o sa ajunga in istorie, si prin istorie pana la noi. Era o sateanca dintr-un tinut al Tarii Sfinte, socotit blestemat si spurcat. Se numea Samaria. Era o sateanca oarecare. Am putea spune ca era chiar putin deocheata. Si o sa avedem indata de ce. Samaria era si este si azi o provincie situata in mijlocul Tarii Sfinte, intre provincia de nord, Galileea, unde este Nazaretul, si provincia de sud, Iudeea, unde sunt Betleemul si Ierusalimul.

Samarinenii, ca si tinutul lor, erau socotiti de catre iudei spurcati. Nici un iudeu nu s-ar fi apropiat de vreun samarinean. Nu i-ar fi vorbit. N-ar fi luat ceva din mana lui. Ba chiar se fereau sa treaca si pe teritoriul lor. De ce? Pentru ca in timpul invaziei asiro-babiloniene, sub imparatul Salmanasar, asiro-babilonienii s-au amestecat cu locuitorii Samariei. Acestia erau urmasii a doua dintre triburile lui Israel, a doi dintre cei doisprezece fii ai lui Iacob, anume ai lui Efraim si ai lui Manase. S-au amestecat cu invadatorul asiro-babilonian si si-au stricat randuielile religioase, socotite sacre pentru fiii lui Israel. Au schimbat chiar Ierusalimul ca centru religios, pe un alt centru al lor, unde si-au cladit un altar nou, astfel incat in loc sa considere Ierusalimul drept locul cel sfant, si templul din Ierusalim ca centru al inchinarii la adevaratul si unicul Dumnezeu, ei si-au facut un templu propriu, pe muntele Garizim, unde se inchinau si lui Iahve, dar se inchinau si unor idoli asiro-babiloniei. Din punctul de vedere al adevaratilor iudei, acest lucru era o adevarata catastrofa religioasa. Nu se respectau cele mai importante din poruncile Vechiului Testament, precum: “Sa nu-ti faci tie chip cioplit” (Deut. 5, 8; Iesire 20, 4), sau “Sa nu mergeti dupa alti dumnezei, dupa dumnezeii popoarelor care se vor afla in imprejurul vostru” (Deut. 6, 14). Ori, tocmai aceasta facusera samarinenii. Din aceasta cauza erau considerati ca niste leprosi si iudeii ocoleau cu grija locurile in care isi aveau acestia satele si orasele.

Cu toate acestea Mantuitorul, urmat de apostolii Sai, trecand din provincia de sud, Iudeea, spre provincia de nord, Galileea, in patria Sa, cum spun adesea evanghelistii, pentru ca era din Nazaretul Galileii, in loc sa ocoleasca Samaria, cum faceau toti, urmand valea Iordanului spre izvor, a trecut de-a dreptul prin Samaria.

Trebuie sa ne inchipuim ca apostolii insisi nu-L urmau pe acel drum cu bucurie si fara teama. Pentru un adevarat iudeu, a fi mers pe drumul acela era scandalos. Dar Mantuitorul se hotarase sa infrunte acest scandal. Va fi avut El ceva in gand. Poate voia sa le dea o anumita lectie apostolilor. Acestia s-au gandit probabil si la aceasta, desi nedumerirea le staruia in suflete, si vor fi fost privind in jur sa nu-i vada cineva, si sa le-o ia in nume de rau.

Ajunsesera langa un sat care se chema Sihar. Vedeti, evanghelistii ne dau si detalii geografice. Ne spun numele provinciei, ne spun numele satului. Nu fac acest lucru intamplator. Ei fac istorie.

Si dau inadins detalii care sa confirme veridicitatea intamplarii. La marginea satului era o fantana. Iisus-s-a oprit sa se odihneasca, iar pe ucenici i-a trimis in sat sa caute ceva de mancare. In timp ce Mantuitorul statea langa fantana, a venit din Sihar o femeie ca sa ia apa. Aceasta e Samarineanca pe care o aminteste Evanghelia de astazi, si al carei nume s-a dat duminicii acesteia, a V-a dupa Pasti, Samarineanca, adica o locuitoare din Samaria, cum am spune noi, ardeleanca, sau sibianca, sau moldoveanca. Cu acest nume a ramas in istorie.

A venit la fantana, L-a vazut pe Mantuitorul si, dupa imbracaminte, si-a dat seama ca e iudeu. Nu i-a adresat nici un cuvant, pentru ca stia ca nu se cadea sa vorbeasca cu un iudeu. A scos apa. Probabil venise de acasa cu o galeata si cu o funie cu care sa scoata apa. Fantana nu avea instalatie proprie de scos apa.

Impotriva tuturor preceptelor Legii, si spre surprinderea femeii, Mantuitorul i s-a adresat cu cuvintele: “Da-mi sa beau”. Femeia a fost foarte contrariata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Omul calca randuielile traditionale. Il infrunta: “Cum tu, care esti iudeu, ceri sa bei apa de la mine, care sunt samarineanca?”

Dialogul se anunta interesant. Femeia astepta explicatia ceruta. Nu i-a dat apa. Si atunci Mantuitorul i-a spus: “De ai fi stiut darul lui Dumnezeu si Cine este Cel care ti-a zis: “Da-mi sa beau”, ai fi cerut tu de la Dansul, si ti-ar fi dat apa vie” (Ioan 4, 10 si urm.). Ciudata explicatie! Si ce vorba fara noima. Apa vie! Parca ar exista si apa moarta, isi va fi zis femeia in sinea ei. Nu mai auzise o astfel de imperechere de cuvinte, desi metafora ca mod de vorbire nu le era straina orientalilor. In Scriptura evreilor, care era si a samarinenilor, cu unele exceptii, o astfel de vorbire facea tocmai frumusetea inegalabila a multor carti, precum Cantarea Cantarilor, Proverbele lui Solomon, Eclesiastul. Poate ca femeia sa nu fi fost totusi o prea silitoare cititoare. Si-apoi cartile, pe vremea aceea, erau rezervate mai ales barbatilor. Ea intelese cuvintele, in ceea ce spuneau ele simplu si direct, mintii si intelegerii ei, dar i se paruse fara noima. S-a mirat mai departe: “Doamne, — adica domnule —, fantana este adanca si nici ciutura nu ai; de unde dar ai apa cea vie?” Ca doar nu vei fi fiind tu mai mare decat Iacob, parintele nostru, care era in stare sa faca minuni? Dar Iisus i-a raspuns din nou cu cuvinte de taina: “Tot cel ce bea din apa aceasta va inseta iarasi, iar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, si apa pe care i-o voi da, se va face intr-ansul izvor de apa care curge spre viata vesnica”.

Nu e greu de presupus ca femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apa, care sa-i ajunga pentru o viata, o ispitea totusi: “Doamne, da-mi apa aceasta,-ca sa nu mai insetez nici sa mai vin aici sa scot apa!” Era o cerere de bun-simt, desi se putea sa fi fost rostita putin in gluma. Cuvintele strainului erau prea grele pentru ea. Putea crede ca nici nu au fost rostite pentru ea. Si nici n-au fost rostite pentru ea!

Mantuitorul, aparent, nici nu i-a mai raspuns la aceasta cerere. Si-a dat seama ca nu a fost inteles si ca femeia i-a luat cuvintele la modul cel mai direct, cum va pati si cu Nicodim cand ii va vorbi despre nasterea din nou, fara sa priceapa sensul lor ascuns, tainic, spiritual. A dorit totusi s-o lamureasca si atunci a recurs la un procedeu pedagogic, de pregatire.

Mai intai, ca si cum i-ar fi dat speranta ca ii va da “apa cea vie”, din care band sa nu mai inseteze niciodata, a pus-o la proba, spunandu-i: “Mergi de cheama pe barbatul tau, si vino aici”. Femeia i-a raspuns: “Nu am barbat”. A trecut cu bine proba. De ce? Fiindca Mantuitorul care, ca Dumnezeu atoatestiutor, vedea la departare si cunostea faptele, inimile si destinele oamenilor, stiuse acest lucru, dar ii pusese la incercare sinceritatea, pentru a o face sa merite continuarea convorbirii.

I-a placut raspunsul ei. Spusese adevarul. “Bine ai zis ca nu ai barbat”, a apreciat-o El, si indata si-a pus in gand s-o uluiasca cu cateva amanunte din viata ei, amanunte care urmau nu numai sa-i starneasca la maximum interesul, dar s-o si faca sa se angajeze fara rezerve in discutie, cat dintr-o teama sfanta, ca in fata unui prooroc, cat din curiozitatea, dar mai ales din dorinta de a-si lamuri unele lucruri pe care nu le intelesese pana atunci prea bine.

Mantuitorul a continuat: “Caci cinci barbati ai avut, si acela pe care-l ai acum, nu-ti este barbat”, si a mai laudat-o o data pentru sinceritatea ei: Aceasta adevarat ai spus”. Asadar traia in concubinaj cu al saselea. De data aceasta femeia a ramas stupefiata. Nu i se mai intamplase asa ceva. Atunci a izbucnit: “Doamne, vad ca esti prooroc”. Si-a dat seama ca altfel n-ar fi avut de unde sti toate acestea. A ramas uimita fiindca ii spusese un adevar din viata ei. Si stia precis ca nu se mai intalnise cu el niciodata. Poate ca in discutia pe care a avut-o acolo, Mantuitorul ii va fi spus si multe alte lucruri, pentru ca evanghelistul, autorul care scrie intamplarea, desigur sintetizeaza, ne da numai esenta convorbirii.

Impresionata la culme, dar pastrandu-si cumpatul, s-a gandit ca n-ar fi rau sa profite de faptul ca Dumnezeu i-a scos in cale un prooroc, si ce s-a gandit? E un lucru cu care probabil nu ma voi mai intalni niciodata.- Ia sa-i pun eu intrebarea vietii mele, aceea care ne preocupa pe toti, locuitorii Samariei, intrebarea natiunii mele, aceea care face sa fim dispretuiti de iudei si ocoliti. Aceasta trebuie sa fie un altfel de iudeu, un intelept, de vreme ce sta de vorba cu mine. Poate ma va lamuri. Daca a stiut sa-mi spuna atatea din viata mea, fara intoiala, va sti sa-mi raspunda si la aceasta. Si il intreaba: “Doamne, parintii nostri (acestia din Samaria) s-au inchinat in muntele acesta (muntele Garizimului), voi insa (cei din Iudeea) ziceti ca in Ierusalim este locul unde se cuvine a se inchina”. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevarul?

Abia acum Mantuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie. Acum i-a dat de fapt raspunsul la cererea ei care ni s-a parut a fi, si era intr-adevar, naiva, dar pe care Mantuitorul n-a ignorat-o, ci a adus discutia pana la acest punct, in care urma sa-i dea raspunsul. Era un raspuns pentru ea? Era si pentru ea. Dar era mai ales o proclamatie, o declaratie de credinta, unul din acele momente in care Mantuitorul isi delimita invatatura Sa de cea a Vechiului Testament, dar si de cea a neamurilor. De data aceasta o delimita si fata de unii, si fata de altii.

Ceea ce i-a spus Samarinencei e ca o continuare a Predicii de pe munte. Samarineanca era doar un pretext. Intalnirea cu ea a fost un pretext pentru a spune cuvintele care urmeaza si care fac parte din esenta Evangheliei Sale. Iata de ce, aceasta anonima din Samaria a intrat in istorie. Pentru ca ea a auzit cea dintai aceste cuvinte. Si, cine stie, poate ca chiar ea le-a transmis, si de la ea le-a preluat Sf. Evanghelist Ioan. Altfel, de unde sa le fi luat? Sa le fi repetat Iisus? Sa le fi repetat insotitorilor convorbirea? Nu prea obisnuia.

Vom intelege acum mai bine de ce a intrat samarineanca in concurenta cu Alexandru Macedon si cu Cezar, pentru un loc in istoria omenirii. Si s-ar putea sa fie mai multi cei care au auzit de ea, decat cei care au auzit de Alexandru Macedon si de Cezar!

O sfanta cu numele uitat. O sfanta dintr-o concubina? Dar Maria Magdalena ce fusese? Pentru ca a tinut minte si a propovaduit cuvintele lui Iisus, pentru ca L-a recunoscut si Il va fi propovaduit ca Mesia, pentru ca a transmis una din cele mai delicate solutii pentru vremea aceea, dar si pentru alte vremuri, privitoare la importanta problemelor legate de cult, samarineanca isi merita locul in Evanghelie-si in pomenirea noastra. Ea s-a facut instrumentul unei precizari fundamentale cu privire la depasirea de catre crestinism a nationalismului ingust, a Legamantului celui vechi, ca si a altor nationalisme, ca si cel al samarinenilor de pilda, largind crestinismul pana la dimensiuni universale.

Acest lucru l-a spus Iisus acestei femei: invatatura Mea este universala. Are limitele cat limitele lumii, si centrul pretutindeni, pentru ca fiecare om e o lume, si lumea ca un individ. Se afla peste tot. E mare cat cea mai mare marime, dar incape si intr-o inima de om. Si, mai presus de toate, nu e in forme, locuri si ritualuri, decat atunci cand e in oameni, in duh si adevar. Numai atunci se poate salaslui si in forme, locuri si ritualuri, peste tot pe unde exista oameni.

Dar sa mergem chiar la cuvintele Mantuitorului. “Zis-a ei lisus: Crede-Ma, femeie, ca va veni vremea cand nu in muntele acesta, nici in Ierusalim va veti inchina Tatalui. Voi nu stiti cui va inchinati, iar noi stim cui ne inchinam, caci mantuirea este de la iudei”. Afirma, asadar, continuitatea dintre cele doua Testamente, pe care cei din Samaria, si neamurile in general o ignorau, si nu era bine.-Dar mai afirma ca ceva urma sa se schimbe si in privinta iudeilor. Daca ar fi spus unui iudeu sau in Iudeea ca va veni vremea cand locul de inchinare nu va mai fi Ierusalimul, ar fi riscat inainte de vreme moartea. Poate tocmai de aceea a facut aceasta declaratie unei samarinence, careia vestea ii va fi facut chiar placere, desi Iisus ii negase si Garizimului privilegiul de a fi loc exclusiv de inchinare. Si aceasta era o traditie care urma sa se schimbe si, pe care, de fapt, o va schimba chiar El, si chiar in momentul acela, cand zicea: “nici in muntele acesta al vostru.

Si indata, continuandu-si vorbirea, a trecut la cele ce vor fi puse in locul celor vechi: “Dar va veni vremea, si a si venit (s.n. venise chiar in acel moment, cand o decidea Mantuitorul), cand adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui cu duhul si cu adevarul, caci Tatal astfel de inchinatori cauta”. Si ca s-o incredinteze ca nu poate fi decat asa, i-a dat in continuare o definitie a lui Dumnezeu, una din cele mai posibile, dar care se potrivea de minune contextului convorbirii: “Dumnezeu este duh, si cei ce se inchina Lui, se cuvine sa se inchine cu duhul si cu adevarul”.

Ceea ce urmeaza ne descopera o samarineanca isteata si credincioasa. E drept ca amesteca credinta iudeilor cu cea a samarinenilor, dar asa era credinta lor. Ei se considerau si erau de fapt iudei numai ca, din pricina amestecului cu asiro-babilonienii, adoptasera cateva- obiceiuri care devenisera traditii proprii, deosebite de ale iudeilor.

Femeia nu s-a multumit cu raspunsul lui Iisus, desi era clar ca era de acord cu El. Ii mai trebuia insa o verificare. Si nu s-a sfiit sa i-o ceara. Va fi zis: Ceea ce spui Tu e foarte interesant si m-as bucura sa vina acele vremuri de care vorbesti, si care sa ne scape si pe noi de blamul si blestemul iudeilor. Dar cum dovedesti ca va fi asa? Numai unul singur ar putea da marturie valabila despre acestea: Mesia!

Ce multe lucruri stia femeia aceasta! Si avea o judecata dreapta. Avea un criteriu precis cu privire la schimbarile asteptate. Ceea ce spui Tu, va fi spus ea, are nevoie de o confirmare, si nu poate nimeni s-o dea, decat Acela pe care Il asteptam toti. “Stiu ca are sa vie Mesia, adica Hristos, si cand va veni Acela, ne va spune toate”.

Avea dreptate. Lui lisus ii va fi placut replica si i-a admis obiectia. Numai Mesia avea aceasta autoritate, de a pune credinta si practicarea ei pe alte baze. Asa se stia dintotdeauna. De aceea si era asteptat cu atata infrigurare. Si atunci Mantuitorul i-a oferit cel din urma argument, exact in sensul asteptarilor ei: “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”.

Trebuie sa ne imaginam ca femeia va fi fost surprinsa de o asemenea declaratie, dupa ce o uimise si faptul ca strainul ii cunostea trecutul, si fusese apoi supusa, intr-un crescendo intensiv, unei convorbiri neobisnuite. Incheierea era de-a dreptul uluitoare!

N-a mai putut face altceva, decat sa fuga in sat si sa-i anunte pe locuitorii satului despre cele intamplate. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste simplu, in cateva cuvinte: “Femeia s-a dus in cetate si le-a zis oamenilor: Veniti de vedeti un om care mi-a spus toate cate am facut”. Ca sa ne arate cat era de emotionata, Sfantul Ioan noteaza un amanunt, pe langa acela ca cel mai mult a impresionat-o faptul “ca ii spusese ei toate cate a facut”, anume ca “si-a lasat vasul de apa acolo”. Uitase pentru ce venise. N-o mai interesa. Altceva o interesa acum.

Trebuie sa ne-o imaginam alergand si vorbind, strigand in dreapta si in stanga si chemandu-i pe toti sa mearga sa vada ceea ce a vazut ea: “Veniti de vedeti!” Dar a mai adaugat ceva. Parca nu cu toata convingerea, ci cu oarecare teama, ca sa nu fie luata drept o exaltata, si sa n-o asculte nimeni. Zicea: “Nu cumva e Acesta Hristosul?”

A procedat bine. Spusele ei i-au impresionat pe sateni, pentru ca si-au parasit casele si au venit la fantana sa-L vada pe omul cel minunat. Sfantul Evanghelist Ioan povesteste ca, dupa cea au stat de vorba cu El, L-au invitat sa mearga cu dansii in Sihar si ca Mantuitorul a ramas cu ei doua zile. Si sa nu uitam: era impotriva traditiei iudaice, care interzicea lucrul acesta cu strasnicie. Venise insa Cel care avea dreptul sa dispuna o indreptare! (intreg episodul, la Ioan 4, 5-42).

Mantuitorul a facut cu Samarineanca, am putea spune, o prima catehizare crestina. A invatat-o despre Dumnezeu. Dupa ce i-a spus ca se cade sa ne inchinam lui Dumnezeu in duh si in adevar, i-a precizat: “pentru ca duh este Dumnezeu”. Deci nu este material, cu chip si dimensiuni omenesti, cu trebuinta de a manca si a bea. Era un fel de a-i spune ca venise momentul cand, ceea ce fusese dat celor vechi sa stie, potrivit mentalitatii lor, si care dusese la cultul exprimat prin jertfe materiale, acum trebuia depasit. Trebuia trecut la o treapta superioara de intelegere a lui Dumnezeu, si a inchinarii ce I se cuvine: in duh si in adevar, nu prin forme si jertfe care ar fi fost inchinare prin acelea.

Important devenea acum, exact ceea ce era inainte secundar si total neglijat, adica inima, starea sufleteasca, dreptatea si adevarul, care intovaraseau ritualurile, rugaciunea si jertfa. O adevarata revolutie spirituala. Nu e de mirare ca cei obisnuiti cu cele vechi, nu le-au putut cu nici un chip primi pe cele noi. N-au putut intelege aceasta radicala schimbare a unor mentalitati si traditii vechi de secole. De altfel, tocmai incercarea de schimbare a acestora, L-a costat pe Iisus viata. Cu nimic nu e lupta mai grea decat cu traditiile, intrate in constiinta poporului, chiar si cand acestea ajung sa fie absurde si sa-si piarda sensurile originare. Numai prin jertfe, vechiul poate fi biruit de nou, irationalul de rational.

I-a mai spus Samarinencei ca Dumnezeu e pretutindeni, nu numai la Ierusalim sau pe muntele Garizimului si, fiind pretutindeni, vede si stie tot. I-a mai spus ca Dumnezeu, fiind duh, este nemuritor. A invatat-o apoi cum trebuie sa fie legaturile dintre oameni si Dumnezeu, si i-a spus ca acestea trebuie sa fie prin rugaciune, iar rugaciunea trebuie sa fie in duh si in adevar. Va fi inteles Samarineanca acest “in duh si in adevar?”

Se poate sa fi inteles, chiar daca, intreaba, i-ar fi fost greu sa explice cum vine asta. Sintagma e atat de profunda, si de o concentrare ca de stea redusa la dimensiunile unei mingi, dar cu greutatea stelei. Si noi o intelegem, dar cred ca putini am putea s-o spunem prin cuvinte mai adecvate, printr-o parafraza care sa nu-i tradeze esenta. E si aceasta o dovada ca sintagma nu putea fi inventata nici de Samarineanca, nici de naratorul evanghelist. Ei ar fi explicat-o. Auzind-o insa de la Iisus, au redat-o asa cum au auzit-o, fara s-o mai dezvolte, fara sa incerce s-o explice. Sfantul Ioan se opreste brusc, dupa ce o insemneaza (Ioan, 4, 24).

Ceea ce nu inseamna ca nu se poate totusi explica si ca nu stim despre ce este vorba. Remarca noastra este numai cu privire la capacitatea autorului ei de a concentra in doua cuvinte ceea ce necesita o carte pentru a fi explicat.

Despre aceasta ne-am putea convinge usor, daca am sta de vorba doi cate doi, sau mai multi laolalta, si ne-am pune intrebarea: “Ce inseamna inchinare in duh si in adevar?” Cred ca n-ar fi prea usor sa raspundem dintr-o data, desi in gandul nostru ni se pare ca toti stim despre ce e vorba. Cand ajungem insa sa trebuiasca sa ne exprimam in cuvinte, e ceva mai greu.

Si nu m-am oprit la aceasta intamplator. Am constatat din nenumarate discutii ca pot iesi de aici foarte multe confuzii. Asupra catorva din aceste confuzii as vrea sa meditam impreuna. Unii zic: Trebuie sa te inchini lui Dumnezeu in duh adica fara nici o forma, fara sarbatori, fara post, fara ritual, fara preoti, fara vesminte de slujba, fara sa-ti faci cruce, de pilda, fara sa ingenunchezi, fara sa te duci la biserica. Altii zic: inchinare in duh inseamna inchinare din inima buna, inchinare din gand curat, inchinare din credinta dreapta, cu iertarea celor ce ne-au gresit, cu pocainta inimii, cu hotararea de a face bine dupa masura posibilitatilor, cu iubire fata de toata lumea, pana si fata de vrajmasi, cu rugaciune pentru altii.

Care din cele doua interpretari mentionate mai inainte talcuieste asa cum trebuie cuvantul Mantuitorului? In aparenta si una, si alta. In fapt, cei care opteaza pentru prima talcuire se ratacesc, pentru ca iau textele Sfintei Scripturi izolate, si scapa din vedere unele aspecte care se lamuresc prin alte locuri din Sfanta Scriptura si din invatatura Mantuitorului.

Mantuitorul si apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15, 17; Ioan 7, 14, 28; Matei 21, 13; Luca 19, 41; Marcu 13, 1; E Ap. 5, 42; Ioan 2, 16); Mantuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a invatat in templu si in sinagogi, si a recomandat celor pe care ii vindeca sa se arate preotilor (Marcu 5, 38; Luca 17, 14; Luca 4, 15; Matei 8, 4; Luca 5, 14; Marcu 1, 44), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sarbatori (Ioan 7, 10; Luca 22, 8), cand a luat cuvantul in sinagoga din Nazaret, si-a pus fara indoiaja tefilinul pe umeri, adica vesmantul ritual (Luca 4, 16 s.u.), cand vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mainilor (Luca 4, 40), se ruga in templu, in sinagogi si in locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; 5, 16; Matei 14, 23), a folosit painea si vinul ca materii rituale (Luca 22, 19-20), a ingenuncheat la rugaciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbeste de tamaie si de rugaciunea sfintilor (Apoc. 5, 8).

Oare cand unii refuza semnul crucii, nu stiu ca Sfantul Pavel i-a osandit pe “vrajmasii crucii lui Hristos?” (Fii. 3, 18). Numai talcuitorii care doresc sa-si mentina bisericutele lor, iesite din comuniunea cu Biserica cea “una, sfanta si soborniceasca”, deci manati de interese personale si nascute din pacat, rastalmacesc toate aceste lucruri ca sa loveasca in Biserica lui Hristos, sub pretextul ca ofera una mai buna. Pana la urma, pe cele mai multe dintre lucrarile pe care le neaga Bisericii Ortodoxe, le reintroduc si la ei sub alte forme, contrazicandu-si propriile invataturi, si inseland pe naivi de dragul de a se arata pe ei intelepti si priceputi la dispute. Ei ocolesc desigur spusele Sfantului Pavel care indeamna: “De acestea sa le aduci aminte oamenilor, si sa-i indemni inaintea Domnului sa nu intre in dispute, caci nu-s de nici un folos si numai smintesc pe ascultatori” (Iisus Tim. 2, 14-22).

Unii ca acestia, “au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tagaduiesc. De acestia fereste-te” (Iisus Tim. 3, 5). Nu recunosc preotii, dar isi fac pastori; nu recunosc bisericile, dar isi fac “case de rugaciuni”, exact cum sunt si bisericile; nu recunosc vesmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele traditionale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea intr-adevar pot insela numai pe cei slabi de minte si dovedesc ca nu duhul adevarului ii indrumeaza ci duhul celalalt, al mandriei, al slavei desarte, si al dorintei de stapanire. Unora ca acestora li se potriveste cuvantul: “Se apropie de Mine cu buzele lor, si ma cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai multi sunt cuprinsi doar de viclenie, iar cei care au ravna cu adevarat, “nu au pricepere” (Rom. 10, 2).

Talcul adevarat al cuvintelor “inchinare in duh si in adeavr” consta in aceea ca toate formele exterioare capata valoare, numai cand sunt umplute cu inima buna, iubire, generozitate, jertfa pentru altul, schimbare interioara, dorinta de transformare in bine, renuntarea la judecarea aproapelui, renuntarea la disputele desarte, smerenie, ramanere in Biserica lui Hristos cea zidita pe temelia apostolilor si continuata pana azi prin succesiune apostolica, in Biserica noastra ortodoxa. In Vechiul Testament fariseii erau cei care strigau in pietele publice “ca ei sunt altfel”. Asa fac astazi si sectantii nostri. Parca ar fi rupti din pilda Vamesului si a Fariseului!

Ei inventeaza alte forme numai spre a se deosebi, punand accentul tocmai pe formele inventate de ei, in loc sa-l puna pe duh si adevar. Noi avem formele noastre traditionale, nu.de noi inventate, care vin de la Mantuitorul si de la Apostoli, si au trecut ca atare prin 2000 de ani de experienta. Noi credem ca “a fi in duh Si adevar”, se poate numai in aceste forme traditionale, biblice, atestate si garantate de experienta bimilenara a Bisericii ortodoxe. Evident, aceste forme nu lucreaza si nu mantuiesc prin ele insele, dar nici fara ele nu ne putem mantui, pentru ca prin ele ne exprimam credinta si inchinarea in duh si adevar.

“Noul Asezamant nu este al buchei, ci al duhului, pentru ca buchea ucide, iar duhul da viata” (Iisus Cor. 3, 6). Prin “buche” se intelege forma goala, folosita fara sensul ei duhovnicesc, pentru ea insasi, ca si cum mantuirea s-ar obtine numai prin forma. Ceea ce e.ciudat, e ca razvratitii impotriva formelor traditionale ale Bisericii Ortodoxe nu renunta la forme, ci inventeaza altele, numai de dragul de a fi altfel. In cazuri de viata izolata, departe de lume si de Biserica organizata, dar numai acolo, inchinarea in duh si adevar poate capata forme speciale. Iata o parabola care ilustreaza aceasta idee: trei tineri scapati dintr-un naufragiu au reusit sa ajunga intr-o insula nelocuita. Vaporul s-a scufundat si ei si-au organizat viata cum au putut, avand acolo cele de trebuinta. Nu stiau nici o rugaciune. Stiau doar ca Dumnezeu este Treime, asa ca au imaginat o rugaciune simpla: “Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi”.

Toata viata, pana au ajuns ca la 90 de ani, au rostit aceasta rugaciune. La o vreme, a ajuns acolo un vapor, din intamplare caci calea era greu navigabila, si pe ci era si un episcop. Vazand semne ca insula ar fi locuita, in ciuda indicatiilor hartilor ca ar fi pustie, au coborat toti de pe vapor si i-au gasit acolo pe cei trei, ninsi de ani si de asteptare.

Episcopul i-a intrebat ce rugaciuni stiu, si ei i-au raspuns: Stim o rugaciune simpla, compusa de noi, fiindca atunci cand vaporul nostru a naufragiat, nu prea eram dintre cei cu educatie religioasa. Si si-au descoperit textul rugaciunii. Episcopul le-a spus ca nu e de ajuns si ca sunt in primejdie sa-si piarda mantuirea. I-a povatuit sa invete macar rugaciunea domneasca, Tatal nostru. I-a invatat rugaciunea Tatal nostru, iar conducatorul vaporului i-a invitat sa se intoarca inapoi in tarile lor. N-au vrut. Erau prea batrani si se obisnuisera acolo pe insula.

Intr-o zi vaporul a plecat. Dar n-a apucat sa se departeze mai mult de o zi de mal, ca la un moment dat cei de pe vapor i-au vazut cu stupefactie pe cei trei batrani venind spre vapor si umbland pe apa ca pe uscat. Comandantul a oprit vaporul si episcopul i-a intrebat: “Ce-i cu voi? V-ati razgandit? Vreti sa va intoarceti inapoi in tarile voastre?” “Nu, a raspuns unul dintre ei, dar am uitat jumatate din rugaciunea ce ne-ai invatat, si ne temem sa nu ne pierdem mantuirea, asa cum ai spus Prea Sfintia Ta. Pana la jumatate merge, dar mai incolo numai merge”.

Episcopul si-a dat seama atunci ca oamenii nu mai aveau nevoie de nici o alta rugaciune, in afara de aceea pe care o stiau ei. Aceea era rugaciunea in duh si in adevar, pentru ca era adresata lui Dumnezeu din suflete curate, cu toata credinta, cu toata forta sufletului lor. Numai asa se putea explica darul ce-l capatasera, de a merge pe apa ca pe uscat. Si atunci le-a spus: “Duceti-va inapoi si ziceti-va mai departe rugaciunea voastra, si mantuiti-va in Domnul, si rugati-va si pentru noi! ”

Parabola vorbeste de la sine. Acestia se aflau in inchinare in duh si in adevar. Erau bineinteles in imprejurari speciale. Noi traim in mijlocul lumii si, asa cum avem nevoie de scoli pentru a invata, de spitale pentru a ne lecui, de imbracaminte si de fabrici de imbracaminte, de lumina si de uzini electrice, de carti si de tipografii, si inaintea lor de autori, tot asa avem nevoie si de conditii pentru a ne exprima legaturile cu Dumnezeu si comuniunea dintre noi, in sensul invataturilor lasate de Mantuitorul. Si cei trei se exprimau in felul lor, comunitar. Devenisera trei ca unul si capatasera acelasi dar. In acest sens cei trei sunt un bun exemplu si pentru noi, si parabola nu e numai pentru pustnici!

Rugaciunea in duh si in adevar se aseamana cu rugaciunea vamesului: “Dumnezeule, milostiv fii mie pacatosul”, aceea care, atunci cand I se adreseaza lui Dumnezeu, nu judeca pe vecin, nu se compara, nu se indreptateste. Aceea prin care cel ce se roaga isi vede barna din ochiul sau, si nu paiul din ochiul vecinului. Este rugaciunea celui care, inainte de a merge la biserica, cum spune Mantuitorul, merge intai de se impaca cu cel caruia i-a gresit sau cu cel cu care este in suparare. Rugaciunea in duh si in adevar este rugaciunea celui care spune drept lui Dumnezeu, atunci cand sta de vorba cu El, de pilda cand zice: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Iarta in clipa aceea pe toti cei care i-au gresit si nu tine minte raul.

Aceasta este rugaciunea in duh si adevar: rugaciunea celui care nu incearca sa se insele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Si acestea nu le poate sti nimeni, decat duhul omului si duhul lui Dumnezeu! De aceea este in duh si in adevar. Aceasta rugaciune a invatat-o Mantuitorul pe Samarineanca din Evanghelia de azi. Si iata, in virtutea faptului ca a stat de vorba cu Mantuitorul, a capatat gratia de a fi pomenita pana in zilele noastre. Si amintirea ei se va perpetua in vecii vecilor.

Traditia crestina ne spune ca aceasta femeie s-a pocait, ca a fost una din ucenitele Domnului si ca a propovaduit invatatura Sa pana la moarte. Nu este cu totul imposibil, de vreme ce si-a inceput propovaduirea chiar in momentul in care a plecat de la fantana, si ducandu-se in satul ei a spus: Am vazut pe Cineva care ar putea sa fie Mesia!

Iata, asadar, pentru care motive Samarineanca a intrat in istorie. Ea a ramas martora peste veacuri a unei importante invataturi, transmise fara indoiala si prin ea. invatatura nu i s-a adresat numai ei. Ea a fost pretextul. invatatura ni se adreseaza noua tuturor, si lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l tinem minte, este tocmai aceasta invitatie a Mantuitorului de a I ne inchina in duh si in adevar. Nu e greu sa ne dam seama ca, daca suntem in legatura cu Dumnezeu in duh si in adevar, in sinceritate, in smerenie, in modestie, in generozitate, in bunatate, toate acestea lucreaza asupra sufletului nostru, dar se rasfrang si in viata aproapelui nostru, in viata societatii, in viata lumii in care traim. Fiindca, in fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugandu-ne Lui in duh si in adevar, sa cream o lume care sa fie a Duhului si a adevarului.

IPS Antonie Plamadeala

Predica rostita in catedrala din Sibiu, la 11 mai 1985.

(Sursa: crestin ortodox)

Spre sfârşitul vieţii îşi scrie mărturiile trăite de-a lungul vieţii pe care încercăm să le aducem cunoştinţă generaţiilor actuale şi celor viitoare spre a-şi cunoaşte istoria celor trăitori în Barta.
Rândurile care urmează, reprezintă mărturia scrisă spre sfârşitul vieţii de părintele Antonie Cojocaru, un basarabean născut în Barta raionul Reni, ce a avut o viaţă tumultoasă aşa cum au avut-o mulţi oameni în spaţiile dintre Nistru şi Prut. Părintele nu mai este printre noi. Textul a fost redactat de fiul lui, Alexandru Anton Cojocaru, şi el pensionar acum, trăitor undeva la Piatra Neamţ, care are timpul, energia şi priceperea să depună mărturia necesară din propria sa viaţă, de descendent al unor refugiaţi basarabeni din Barta.
Începem însă cronologic cu povestea părintelui Antonie.
Memoriile preotului,
ANTONIE COJOCARU
(văzute şi comentate de fiul său Alexandru)

CAPITOLUL I

Copilărie, pe malul lacului Ialpug

Eu nevrednicul preot pensionar Antonie Cojocaru, m-am născut în anul 1912 luna lui august ziua a 2-a în Comuna Barta Judeţul Ismail, (Basarabia) din părinţi foarte credincioşi – Eustaţiu şi Cristina Cojocaru. Am avut încă doi fraţi şi o soră. Un frate anume Constantin mai mare ca mine cu 7 ani, care a ajuns preot la parohia Dăeni-Tulcea, dar care a murit de tânăr. Alt frate, anume Mihail mai mic ca mine cu 3 ani, care ajunsese profesor la un liceu în Bucureşti, dar care şi el a murit. A mai rămas în viaţă doar sora mea Vera, care este cu 10 ani mai mică. Este şi ea pensionară, a fost profesoară. E văduvă şi are 3 fete de la 3 bărbaţi din trei căsătorii.
Comuna Barta, este aşezată lângă lacul Ialpug. Mărimea lacului era, de 8 km lăţimea şi de 50 km lungime, iar adâncimea de aproximativ 25 – 30 m. Intre comună şi lacul Ialpug e o fâşie de pământ largă de 1 km. – e o peninsulă, iar între comună şi fâşia de pământ e un mic lac care de multe ori seacă. Pe această peninsula oamenii au sădit o mică pădure de salcâmi.
Acolo lângă pădure aveam şi noi un sfert de hectar cu vie altoită. Acolo mi-am petrecut multe zile din copilărie. Când eram copii mici, ne lua tata cu el la câmp. Avea vreo 10 ha şi le muncea, singur cu mama mea. Când ne-am mai mărit, de 5 sau 6 ani, ne lua tata la prăşit porumbul – ne tăiam pe la degetele picioarelor cu sapa şi curgea sânge, iar tata ne zicea: „pune ţărână şi trece”. In adevăr trecea durerea şi rana se închidea, căci pe atunci nu erau chimicale, nu era nici gândacul de Colorado. Parcă si cartofii erau mai gustoşi. Abia aşteptam să vie ziua de duminică să ne ducem la lacul Ialpug să ne scăldăm sau să prindem peşte cu undiţa. Scoteam râme din grădină şi puneam câte una în undiţă şi de fiecare data prindeam câte un peşte mic, îl numeam Ghigor. Când umpleam traista cu peşte ne duceam acasă, iar mama abia ne aştepta să-i aducem peste. După ce-l curăţea, îl tăvălea în făină şi-l punea într-o tigaie şi-l prăjea, eu şi fratele meu mai mic numit Mişa, cu multă poftă îl mâncam cu sare si pâine. Tot cu Mişa mergeam pretutindeni.
O data ne-am dus să ne scăldăm la gârlă, căci aşa se numea lacul acela mic, dintre comună si peninsula cu pădurea de salcâm. Am urnit o barcă de la mal şi repede ne-am suit ,,întrânsa’’. Dar barca nu se mai oprea, se tot ducea spre adânc. Atunci eu am sărit din barcă îmbrăcat. Nu ştiam să înot, iar apa era de 2 m. Mă zbăteam şi strigam, iar hainele ude mă trăgeau la fund. Norocul meu a fost că tocmai un tânăr venea şi el să se scalde. Auzind ţipete, repede s-a dezbrăcat şi a sărit în apă să mă scoată. M-a scos tocmai când înghiţeam apă şi-mi dădeam sufletul. De acolo am plecat acasă galbeni şi speriaţi. Acasă mama m-a certat dar nu m-a bătut.
Altădată m-am speriat de nişte câini şi mama repede a chemat-o pe baba Maria, de m-a descântat de frică. Ţin minte că la uşa sobei, baba Maria, a aruncat o mână de făină şi s-au făcut nişte semne, de parcă eram eu, înconjurat de nişte câini. Apoi cu pumnii strânşi, mi-a tot netezit capul, spunea şi nişte cuvinte neînţelese. Eu atâta am auzit: ,,baba bate câinii, baba lecuieşte” apoi a zis : „leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie”.
Altă data, jucându-ne pe drum şi bătând vântul mi-a intrat în ochi un gunoi. Cât s-a mai muncit mama să-l scoată şi n-a putut, ne-a dat două ouă şi m-a trimis împreună cu Mişa, la baba Tasia, mare doctoroaie. Aceasta cum ne-a văzut, repede a alergat la poartă cu o cană de apă şi după ce şi-a clătit bine gura cu apă de două ori, a scos o limbă lungă şi mi-a băgat-o în ochi, apoi iarăşi şi-a clătit gura şi din nou mi-a vârât limba-n ochi şi mi-a tot răzuit ochiul cu limba până a scos gunoiul. Iar eu cu Mişa, i-am dat cele două ouă şi i-am mulţumit căci aşa ne-a învăţat mama, să mulţumim.
Când nu ne luau părinţii la câmp, ne jucam prin grădină, mâncam agude şi zarzăre, iar seara, mama ne făcea mâncare, tăia un pui de găină şi cu cartofi, ne făcea o mâncare, ce o mâncam cu plăcere, când flămânzeam, căci era şi timpul. Toata ziua ne jucam cu picioarele goale, iar iarna ne făcea tata opinci, din piele de porc tăiat la Crăciun. Tot atunci, ne făcea şi câte o căciulă nouă din piele de oaie, tăbăcită în zer. Bucuria era mare, căci mama ne făcea din lână obiele ţesute de ea la război. Mai greu era, că nu ne puteam încălţa cu opinci si cu obiele. Tot mama era aceea care ne încălţa. Ghete ne cumpăra tata de la oraş, dar le purtam numai când mama ne ducea la Sfânta Biserică.
Când am împlinit 7 ani, m-am dus la şcoală. În sat erau 2 învăţători, un notar, un primar şi un preot. N-aveam doctor în sat, venea la o lună un sanitar de la oraş cu câteva tablete de chinină, căci multă lume era bolnavă de friguri. M-am îmbolnăvit şi eu de friguri şi Mişa, eram gata să mor căci temperatura fiind mare aiuream. Nu aveam termometru să ştiu ce temperatura aveam, dar arsurile erau aşa de mari, că mi se puneau pe inimă şi mă sufocam. După ce ne-am vindecat de friguri, eu am fost trimis să păzesc via de hoţi, adică dormeam la vie într-un cerdat ( observator) înalt de 2,5 m. iar Mişa si Vera care abia se născuse, s-au îmbolnăvit de angină şi a trebuit să-i interneze în spital la Ismail, unde au stat vre-o lună de zile până s-au vindecat.
La şcoală mergeam regulat, purtam o traistă mare pe gât, iar în traistă aveam o tăbliţă, un grifel şi pâine sau mămăligă. Dimineaţa mă încălţa mama cu opinci şi cu obiele, iar la prânz mă descălţam şi le puneam în traistă lângă tăbliţă şi grifel, căci pâinea o terminam. Mi s-a întâmplat o data în clasă, să mă uit în spate, la un băiat care râdea, şi învăţătoarea Vasiliu Caterina, imediat m-a scos din bancă şi m-a pus în genunchi şi a început să mă tragă de urechi şi nu s-a lăsat până nu mi-a dezbârnat urechea.
Acasă mama m-a văzut ca-mi curge sânge şi i-am spus ce am păţit, ea a certat-o pe învăţătoare. Scuza învăţătoarei a fost că, în ziua aceea nu a găsit pâine în sat, şi era foarte inervată, şi s-a răzbunat pe mine. Eu eram, de altfel, un băiat cuminte şi nu mă băteam cu băieţii şi eram foarte ruşinos faţă de băieţii din clasă.
Dacă ne-am mai mărit, tata ne punea să mânăm caii în arman. Caii trăgeau o piatră mare zimţată ca să piseze năsada de grâu sau de orz. (metodă veche de trierat). Îi mânam în formă de cerc, când în dreapta, când în stânga ca să piseze năsada. Când treieram grâu, atunci afară de piatra cea mare de treierat, tata mai atârna şi un duien care tăia paiele şi făcea pleavă. După ce se luau paiele, se aduna pleava cu grăunţe şi tata începea vânturatul plevei. Se alegea pleava de grăunţe, iar eu si Mişa căram întâi paiele cu un etac mare la scârta de paie, apoi după ce terminam cu căratul paielor ne venea rândul la pleava pe care o căram în samalâc ca să nu o ude ploile sau zăpada. Căram şi grăunţele câte puţin, cu saci mai mici, la hambar. Noaptea târziu se termina lucru armanului şi morţi de oboseală, adormeam buştean, ne lipseam şi de mâncare căci mama atunci era şi ea liberă şi se apuca de făcut mâncare. Încă nu se lumina bine, şi tata ne trimetea cu harabaua la câmp şi mai aduceam snopi de grâu sau năsadă de orz.
Caii erau mici şi blânzi, dar o data, coboram cu harabaua plină cu năsadă de orz de la deal spre vale şi ne-am răsturnat într-un şanţ cu gard de sârmă. Atunci a fost înştiinţat tata şi a venit şi mult s-a necăjit până a îndreptat harabaua şi a strâns năsada din şanţ. A strâns paiele, căci spicele de orz s-au risipit pe jos. Iată ce pagubă i-am făcut lui tata căci ajutorul nostru cu bune intenţii s-a dovedit nefolositor.
După ce descărcam năsada pe faţa armanului începea iarăşi vechiul nostru serviciu cu piatra cea mare de treierat şi învârtitul cailor în dreapta şi stânga.
Duminica ne lăsa să ne ducem la lacul, pe care noi îl numeam ghiol, ca să ne scăldăm. Alteori ne trimetea cu căruţa plină de haraci să-i ducem la vie. Atunci ne cam supăram si-i ziceam lui tata: lasă-ne măcar duminica să fim liberi si să ne jucăm cu băieţii din sat, sau să ne scăldăm, sau să prindem peşte cu undiţa.
Tata era om bun şi luase parte la primul război mondial, a stat în tranşee mult şi a răcit la şira spinării iar acum umbla îndoit, aplecat sau strâmb cum îi zicea lumea: „State strâmbul”.
Dacă a văzut că nu poate lucra pământul, îl dădea în jumătate la alt plugar si primeam şi noi jumătate din recoltă.

CAPITOLUL II

Dacă am terminat şcoala primară cu chiu cu vai tata m-a adus la Bolgrad şi m-a înscris la liceu. N-am dat examen că întârziasem şi poate nici nu reuşeam, dar peste o lună de la începutul anului şcolar s-a mai înfiinţat la liceu o clasă, numită clasa I-a C. Atunci s-a anunţat prin sate că toţi care au copii ce au terminat 4 clase să-i aducă la liceu. A fost norocul meu, că tata îndată m-a adus la Bolgrad şi a căutat o gazdă şi a găsit una care mai ţinea doi băieţi în gazdă. S-a împăcat cu gazda, i-a plătit şi m-a primit şi pe mine împreună cu cei doi băieţi. Unul din ei era dintr-un sat vecin cu satul nostru iar altul era mai de departe. Cel din satul vecin se numea Cheloglu şi era lunatic, se scula noaptea din pat, descuia uşa şi se plimba prin curte noaptea pe lună plină. Uneori se ridica pe pereţii casei, pe acoperiş şi nu cădea, puterea lunii îl ţinea. Gazda dacă a aflat, a început să-i puie un lighean cu apă lângă patul în care dormea şi el, lunatecul, când se scula, călca în ligheanul cu apă rece şi se trezea.
In fiecare seara mă închinam înainte de culcare şi de frica lunatecului dar şi pentru că aşa învăţasem de la mama. Îmi amintesc că în fiecare sâmbătă mama ne spăla la cap şi apoi ne punea să stăm toţi în genunchi şi ea, Dumnezeu s-o ierte, ne citea Acatistul Maicii Domnului, ne învăţase şi Tatăl Nostru şi alte rugăciuni mai mici.
Acum la şcoală purtam ghete şi chiar dacă mi se cam rupeau, sau se desfăcea talpa, o legam cu sârmă mai subţire, iar de ciorapi nu mai spun nimic, că o pereche aveam şi până ne dădea vacanţă, chiar daca se rupeau sau se murdăreau îi purtam aşa.
În vacanţa de vară veneam pe jos acasă de la Bolgrad, erau 40 de km, iar iarna venea tata şi mă lua acasă. El se interesa la liceu cum învăţ dar profesorii nu-l încurajau şi-i spuneau că învăţ prost. E drept că nici cărţi nu aveam că nu aveam cu ce le cumpăra, şi învăţam pe apucate din cărţile altor copii. Rudele din sat auziseră că învăţ prost şi-i ziceau lui tata: ”ţine-l Moş State pe negrul acesta la plug să-ţi fie ajutor la bătrâneţe”. Eu plângeam şi-i ziceam că dacă mă ia de la şcoală să mă ţie la plug am să fug de acasă, că mi-i ruşine de băieţii din sat că au să mă râdă.
In vacanta de vară acelaşi lucru cu treieratul şi la vie cu săpatul, la plug cu aratul. Ne mai trimetea şi cu oile la păscut în grădina de la marginea satului. Aveam şi noi 5 oi şi-mi dădeau necaz mare că oile fugeau una într-o parte şi alta în altă parte, iar mieii se amestecau şi behăiau într-una. Îmi făcusem un caval dintr-o trestie, dar nu ştiam să cânt dintrînsul, nu eram talentat ca alţii.
Când ne trimetea la vie umblam şi prin pădurea de salcâmi după crăci şi cu ele reparam gardul la vie. Pădurea era plină de şerpi dar nu erau veninoşi, erau şerpi de apă ce fluierau când îi întâlneam – se temeau de noi şi noi de ei. Fratele mai mic Mişa era mai îndrăzneţ şi alerga după ei ca să-i omoare, iar eu eram mai fricos.
Ne mai trimetea tata şi cu caii la păscut în pădure, mai ales duminica. Îi împiedecam la picioare cu o funie să fim siguri că nu se duc departe şi că-i putem prinde. Venind spre casă într-o duminică călări cu caii de la păscut, în sat, a sărit un câine să ne muşte, iar calul pe care era suit Mişa, s-a speriat şi Mişa a căzut de pe cal în drum. Ce plânsete,… că era plin de sânge şi prăfuit. Am dat drumul la cai, de s-au dus acasă cu coada de căpăstru atârnată. Tata cum i-a văzut, s-a gândit că noi am căzut de pe cai şi repede a înhămat caii şi ne-a întâlnit pe drum şi ne-a luat în căruţă. De atunci Mişa a rămas cu o parte din bărbie mai lungă decât cealaltă. Aşa trecea vara, iar toamna iarăşi la şcoală.
La şcoală trebuiau alte cărţi, alte ghete, alţi ciorapi nu aveam cu ce le cumpăra căci tata abia îmi plătea gazda. De cămăşi nu-mi amintesc să fi avut două, căci grâul treierat vara, era dus la oraş şi vândut evreilor, care erau comercianţi şi cu preţul pe kilogram 60-65 de lei, nu putea să ne cumpere decât câţiva metrii de pânză ,,Americă’’ – era mai ieftină. Trebuia să-mi facă şi uniformă cachi. A cumpărat cu mare greutate, vreo doi metrii de stofă cachi, din cea mai ieftină şi s-a tocmit cu un croitor din sat, ca sa-mi facă o tunică mai potrivită şi una mai mică, din resturile ce rămâneau de la croit. Zis şi făcut, mi-au făcut doua tunici, una mai lungă şi una scurtă cu guler până la urechi. Le-am purtat şi eu cu bucurie că erau noi şi cred că, cu ele am terminat liceul.
Pe atunci liceul se făcea cu 7 clase. Am fost vreo doi ani corigent, dar tot cu ajutorul lui Dumnezeu am terminat cele şapte clase de liceu, nu am fost repetent în nici o clasă. Se mirau părinţii, rudele şi chiar nu-mi venea să cred, că am terminat liceul. Urma să dau bacalaureatul. În prima sesiune nu am reuşit să-l iau dar nu m-am descurajat. Am plecat la Isaccea, la fratele mai mare care fusese preoţit pe seama parohiei Isaccea şi acolo am stat toată iarna şi am învăţat lecţiile care se cereau la bacalaureat. Mai ales am învăţat la astronomie. Iar vara m-am dus iar la părinţi ca să fiu aproape de Ismail căci acolo se ţinea bacalaureatul. S-a întâmplat să vină acasă şi bunica de la mănăstirea Cilicu de Jos unde se călugărise cu numele de Maica Profira. Deci am plecat la Ismail însoţit de ea şi am locuit la Sfânta Episcopie la o rudă de-a ei, părintele Ciprian. S-a tot rugat ea si părintele Ciprian, ca să reuşesc la bacalaureat şi mare a fost minunea că am reuşit, nu cu medie mare dar bucuria a fost mare.
Toată vara m-am pregătit şi mi-am procurat toate actele necesare ca să mă prezint la Şcoala Militară în Bucureşti. Pe atunci Şcoala Militară era la Cotroceni. M-a dus o rudă de-a cumnatei mele, anume Matone la Bucureşti căci el lucra într-o unitate militară. Mi-a dat actele şi toate formularele ce se cereau şi mi-a plătit şi taxa de 30 lei. Dar peste o săptămână taxa se ridicase la 100 de lei, iar examenul se amânase peste câteva săptămâni. Nemaiavând bani pentru taxă, m-am întors înapoi la Barta la părinţi. Matone, cel ce m-a dus la Bucureşti, nu avea cum să mă trimită acasă. A oprit un militar când ne aflam în Cişmigiu şi l-a rugat, să-mi dea tunica lui să mă fotografiez cu ea ca militar şi apoi mi-a făcut carnet de militar şi ordin de lăsare la vatră, sau de concediu militar; şi aşa am ajuns cu trenul la părinţi de la Bucureşti, cu multă mâhnire, că nu am reuşit să intru la Şcoala Militară de la Bucureşti.

CAPITOLUL III

Intr-o zi de vară călduroasă, stând la poarta curţii noastre trist şi îngândurat, a trecut vărul meu Vasea Cojocaru care terminase seminarul la Ismail şi urma teologia la Chişinău, şi m-a întrebat dacă am intrat la Şcoala Militară din Bucureşti.

Eu i-am răspuns că nu am intrat deoarece se amânase examenul şi s-a mărit taxa de examen iar tata nu are cu ce să o plătească. Tata a vândut tot grâul ca să ne cumpere pânză pentru cămăşi. Atunci el mi-a spus: ”vino Tone, (diminutivul lui Anton) la Chişinău la Teologie şi ai să intri fără taxă şi chiar fără examen, eu am să caut să te vâr la cămin şi la cantină, căci am un prieten care-i şef acolo şi cred că mă va servi”. După câteva zile, m-am dus cu el la Chişinău, tata făcând rost de bani pentru drum şi m-am înscris la facultate, iar bunul meu văr m-a băgat la cămin şi m-a înscris şi la masă. Aşa am terminat primul an de facultate căci cursurile profesorilor, le mai împrumutam de la colegi.
Drumul pe care l-am făcut de la Chişinău spre casă l-am făcut într-un vagon de marfă – mă încuiase un CFR-ist în vagon şi uitase de mine. Intr-un târziu şi-a amintit de mine şi m-a scos din vagon râzând, iar eu m-am bucurat că am văzut lumina soarelui.
Prima iarnă de facultate a trecut căci aveam un cojoc a lui tata, pe care l-am vândut în primăvară pentru că nu mai aveam nici un ban, nici pentru caiete sau cursuri. Acum nu-mi mai rămânea decât să mă însor cu o fată bogată ca să mă întreţină la facultate. Am încercat în dreapta şi stânga, dar nu am reuşit şi la drept vorbind cine şi-ar fi legat viaţa cu un neisprăvit şi nici ca fizic nu eram mai arătos. De statură mic, slab, smerit si prost îmbrăcat. Am fost şi la un bal în comuna Cuza – Vodă dar nimeni nu a vrut să danseze cu mine. Trebuia să-mi schimb pretenţiile şi să caut o fată de ţară, chiar cu mai puţină şcoală sau chiar de loc, dar care să fie bogată, să mă poată întreţine la facultate.
Auzisem că în comuna Caragacii Vechi (actualmente Nagornâi) sunt doua fete foarte bogate, aveau în total 60 de ha. Una – Evdochia Brânză – se căsătorise cu un controlor fiscal, anume Vladimir Macedonschi iar cea mică, anume Sofia Brânză, era necăsătorită.
La un bal de la Caragacii Vechi am cunoscut-o şi eu, era tânără şi frumoasă avea doar 16 sau 17 ani. Am căutat să-i povestesc că sunt student la teologie în Chişinău, dar tata nu are cu ce să mă întreţină şi dacă ea e de acord să ne căsătorim şi să mă întreţină la facultate. Nu mi-a dat nici un răspuns, urma să întrebe părinţii, mai ales că ea avea tată de-al doilea.
Părinţii ei dacă au aflat că trebuie să mă întreţină la facultate nu au fost de acord. Se gândeau în fel şi chip, dacă nu va putea să înveţe toată facultatea ca să ajungă preot şi ne va cheltui averea în zadar? M-am mai dus la Caragacii Vechi şi pe jos, că doar erau numai 16 km de comuna noastră Barta, dar nu mi-a spus niciodată să mă duc cu părinţii să o cer de soţie, ştiind că părinţii ei erau contra. Intr-o buna zi tata, a înhămat caii şi a luat-o şi pe mama şi împreună ne-am dus la Caragacii Vechi, ca peţitori. Părinţii ei, ne-au primit foarte rece zicându-ne: „de ce aţi venit ca peţitori, că noi nu avem fată de măritat, că doar e mică, nu are decât 16 ani”.
Eu unul nu m-am descurajat şi m-am mai dus pe la Caragacii Vechi, cu un prieten – Andrei Cartaleanu, care curta o fată tot din Caragaci, anume Jenea Ostrovschi. Ne-am dus pe jos, căci auzisem că se face în seara aceea bal, dar balul nu s-a făcut şi Sonia, (diminutiv ce vine de la Sofia) când m-a văzut mi-a reproşat zicând : „tu nu înveţi de popă ci de dascăl, aşa mi-a spus contabilul Pamucci”. Nu ţi-a spus adevărul i-am răspuns după care m-a lăsat în drum cu telefonista de la primărie şi a fugit acasă.
Se întunecase – un om solid se apropie de noi şi pe la spate mă loveşte în cap cu un pietroi mare. Probabil ar fi vrut să mă omoare, dar piatra a ricoşat şi a sărit înaintea noastră şi necunoscutul a fugit. Cei care mai stăteau de vorbă în faţa primăriei l-au văzut şi poate l-au şi cunoscut dar nimeni nu mi-a spus cine este. Acum eram cu capul spart, iar un alt grup de tineri care se plimbau mai într-o parte, printre care era şi prietenul meu Andrei, au auzit zgomot şi au alergat la mine, cu toate că era întuneric şi nu se vedea nimic. Fata pe care o curta Andrei s-a oferit să mă ducă la ea acasă şi să mă lecuiască. M-am dus cu ea acasă, m-a spălat la cap de sânge şi m-a legat cu un şerveţel muiat în apă rece. Acolo am şi dormit, iar a doua zi m-am întâlnit cu Andrei şi am plecat acasă cu capul spart. Am povestit părinţilor, cum au vrut să mă omoare şi cum m-a lovit cu piatra un necunoscut, iar părinţii m-au sfătuit să nu mă mai duc la Caragacii Vechi, că au auzit că tatăl ei, cel de-al doilea, vrea să o căsătorească cu un fecior de plugar de a lui Dalacu, care se înrudeau cu ei şi vroiau ca averea lor să nu se înstrăineze. Deci feciorul acela – am aflat mai târziu – că ar fi plătit pe un alt flăcău, anume Arnăutu ca să mă omoare într-o seară şi nu v-a afla nimeni şi ei vor fi liberi, să o poată lua de soţie pe Sonia, cu toată averea ei.
Dacă au aflat părinţii fetei de cele întâmplate, s-au grăbit şi au trimis-o la Bolgrad la sora ei care era măritată cu Vladimir Macedonschi. Ea acolo, era tristă şi îngândurată şi aflând soacra Dociei (mama lui Vladimir) de cele întâmplate cu mine la Caragacii Vechi, s-au oferit sa-i cumpere o carte poştală, ca să-mi scrie mie la Barta, că ea e hotărâtă să se căsătorească cu mine şi m-a rugat să mă duc cu căruţa la Bolgrad.
Deci, a doua zi după ce le-am citit părinţilor cartea poştală, tata, a înhămat caii şi ne-am dus amândoi la Bolgrad. Acolo eu ştiam locuinţa lui Macedonschi că doar liceul l-am făcut în Bolgrad. Am bătut în poartă şi ne-a auzit soacra Dociei. Ea dacă ne-a văzut s-a priceput de ce am venit şi repede s-a întors în casă şi a trimis-o pe Docia sora Soniei. Ea mi-a spus, să mă duc în parcul liceului şi să aştept acolo, că ea v-a veni la mine cu Sonia. Şi aşa a fost, au venit amândouă şi mi-a dat-o în primire zicându-mi: „să ai grijă de ea şi să nu o necăjeşti”. I-am promis că mă voi ţine de cuvânt. Ne-am suit în căruţă şi am plecat spre Barta unde am ajuns cu bine. Mama ne-a deschis poarta şi a îmbrăţişat mireasa, sărutând-o mereu. După două săptămâni ne-am dus la primărie şi am făcut declaraţie de cununie civilă iar peste 10 zile ne-am cununat civil la primăria din Barta. Între timp au auzit şi părinţii ei şi erau foarte supăraţi, dar când au auzit că ne-am cununat civil la primărie, atunci s-au liniştit şi pentru cununia religioasă ne-au invitat la Caragacii Vechi. Ne-am dus cu doua căruţe cu cai buni şi două familii, afară de tata şi mama. Venise şi Docia de la Bolgrad cu o maşină cu bărbatul său şi ne-am dus la biserică cu maşina, naşi fiind Vladimir şi Docia. Preotul Ţugui ne-a cununat ne-a binecuvântat şi ne-a dat sfaturi ca un preot bătrân ce era, dar noi nu ne gândeam decât la frumuseţea trupească.
După nuntă a doua zi am plecat la Barta tot cu căruţele acelea cu cai buni şi cei ce mânau caii au chiuit să audă tot satul că feciorul lui Moş State s-a cununat şi se întoarce de la nuntă din Caragacii Vechi.
Vara a trecut şi a venit toamna, şcoala a început şi eu trebuia să plec la Chişinău, dar nu aveam bani. Norocul meu, că s-a ivit un cumpărător de casă, aşa am vândut casa Soniei cu 20.000 lei, bani cu mare valoare pe atunci. Tatăl ei de al doilea se mutase în altă casă pe care el o făcuse mai înainte. Din banii de pe casă, ne-a luat încasatorul fiscal 5.000 lei. Acest agent fiscal îşi procurase doua chitanţiere fiscale de la Administraţie. Într-unul scria toată suma primită, iar în chitanţierul cu gestiunea financiară trecea numai o mică parte din bani, aşa că, niciodată nu ştia omul când s-a achitat de impozit. Tot timpul i se spunea ţăranului, că i-a rămas un rest de plată. Aşa se îmbogăţeau agenţii fiscali, în 2 – 3 ani îşi făceau o nouă locuinţă. Dar este în ceruri un judecător drept care vede toate acestea şi-i răsplăteşte fiecăruia după faptele sale.
Sonia după cununie a rămas în Barta la părinţii mei, suferind şi ascultând de mama, iar eu am plecat cu o parte din banii de pe casă la Chişinău. Acum puteam să-mi cumpăr cursuri şi aveam de pe ce învăţa. Frecvenţa la facultate nu era obligatorie şi din când în când veneam acasă la părinţi să o văd pe Sonia cum se descurcă cu socrii ei. Ea săraca era blândă şi răbdătoare, le îndura pe toate aşteptând să treacă anii şi să termin, să mă fac preot.
Aşa a trecut şi al doilea an şi Dumnezeu ne-a dat o fetiţă pe care am botezat-o Muzinca, şi ne era dragă şi scumpă, dar Sonia s-a îmbolnăvit la un sân şi la o ureche. Ce-a mai suferit săraca, mai ales că în sat nu exista doctor. Trebuia să-i cumpere tata apă oxigenată tocmai de la Bolgrad, dar a dat Dumnezeu de s-a vindecat şi aştepta cu nerăbdare să mai treacă un an şcolar, şi astfel a trecut şi al treilea an de facultate, treceam acum în anul patru de facultate.
Intr-o bună zi, m-am gândit cât de mult îndură Sonia la părinţii mei care erau foarte săraci, nu aveau vacă, nu aveau oi, nu aveau purcei ci doar câteva găini, şi astfel m-am gândit să-mi scot o adeverinţă de la facultate că sunt în anul IV şi să cer o parohie, poate Dumnezeu îşi v-a face milă cu mine şi mă vor preoţi într-o parohie, chiar mică şi săracă să fie. Zis şi făcut. Mi-am scos adeverinţă de la facultate şi am trimis-o la sfânta Episcopie de la Ismail însoţită şi de o cerere prin care solicitam orice parohie. Pe atunci era episcop în Ismail, Dionisie Erhan. M-a încurajat lucrul acesta, cu un vis minunat pe care l-am visat cu o lună de zile înainte. Şi iată visul: se făcea că eram într-o sufragerie, unde mâncau elevii interni, dar nu era timpul de masă şi omul care servea la bucătărie aşeza pâinile întregi una lângă alta, până se umplea masa aceea, apoi la altă masă, aşeza pâinile calde şi proaspete la fel. Eram şi eu printre seminariştii care rupeau câte un colţ din pâine şi mâncau. Eu flămând cum eram am îndrăznit să întind mâna să rup un colţ din pâine, dar în timpul acela cineva mi-a pus mâna pe cap. Când m-am întors să vad cine este cel ce mi-a pus mâna pe cap, era episcopul Dionisie Erhan.
Deci încurajat de acest vis minunat, aşteptam răspuns la cererea mea pe care o făcusem şi o trimesesem la sfânta Episcopie a Ismailului însoţită de adeverinţa de la facultate. Mare mi-a fost surpriza, când am primit o telegramă de la Sfânta Episcopie, ca să mă prezint pentru hirotonie.
Îndată am plecat la gară şi cu un tren am ajuns acasă la Barta, apoi m-am dus să mă prezint la cancelaria Sfintei Episcopii. Diaconul Belodanov, care era secretarul Sfintei Episcopii mi-a spus să-i aduc dispensă de armată şi a doua zi să fiu la Ismail la ora 8, că la ora 9 vine el cu Episcopul Dionisie şi mă face întâi diacon şi a doua zi preot.
Repede m-am dus spre casă, dar până am trecut lacul Ialpug, lat de 8 km s-a înnoptat şi trebuia ca tot noaptea, să mă întorc la Ismail ca să ajung la Cancelaria Sfintei Episcopii la ora 8 dimineaţa. Tata săracul, mi-a căutat o barcă să trec lacul Ialpug noaptea, dar nici un barcagiu nu vroia. Abia a găsit un barcagiu bătrân cu o barcă veche care făcea apă, şi ne-am învoit cu el să trecem lacul noaptea. Barcagiul a ridicat pânza şi aşa am ajuns pe la mijlocul lacului, aruncând mereu apa din barcă. Pe la mijlocul lacului însă s-a pornit o vijelie mare cu ploaie şi ninsoare, căci era luna lui octombrie. Era gata să ne înecăm, dar barcagiul a strâns repede pânza şi a dat drumul la ancoră şi aşa ne-am oprit pe loc în mijlocul lacului cu valuri mari, cu ploaie şi ninsoare. Atunci am văzut moartea cu ochii, căci nu mai era chip să scăpăm. Barca, aproape se umpluse cu apă şi barcagiul nu mai dovedea să arunce apa, cu o cutie de conserve. Îngerul Domnului a fost cu noi, şi despre ziua a stat ploaia şi ne-am continuat drumul spre mal întinzând iarăşi pânza. La mal a trebuit să luăm o căruţă din comuna Averescu ca să ajungem la Ismail la ora 8. A dat Dumnezeu şi am ajuns la timp la cancelaria sfintei Episcopii şi am înmânat actele de amânare a armatei şi mi-a spus: „bine, acum dă-mi 25 de lei ca să-l iau pe Preasfinţitul Dionisie şi să vin la Mănăstirea Cetate, căci acolo o să te hirotonim. Deci, mergi iute la Mănăstire şi aşteaptă-ne acolo. Am plecat iute cu tata, care ducea şi un mic butoiaş cu vin pentru acel călugăr care mă v-a primi în gazdă. Mare mi-a fost mirarea când l-am văzut pe părintele călugăr Ciprian, o rudă de-a bunicilor mei, care se mutase la Mănăstirea Cetatea de la Sfânta Episcopie din Ismail. Acesta m-a primit cu bucurie, uitându-se mereu la butoiaşul cu vin. După aceea tata a plecat bucuros acasă, că m-a instalat bine la ruda noastră, părintele Ciprian.
La ora 9 fix a sosit diaconul Belodanu care era secretarul sfintei Episcopii, împreună cu preasfinţitul Dionisie Erhan, cel pe care-l visasem mai înainte cu vreo doua sau trei luni.
S-a săvârşit Utrenia şi sfânta Liturghie şi m-au făcut diacon. După aceea am luat masa cu părintele diacon şi cu Preasfinţitul Dionisie la Mănăstirea Cetate.
Acum toţi îmi ziceau „părinte diacon”. Eram îmbrăcat cu un caftan ce mi-l dăduse părintele Ciprian – un caftan de-a lui mai vechi şi ceva mai lung. Seara am dormit la părintele Ciprian, care din când în când se mai cinstea cu câte o cană din vinul adus de tata şi mereu zicea: ”tare-i bun vinul părinte diacon”.
A doua zi, iar pe la ora 9, au sosit de la Sfânta Episcopie părintele diacon şi preasfinţitul şi iarăşi Utrenia, sfânta Liturghie. M-au înconjurat în jurul sfântului Prestol din Altar, apoi m-au oprit şi a pus preasfinţitul mâinile pe capul meu şi mi-au citit rugăciunea de hirotonie. La fârşitul sfintei Liturghii un călugăr îmi întindea veşmintele de preot: stiharul, mânecuţele, epitrafirul, brâul şi felonul sau sfita şi la fiecare zicea : „Vrednic este a purta aceasta?” iar corul de călugări cânta „mulţi ani trăiască” şi la sfârşit iar am luat masa la mânăstire cu părintele diacon şi cu Preasfinţitul.

CAPITOLUL IV

Şi aşa m-am văzut şi preot hirotonit pe seama parohiei Cariaşca din Judeţul Ismail. Acum trebuia să învăţ cum să săvârşesc Sfânta Utrenie, Sfânta Liturghie, Mezinotica şi Vecernia. Mi-a fost foarte greu pentru că eu urmasem liceul şi nu seminarul, dar cu ajutorul lui Dumnezeu în câteva săptămâni le-am învăţat, căci la mănăstire, se făceau toate acestea servicii religioase în fiecare zi. Acum vinul se terminase şi părintele Ciprian se cam săturase cu mine şi mă cam certa când greşeam la servicii. Eu văzând că-mi vor da drumul, m-am dus în oraş la un croitor de haine preoţeşti şi mi-am comandat haine preoţeşti; un felon şi o rasă, mi-am cumpărat şi o pălărie nouă şi o cruce de argint, căci uitasem să vă spun că pe noi basarabenii ne hirotonea şi ne obliga să purtăm cruce de argint. Când m-am slobozit de la mănăstire, m-am dus civil la croitorul de haine preoţeşti şi m-am îmbrăcat cu ele, căci pe cele vechi mi le luase părintele Ciprian.
Eram un preot tânăr cu crucea pe gât, scos ca din cutie.

Proaspăt preoţit
La plecarea mea spre casă, au venit cu mine şi fratele meu Mişa cu prietenul meu Cartaleanu Andrei şi un frate de a lui Vasea Cojocaru, vărul meu care nu se preoţise, cel ce m-a ajutat să mă înscriu la teologie. Eu dacă m-am văzut îmbrăcat ca preot, i-am dat lui Mişa tunica ce-o făcusem la Chişinău, i-am dat şi chipiul meu de student. Hainele lui Mişa erau foarte vechi şi umbla şi el să-şi găsească o mireasă, dar el avea pretenţii că terminase la Cernăuţi facultatea şi luase toate examenele, având la bază seminarul.
M-am pornit spre casă singur, ei rămânând pentru câteva zile la Ismail. Până la comuna general Averescu, care era la 10 km. de Ismail, am mers pe jos.
Ca să ajung acasă la părinţi, trebuia să trec lacul Ialpug. Barcagii se întorceau de la oraş beţi şi cădeau prin barcă. Eu m-am speriat că mă vor îneca şi i-am luat cu rugămintea că-i voi plăti dublu faţă de taxa cuvenită, numai să mă lase pe mine să ţin eu cârma, ca barca cu pânze să poată merge drept. Era o distanţă destul de mare – de 8 km până pe malul celălalt. Cu contribuţia mea, cu bună voinţa barcagiilor şi cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la malul cel-alt. De la malul lacului şi până în sat, era o bucată bună de drum şi am mers pe jos, bucurându-mă că mă duc preot şi soţia mea Sonia, nu va mai îndura greutăţile şi lipsurile din casa părinţilor mei.
Părinţii mei m-au primit cu mare bucurie, la fel şi Sonia. Până acasă toţi sătenii care m-au văzut mă admirau şi se bucurau. A auzit şi preotul nostru din sat, era unchiul meu – preotul Chiosea şi cum a auzit, a trimis pe paracliserul bisericii, să mă poftească să fac a doua zi sfânta liturghie, căci în ziua aceia era sâmbătă.
A doua zi m-am dus la biserică şi preotul Chiosea m-a pus întâi să cetesc Acatistul Maicii Domnului şi apoi să fac Utrenia şi sfânta Liturghie. Cu mare emoţie le-am făcut pe toate, iar lumea din sat, umpluse biserica până la refuz. Bineînţeles nu lipsea din biserică nici tata, nici mama şi nici Sonia. Toată lumea îl felicita pe tata şi o lăuda pe Sonia, care a avut răbdare să mă vadă preot. Au aflat şi părinţii Soniei, de la o învăţătoare ce mă văzuse îmbrăcat preot în Ismail. S-au bucurat şi ei că aveau două fete aranjate la casa lor, căsătorite, una cu un controlor fiscal şi alta cu un preot. Fetele erau după cum am mai spus de la primul tată care se numea Constantin Brânză, iar al doilea care era tot din Barta şi se numea Gheorghe Perju.
Acum s-apropia iarna şi eu trebuia să mă duc la parohia Cariaşca din judeţul Ismail cu vaporul, şi trebuia să-mi iau şi soţia şi fetiţa Muzinca pe care ne-o dăduse Dumnezeu. Drumul trebuia făcut cu căruţa, până la comuna Cartal, apoi cu barca să trecem Dunărea la Isaccea şi de acolo cu vaporul până la Chilia şi pe urmă cu căruţa până la Cariaşca.
Într-o zi de noiembrie, tata a înhămat caii şi am încărcat căruţa cu tot bagajul nostru, ne-am suit şi noi, adică tata, eu, Sonia şi Muzinca şi am plecat spre comuna Cartal, iar de acolo cu două bărci, am pornit spre Dunăre. Când am ajuns la Dunăre s-a lăsat o ceaţă groasă şi ne-am rătăcit, deoarece barcagiul nu vedea încotro să meargă şi ne tot învârteam pe Dunere şi la mal nu mai ajungeam. Atunci fetiţa Muzinca a răcit la plămâni. Când în sfârşit am ajuns la mal, ne-am dus la un dascăl ce ne cunoştea să dormim căci se înnoptase, iar acesta ne-a culcat într-o cameră friguroasă, iar micuţa Muzinca se învineţise de frig. Bagajul l-am lăsat la ponton.
Dimineaţa ne-am dus la ponton şi am încărcat bagajele într-un vapor, în care ne-am suit şi noi şi aşa am mers cu vaporul la Chilia Nouă, unde am dat repede bagajul jos şi am telefonat la Cariaşca să ne vină epitropul bisericii cu căruţă, ceia ce a şi făcut. Distanţa de la Chilia Nouă până la Cariaşca este de vr-o 20 de km. La casa parohială paracliserul bisericii, încălziseră sobele cu lujeni de porumb şi le astupase bine ca să ţină căldura. Acolo ne-am culcat obosiţi de drum, dar pe la miezul nopţii a început să ne vâjâie urechile şi să ne ia ameţeala. Noroc cu Sonia, că s-a priceput să deschidă geamul şi să destupe sobele, iar noi am ieşit pe balcon şi acolo am stat lungiţi pe jos, toată noaptea. Deci paracliserul, în loc să ne facă un bine, putea să ne omoare axfisiaţi. Acolo s-a îmbolnăvit şi fetiţa noastră Muzinca. A răcit la plămâni, s-a înnegrit şi a murit. Am înmormântat-o în cimitirul de la Cariaşca. A fost prima durere în prima mea parohie.
Mai târziu, Dumnezeu ni-a mai dat un băiat şi l-am botezat în Cariaşca cu numele de Adrian, având drept naş pe preotul Bocănescu din parohia vecină. Eu între timp m-am mai dus în Chişinău şi am terminat examenele din anul IV. Mai rămase să-mi dau examenul de licenţă. În primăvara acelui an, am trecut la o parohie extrabugetară, am făcut schimb cu preotul de la parohia Vişineşti judeţul Cahul.
Parohia Vişineşti din judeţul Cahul era o parohie mică cu 30 de case ortodoxe, dar comuna era mare. Era o comună nemţească cu oameni bogaţi, dar ei erau protestanţi, aveau pastorul lor şi casa lor de închinare sau de predicare. Eu aveam şi un cătun la 7 km numit Şamalia unde mai făceam câte un serviciu. Salariu nu aveam, dar eram ajutaţi de socrii mei.
Sărăcia şi necazurile l-au urmărit pe Părintele Antonie de tânăr şi au continuat toată viaţa, manifestându-se în diferite forme, după cum povesteşte în continuare.
S-a întâmplat să se îmbolnăvească şi copilul Adrian, de data asta de diaree şi nu l-am putut salva şi a murit şi l-am îngropat în cimitirul comunei Vişineşti. A fost a doua durere mare ce mi-a dat-o Dumnezeu, dar tot Dumnezeu mi-a dat un alt copil, tot băiat şi l-am botezat Alexandru. Şi acesta s-a îmbolnăvit de diaree, dar ne-am dus la Galaţi, la un doctor – Riter şi acesta ni l-a salvat.
De la Galaţi ne-am dus la părinţii soţiei pentru un timp scurt, apoi ne-am dus din nou la parohia Vişineşti.
În 1937 ministrul Cultelor – Iamandi a bugetat câteva parohii printre care şi parohia Vişineşti, şi m-a pus şi pe mine în buget, cu un salariu de 1000 de lei pe lună.
În continuare preotul Antonie Cojocaru descrie viaţa de refugiat trăită în România şi nu de puţine ori revine la amintirile petrecute în satul său natal, ducându-i dorul aşa cum se vede din amintirile obiceiurilor şi descrierea împrejurimilor satului Barta.
Preotul Antonie şi-a ales dragostea pentru a-l sluji pe Dumnezeu, din tinereţe si până ce sufletul se va despărţi de trup, aşa după cum singur spune în memoriile sale.

sursa: http://www.plavni.com.ua/

Părintele Gheorghe Roşca, Un mare rugător şi îndrumător spiritual

(interpretul părintelui rus Ioan Culâghin)

Un mare rugător şi îndrumător spiritual, Părintele Gheorghe Roşca a fost ucenicul marelui Mitropolit Gurie al Chişinăului, cel care i-a răspuns lui Carol al II-lea:”Aiasta nu se poate, Majestate.”

Alcătuitor al unui Pateric rămas în manuscris, cunoscător temeinic al limbilor clasice, şi îndeosebi al slavonei, el însuşi traducător neobosit, Părintele Gheorghe a fost o lumină a ortodoxiei româneşti. La şcoala lui s-au format mari duhovnici, cum este părintele Sofian Boghiu, precum şi cărturari de prestigiu, cum este Virgil Cândea, demnitarul comunist de mai târziu şi academicianul de astăzi, al cărui rol în practicarea samizdatului religios nu a fost de loc minor în acei ani. Iar exemplul maestrului meu[1], Dr. Constantin Daniel, prin care am cunoscut de altfel cercul părintelui Gheorghe şi am participat la răspândirea textelor lor, este şi el edificator. De-a lungul anilor, Dr. Daniel, mare rugator isihast el însuşi, a tradus zece volume din Patrologia Graeca a lui Migne şi le-a răspândit nesemnate în mănăstirile din Moldova, cu aceeaşi smerenie care nu pretinde recunoaştere de autor pentru fapta bună. Mai târziu, la insistenţele Părintelui Galeriu, a tradus Omiliile lui Grigorie Palama despre care am aflat că au fost tipărite în anii ‘90.

Mitropolitul Antonie Plămâdeală – Mărturii despre Părintele Gheorghe Rosca.[2]

La Antim, în vremea aceea, era un grup de monahi cu totul remarcabili, refugiaţi din Basarabia. Astfel, era părintele Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Veniamin Gavrilovici şi Zaharia Gladun, care aduceau cu dânşii un stil deosebit de monahism  basarabean, de o covârşitoare frumuseţe. Tot atunci fusese adus în Cernica, Mitropolitul Nicolae de la Rostov şi, împreună cu el, părintele Ioan Culâghin. Acesta avea vreo 60 de ani, şi trăia experienţa rugăciunii în chip desăvârşit. El deveni duhovnicul îndelung aşteptat. Aducea cu el un suflu nou. Era cu uşile larg deschise în duhul „Pelerinului Rus”.El puse în circulaţie, printr-un traducător de valoare, care era părintele Gheorghe Roşca din Basarabia, tot ceea ce se ştia despre practicarea rugăciunii minţii. El începu a-şi da binecuvântarea, printre alţi, părintelui Benedict Ghiuş şi Sofian Boghiu. Şi astfel, începu o colaborare strânsă cu ei, care a durat câţiva ani, până când părintele Ioan Culâghin a fost luat şi dus în Rusia.

Ei bine, pe părintele Culâghin l-a descoperit Sandu Tudor. L-a descoperit la Mânăstirea Cernica. Nu ştiu dacă ştia cineva ce pregătire are, dacă avea studii teologice, deşi am în mână un cuvânt al lui foarte frumos, cred că e tradus de părintele Andrei Scrima în franţuzeşte. E un text isihast foarte pe linia tradiţională ortodoxă. Ei bine, acest Ioan Culâghin ajunge la noi la Cernica, e descoperit de părintele Daniil, e dus la Antim şi la Conferinţele pe care le organiza părintele Daniil la Antim şi la care eu am fost permanent prezent, era adus de la Cernica şi acest părinte care, isihast fiind, avea intervenţii foarte scurte dar substanţiale. Avea cu el un soldat basarabean (nota personalitatibasarabene.info – se presupune că numele acestuia era Leontie), care evadase din armata rusească şi care era interpretul lui. Când lucrurile au devenit mai adânci, mai de substanţă, atunci părintele Culâghin şi-a luat interpret pe un alt mare om de cultură, un preot basarabean care ştia deci ruseşte şi care era interpretul lui în probleme de mai mare fineţe duhovnicească. Era părintele Gheorghe Roşca. De ce zic că era un om de cultură? Pentru că, după moartea lui, s-au descoperit la familia lui, şapte bibliorafturi cu sute de pagini în care el extrăsese cuvinte din Biblia lui Şerban Cantacuzino în româneşte, Biblia de la 1688, cuvinte pe care le trecea prin 5, 6, 7, 8 limbi căutându-le sensurile, geneza cu izvoarele lor. Am discutat despre problema aceasta de mai multe ori, am avut în mână un exemplar. Am vrut să ajut familia să le dea Academiei Române, le-am văzut împreună cu Virgil Cândea, iar Academia a zis că nu are bani să le cumpere, şi nu mai ştiu unde se află acum aceste volume pentru că n-ar fi târziu nici acum să fie achiziţionate de Academie, pentru că erau şi sunt o operă, de adâncă şi pricepută cercetare. Deci, acest părinte Roşca era la momentele de mai mare fineţe duhovnicească, traducătorul părintelui Culâghin. Acest părinte Culâghin a venit cu o noutate totuşi, el a venit cu rugăciunea de binecuvântare. Ioan Culâghin a rămas la Antim puţină vreme. La un moment dat ne-am trezit că nu mai vine. Cred că era prin 1946. Ce se întâmplase? A fost găsit de ruşi şi deportat, dus în Siberia împreună cu ucenicul lui basarabean şi din clipa aceea de părintele Culâghin nu s-a mai ştiut. Rugul aprins că ei n-au fost omorâţi, că sunt undeva. Era vorba de un lagăr din Siberia, dar în afară de aceste cărţi nu s-a mai ştiut nimic absolut despre nici unul din ei doi.

Bibliografie:

1. Aurel-Dragoş Munteanu, “Marile Iubiri”. (Text disponibil integral pe www.marileiubiri.org)

2. Mitropolit Antonie Plamadeala, “Rugul aprins”, Sibiu 2002. (carte disponibila in format electronic pe www.scribd.com)

[1] Aurel-Dragoş Munteanu, Marile Iubiri, text disponibil integral pe www.marileiubiri.org

[2] Fragment extras din cartea “Rugul aprins” de Mitropolit Antonie Plamadeala, Sibiu 2002. (carte disponibila in format electronic pe www.scribd.com)

„…Râvnitor pentru interesele bisericești…

Cercetător neobosit al trecutului bisericesc din Basarabia”.

Pr. Prof. Dr. Mircea Părurariu

Mitropolitul Arsenie (în lume Avksentie Stadniţkii) s-a născut la 22 ianuarie 1862 în satul Komarovo, judeţul Hotin, gubernia Basarabia într-o familie de preot.

A absolvit seminarul din Chişinău (1880), Academia teologică din Kiev (1885) cu gradul de doctor în teologie. Fiind student, în 1885 a vizitat muntele Athos. Impresiile în urma călătoriilor sale el le-a publicat în „Jurnalul studentului – pelerin la Athos”, care s-a învrednicit de premiul „Macarie”.

Magistru în teologie (1895; tema lucrării de magistru. „Gavril Bănulescu-Bodoni, exarhul Moldo-Vlah (1808-1812) şi mitropolit al Chişinăului (1813-1821)”). Menționăm că lucrările sale au servit și servesc până în prezent drept un izvor de cunoaștere a istoriei și culturii Basarabiei pentru poporul nostru și pentru cel rus.

Adunând materiale pentru lucrarea sa de magistru, de două ori a plecat peste hotare: în 1888 în Austro-Ungaria şi în 1890 în România.

Doctor în istorie bisericească (1904; tema lucrării de doctorat: „Studii şi monografii asupra istoriei Bisericii din Moldova”. Partea I. „Istoria eparhiei Moldovei şi arhiereii ei de la întemeierea statului până în zilele noastre”). Această lucrare a fost apreciată de către regele României, care l-a decorat pe autor cu medalia „Bene Merente” de gradul I, ce se înmânează pentru realizări în ştiinţă. Academia de Ştiinţe Rusă i-a decernat, pentru aceeaşi lucrare, marele premiu „Uvarskii”.

În 1880-1881 – a predat în şcoala teologică de la Edineţ. Din 1885 – profesor de limba greacă veche, după care predă muzica bisericească şi teologia dogmatică în seminarul teologic de la Chişinău. Concomitent deţine funcţia de redactor al ziarului „Kişineovskie Eparhialinîie Vedomosti” (Noutăţile Eparhiale din Chişinău), el personal scrie pentru această publicaţie în jur la o sută de articole, majoritatea cu conţinut istorico-bisericesc.

30 decembrie 1895 – este tuns în monahism, de pe data de 31 decembrie 1895 – ierodiacon.

Din 1 ianuarie 1896 – ieromonah, inspector al seminarului teologic din Novgorod, apoi rectorul lui şi stareţul mănăstirii Sf. Antonie Romanul din Novgorod cu promovarea în rang de arhimandrit

Din 10 ianuarie 1897 – inspector al academiei teologice din Moscova şi exercită funcţia de profesor al catedrei de istorie Biblică.

Din 13 martie 1898 – rector al academiei teologice din Moscova (până în 1903). Un eveniment important în istoria Academiei a fost pelerinajul făcut în anul 1900 de o grupă de studenţi şi profesori în frunte cu episcopul Arsenie în Palestina şi Sfântul Muntele Athos. În urma călătoriei a apărut cartea „În ţara sfintelor amintiri”, redactată şi editată de el însuşi. În carte sunt prezentate 60 de fotografii, marea lor parte a fost realizate de episcopul Arsenie. În calitate de rector s-a manifestat cu un adevărat părinte duhovnicesc al studenților, interesându-se și îngrijându-se de viața și sănătatea învățăceilor. Iar pe studenți-basarabeni îi îndemna și încuraja de a scrie teze de licență din istoria Bisericii Românești.

28 februarie 1899 – este hirotonit în treapta de episcop de Volokolams, al treilea vicar a Mitropoliei Moscovei, fiind lăsat în funcţia de rector a academiei.

Din 1903 – episcop de Pskov. A creat în eparhie o şcoală de psalmişti. A fondat muzeul bisericesc, în care se păstrau manuscrise valoroase, obiecte bisericeşti şi vase liturgice, monede vechi. Pentru studiul ştiinţific, conservarea şi înmulţirea obiectelor din colecţia muzeului a fost creat comitetul istorico-arheologic, statutul căruia a fost aprobat de Sf. Sinod. Unul din scopurile primordiale ale comitetului devenise protejarea monumentelor bisericeşti.

Din 1905 – membru al comitetului de Învăţământ pe lângă Sf. Sinod, în anii 1906-1907 – deţine funcţia de preşedinte al acestui comitet. Concomitent din 1906 – membru al Biroului presinodal (pentru Sinodul Local al Bisericii Ruse preconizat pentru ani 1917-1918), preşedintele departamentului cinci, însărcinat cu reforma instituţiilor de învăţământ bisericesc.

Din 1907 – arhiepiscop, membru al Consiliului Statal din partea clerului din cinul monahal.

Din 5 noiembrie 1910 – arhiepiscop de Novgorod şi Starorus. O mare atenţie acorda păstrării monumentelor biserceşti. A avut rolul de iniţiator în începutul lucrărilor de restaurare a soborului mănăstirii Ferapont. A participat activ în al XV-lea întrunire a arheologilor din întreaga Rusie, care a avut loc pe data în lunile iulie-august 1911 în Novgorod şi a avut o intervenţie cu tema „starea curentă a soborului Sf. Sofia din Novgorod”.

Conform iniţiativei sale a fost înfăptuită restaurarea complexului numit „Lihudskii” din Novgorod (complex în care cândva a activat o instituţie de învăţământ, în care au predat fraţii Lihud). În clădirea restaurată a fost deschisă în 1911 şcoala de psalmişti. La 1912 în Novgorod a fost deschisă cu fast casa eparhială a Prea Sfinţitului Arsenie. În incinta ei au fost stabilite consistoriul, consiliile misionar şi de învăţământ, biblioteca, librăria, muzeul istorico-bisericesc al eparhiei, redacţia ziarului „Novgorodschie eparhielinîie vedomosti” (Noutăţile eparhiale din Novgorod), hotel pentru cler. În anul 1913 în la iniţiativa Prea Sfinţitului a luat fiinţă societatea istorico-bisericească.

În 1912 prezidează la prima întrunire a activiştilor în lupta cu acoolismul de pe teritoriul întregii Rusii. E numit membru de onoare al academiei teologice din Kazani.

A fost preşedintele Sinodului Local al Bisericii Ruse din anii 1917-1918 şi conform mărturiilor unor participanţi, „practic conducea cu majoritatea şedinţelor sinodului”. În octombrie 1917 la Sobor a fost unul din candidaţii pentru numirea în rangul de Patriarh (împreună cu episcopii Antonie şi Tihon), după voturi era al doilea, în urma arhiepiscopului Antonie – însă în urma tragerii la sorţ patriarh al Bisericii Ruse a fost numit arhiereul Tihon. De pe data de 29 noiembrie 1917 – mitropolit. Mare Sinod Local l-a ales membru permanent al Sfântului Sinod şi al Consiliului Bisericesc Suprem.

De nenumărate ori a fost supus arestului. Prima dată a fost arestat în noiembrie 1919 în Moscova, a doua – în Novgorod (1920), după care a fost predat judecăţii şi condamnat la trei ani de detenţie cu suspendare, şi este exilat în gubernia Arhanghelisk (mai târziu exilul a fost anulat).

În 1922 este din nou arestat (în Moscova), fiind intentat un proces pe numele lui şi a Patriarhului Tihon sub acuzarea opunerii de rezistenţă faţă de confiscarea averilor bisericeşti – în pofida faptului că, Prea Sfinţitul îndemna clerul să jertfească spre folosul înfometaţilor (la acel moment Rusia trecea printr-o foamete) „obiectele de preţ, lipsite de o întrebuinţare liturgică”.

În detenţie Prea Sfinţitul s-a aflat cu întreruperi până la data de 10 ianuarie 1924. Aproape imediat după eliberare a fost din nou arestat şi deţinut în închisoarea „Butârskaia”. După întemniţare a fost trimis în Asia Mijlocie.

În 1925 – 1926 se afla în exil în Poltoraţk (Aşhabad), iar în 1926 – 1936 – în Taşkent. Formal rămânea episcop de Novgorod, însă eparhia din 1933 era administrată de ucenicul său episcopul Alexii (Simanskii) – mai târziu Patriarhul Alexie I.

În 1927 – Membru permanent al Sinodului patriarhal temporar. Însă în realitate nu a luat parte la activităţile acestui organ, din motiv că se afla în exil în Taşkent. Este cunoscută doar o singură fotografie, în care Prea Sfinţitul Arsenie e alături de alţi membri ai Sinodului.

De pe data de 11 august 1933 – Mitropolit de Taşkent şi Turkestan. Slujea sub cerul liber, lângă paraclisul icoanei Maicii Domnului „Bucuria celor necăjiţi”. La aceste slujbe se adunau până la 20 000 de credincioşi din Taşkent împrejurimi, mulţimea umplea tot teritoriul imensului cimitir.

A fost părintele duhovnic al sfântului ierarh Luca (Voino-Iasneţkii) şi la 28 ianuarie 1936 a murit în mâinele lui la spitalul din Taşkent. A fost înmormântat la cimitirul Botkin din Taşkent.

Se evidenţia printr-un caracter greu, cu toate acestea era corect şi direct. I se spunea „cel mai sever arhipastor” al Bisericii Ruse. Această severitate se manifesta prin insistenţa pentru ca atât clerul, cât şi mirenii să îndeplinească întocmai poruncile lui Hristos; dar, în primul rând, Prea Sfinţitul era riguros către sine însuşi. Cu atenţie urmărea ca slujba să corespundă tipicului. Un emerit propovăduitor şi orator (s-a manifestat şi în Consiliul Statal unde a activat), un scriitor duhovnicesc. Se manifesta nu doar ca un păstor înţelept şi activ, dar şi ca un cunoscător versat al istoriei, un luptător activ pentru păstrarea şi studierea moştenirii strămoşilor.

Biserica Ortodoxă Rusă din Diasporă l-a canonizat de Prea Sfinţitul Arsenie. El este cinstit ca un sfânt în eparhiile de Novgorod şi Taşkent, aflate în subordinea Patriarhatului Moscovei. În Novgorod la iniţiativa eparhiei şi a organizaţiilor culturale şi ştiinţifice, din 1993 au loc citirile Arseniene (Arsenievskie citenia) – scopul lor e să găsească soluţii ortodoxe pentru cele mai importante probleme, ce stau astăzi în faţa bisericii şi a societăţii, luând în consideraţie experienţa istorică a relaţiilor stat – Biserică din secolul trecut.

Articol îngrijit de prot. dr. Maxim Melinti

sursa: http://biserica-ghidighici.md/

Acuma când deja lucrăm la vol II a acestui dicţionar, nu am putut să trecem cu vedera numeroasele cereri venite de la preoţii, teologii şi oamenii de bună credinţă din Republica Moldova şi din România, reeditând cartea într-o haină poligrafică nouă.

Dicţionar istorico – biografic „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

Citeşte recenzia: Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată – modalităţi de ieşire din criză

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R. Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn) din Chişinău.

Telefoane de contact: 069335009; 068559904; 079600416;

Frânturi de gânduri despre marea sa trecere…

De două milenii încoace, de la întemeierea credinţei creştine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mutarea la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Hristos – Sfântul Ioan Botezătorul… În anul mântuirii 2005, in această zi de luni spre seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor şi apologet al dreptei credinţe creştine – Mitropolitul Antonie Plămădeală de la Sibiu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea suferinţei vreme de mai mulţi ani… De aceea, pentru noi, din acest an, această zi va comemora cel puţin aceste două evenimente, aceste două treceri!…

Noi creştinii ortodocşi români şi nu numai, am petrecut joi – 1 Septembrie – în Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi apoi, vineri – la Mănăstirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din Localitatea Sâmbăta de Sus – Judeţul Braşov – acolo unde vor aştepta osemintele sale pământeşti până la obşteasca înviere, pe unul dintre cei mai mari cărturari, teologi, ierarhi şi ctitori de cuget, spiritualitate şi simţire românească ai veacului al XX – lea, cu o largă deschidere şi recunoaştere internaţională!…

Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni – Lăpuşna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chişinău şi din 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, până în anul 1948 când, datorită hărţuielii la care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice româneşti, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la Sibiu iar examenele şi lucrarea de Licenţă să le susţină la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adăpostească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui veac care au fost comuniştii, în viziunea cărora tânărul Leonida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa politică de atunci şi, mai ales pentru clasa muncitoare de atunci ce se afla în plină dezvoltare!… A fost prigonit aşa cum au fost atâţia alţii, contemporani ai săi – mari şi autentice personalităţi ai vieţii politice, religioase şi culturale şi care aşa au rămas şi vor rămâne în conştiinţa urmaşilor şi a posterităţii!…

În acelaşi an – 1949 – va fi tuns în monahism la Mănăstirea Prislop de către marele Duhovnic Arsenie Boca, naş de călugărie fiindu-i Monahul Daniil – Sandu Tudor – iniţiatorul şi conducătorul mişcării spirituale – Grupul „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, grupare din care a făcut şi el parte, aceasta fiind ultimul bastion duhovnicesc ce a mai rezistat câţiva ani împotriva ideologiei atee comuniste dar care a fost distrus de către aceştia, toţi membrii ei fiind închişi pe motiv că ar fi constituit o mişcare conspirativă şi subversivă împotriva noului stat român muncitoresc!… Şi Mitropolitul Antonie a împărtăşit aceeaşi soartă fiind judecat în contumacie la şapte ani de temniţă grea, prins şi arestat în anul 1954 la 14 Octombrie, la Iaşi!… Până atunci s-a ascuns pe unde a putut, ştiind că este urmărit de securitate, a peregrinat la Mănăstirile Crasna – Gorj şi Slatina – Suceava, unde a fost hirotonit preot în anul 1953, acolo cunoscând câţiva dintre marii duhovnici ai Bisericii noastre cum ar fi Arhimandriţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase!… Între timp se înscrie la Cursurile de Doctorat ale Institutului Teologic din Bucureşti, dar va veni cumplitul an 1959 când datorită Decretului 410 va fi scos şi din monahism, din cler şi exmatriculat de la doctorat!… După aceea a fost o perioadă de mai mulţi ani, muncitor necalificat la o întreprindere de mase plastice din Bucureşti, căci era o persoană vizată spre „recuperarea ei” deoarece avea „tinichele de coadă” dar iată că va veni izbăvitorul an anul 1968 când Patriarhul de atunci al Bisericii, de pie memorie Iustinian Marina îl va lua sub ocrotirea sa angajându-l secretar la Institutul Teologic din Bucureşti şi în toamna aceluiaşi an îi va procura o bursă de studii pentru Heytropp College” de la Oxford apoi Londra, unde în anul 1971 va fi declarat Doctor în Teologie, urmând ca în anul 1972 să-i fie echivalat şi recunoscut doctoratul şi la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti!… La sfârşitul anului 1970 şi la începutul lui 1971 va fi numit, respectiv hirotonit de către acelaşi vrednic patriarh, Episcop Vicar Patriarhal cu titlul de Antonie Ploieşteanul, fiind însărcinat a conduce departamentul relaţii externe bisericeşti, participând în această calitate, la foarte multe conferinţe şi simpozioane în străinătate, fiind membru a numeroase delegaţii ale Bisericii şi făcând parte din diferite comisii şi organisme internaţionale bisericeşti, căci a fost un pionier al dialogului şi a mişcării ecumenice autentice!… Totodată, între anii 1971 – 1974 a fost şi Rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti…

După doi ani de episcopat la Buzău, între anii 1980 – 1982, iar la 7 Februarie anul 1982 este întronizat la Sibiu – Mitropolit al Transilvaniei şi Arhiepiscop al Sibiului unde a păstorit duhovniceşte timp de peste 23 de ani, perioadă în care a scris foarte multe studii, articole şi mai ales cărţi de o nepreţuită valoare, a organizat şi, mai ales, a dezvoltat învăţământul teologic, a ctitorit şi rectitorit foarte multe biserici şi mănăstiri şi aici, la loc de frunte trebuie amintită mănăstirea dragă inimii sale de la Sâmbăta de Sus – al cărei cel de-al treilea ctitor este, după Domnitorul şi Sfântul Constantin Brâncoveanu şi după vrednicul înaintaş al său pe scaunul de la Sibiu – Mitropolitul Nicolae Bălan, de la a cărui moarte s-au împlinit zilele acestea 55 de ani!… În toată această perioadă a fost foarte activ pe plan teologic şi ecumenic, contribuind foarte mult la dezvoltarea relaţiilor interbisericeşti, interconfesionale şi interreligioase!… Datorită tuturor acestor calităţi şi merite, din anul anul 1992 a fost membru al Academiei Române şi al Academiei Republicii Moldova, de asemenea, la 12 Octombrie anul 1998 a primit Titlul Academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea, iar în anul 2002 pe cel al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu!… Nu pot să uit faptul că, în mare parte, i se datorează reînfiinţarea – la 12 Decembrie anul 1992 – (a) Mitropoliei Basarabiei, neuitând, astfel, nici o clipă, locurile sale natale încărcate de istorie, cultură şi spiritualitate tot românească!…

Spicuind doar frânturi, la toate acestea şi la multe altele, mă gândeam în timpul slujbei înmormântării acestui mare ierarh, teolog şi cărturar al Bisericii noastre româneşti, promotor şi apărător al valorilor culturii şi spiritualităţii noastre, atât în ţară cât şi dincolo de graniţele ei… şi mă uitam cum jumătate din membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu preşedintele acestui înalt for bisericesc în persoana Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii noastre strămoşeşti, au venit să-l prohodească, alături de marea mulţime de credincioşi, oameni de cultură, reprezentanţi ai celorlalte culte şi, de asemenea, a autorităţilor civile şi militare, centrale şi locale; unii dintre ierarhi i-au fost colegi şi colaboratori în diferitele comisii şi structuri ale Bisericii, cum ar fi chiar Părintele Patriarh Teoctist; Mitropoliţii Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; Teofan al Olteniei, actualul Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei; Serafim al Europei Centrale şi de Nord – care a plecat, în anul 1994 de la Sibiu şi care i-a fost timp de patru ani, din anul 1990 până în anul 1994 Episcop Vicar; Arhiepiscopii şi Mitropolitul Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului – şi el mare cărturar; Nifon al Târgoviştei – urmaşul său în structurile ecumenice internaţionale, Andrei al Alba Iuliei; Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor; Arhiepiscopii: Epifanie – urmaşul său la scaunul Episcopiei Buzăului şi Vrancei; Casian al Dunării de Jos – căruia i-a fost mentor şi îndrumător; Calinic al Argeşului şi Muşcelului; Gherasim al Râmnicului; Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor, trecut şi el între timp la viaţa cea veşnică în luna aprilie anul 2009; Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului – care i-a fost un sincer şi apropiat sfetnic în multe împrejurări şi situaţii; Laurenţiu al Caransebeşului – Profesor de Teologie Liturgică la Sibiu şi deci, un apropiat şi bun colaborator al răposatului, în prezent – Decanul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” şi succesor al său la scaunul de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului; Ioan al Covasnei şi Harghitei – pe care l-a susţinut încă de la începutul activităţii sale pastorale şi misionare în ţinutul carpatic al României; Timotei al Aradului; apoi Episcopii Vicari mai tineri cum ar fi: Visarion Bălţat Răşinăreanul – chiar Episcopul său Vicar din toamna anului 1997 – anul începerii purtării crucii suferinţei de către vrednicul mitropolit, care i-a fost un foarte apropiat, sincer şi fidel ucenic, în prezent Episcop al Tulcii, Lucian Mic Lugojanul – reprezentatul Mitropoliei Banatului şi delegatul personal al Mitropolitului Nicolae Corneanu, în prezent Episcop al Caransebeşului; Petroniu Florea Sălăjanul – reprezentantul Scaunului Episcopal al Oradiei, Bihorului şi Sălajului şi delegatul personal al Preasfinţitului de pie memorie Ioan Mihălţan, în momentul de faţă Episcop al Sălajului; Ioachim Băcăuanul – delegatul Scaunului Moldav al Romanului; Irineu Popa Slătineanu – Episcopul Vicar al Ţinutului Râmnicului, din anul 2008 Mitropolit al Olteniei şi mulţi alţii, numeroşi profesori de teologie precum şi decanii Facultăţilor de Teologie de la Sibiu, Cluj şi Oradea, foarte mulţi preoţi, monahi şi monahii, stareţi şi stareţe de mănăstiri şi lista ar putea continua dar… ajunge!…

Am constatat că poporul nostru drept credincios dimpreună cu slujitorii sfintelor altare au ştiut să-şi conducă şi să-şi cinstească Păstorul lor duhovnicesc care le-a purtat grija celor sufleteşti, în aceste ţinuturi transilvane, vreme de peste 23 de ani!… Am mai constat faptul, pe parcursul acestor zile, că acest eveniment nu a fost atât de mediatizat ca altele, deşi ar fi meritat cu prisosinţă dar, mă rog, trecem şi peste acestea cum am trecut noi şi peste altele!… Am văzut multă lume, şi clericală şi laică, plângându-l pe părintele lor, simţindu-se, de acum încolo, văduviţi, dar convinşi că Arhiereul Antonie a plecat să se întâlnească cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic – pe Care l-a slujit cu atât dragoste şi devotament întreaga sa viaţă!… Am fost foarte impresionat de liniştea şi starea de reculegere în care s-a desfăşurat întreaga slujbă şi îndeosebi, momentul procesiunii şi al punerii sale în mormântul anume pregătit dinainte, unde va fi de acum încolo alături de Mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin – toţi înaintaşi ai săi pe Scaunul istoric şi duhovnicesc al Ardealului!… Am mai constatat că lumea realizează faptul că nu poate fi scrisă istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române fără Mitropolitul Antonie Plămădeală – care este o adevărată piatră de hotar pentru cultura şi spiritualitatea Bisericii şi a poporului nostru!… Nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi, totuşi, suntem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Cu multă preţuire şi aleasă recunoştinţă, Stelian Gomboş – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României