Lumea Monahilor: – Părinte Roman Braga, aţi venit de curând în România. Vrem să pornim în interviul pe care îl vom realiza, să descoperim prin intermediul Sf. Voastre pe părinţii pe care i-aţi cunoscut în România şi în acelaşi timp să ne spuneţi şi ce experinţe aţi cunoscut Dvs. în Statele Unite unde v-aţi stabilit de foarte mulţi ani… Haideţi să o luăm cu începutul: ce părinţi aţi cunoscut aici?

- Părintele Roman Braga: Este a treia vizită a mea în România şi dacă mă întrebaţi de părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care au avut o înrâurire, o influenţă asupra persoanei mele, sunt aproape toţi în cimitir…Dvs. poate că aţi auzit din scris sau din anumite cărţi, pe care ei le-au publicat, dar eu am plecat de tot…sunt în America de 36 de ani. Şi lucrez în America nu atât printre români, cât mai ales printre ortodocşii americani, cu tineretul născut acolo şi crescut acolo. O să vă dau câteva nume de părinţi care au influenţat viaţa mea spirituală. Poate să fi auzit de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş. Cred că a murit la mânăstirea Cernica şi este îngropat acolo. Ei bine, vreau să vă spun că el a fost modelul meu de viaţă. Desigur că şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care nu erau cărturari. Pentru că pe mine mă interesează, m-a interesat aşa întotdeauna, nu cei care erau cărturari ci oameni duhovniceşti, mai ales cei simpli. Pentru că ei au o adâncime specială. Pe care cărturarii nu o pot înţelege pentru că sunt mult mai complicaţi şi mai sofisticaţi şi în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar adâncimile unui părinte Antipa, de la Cernica, care a trăit vreo 40 de ani în Muntele Athos şi care era „tipicarul” mânăstirii Cernica şi duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească – nu făcuse carte – m-a impresionat. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore şi în pilde pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi exprimăm logic foarte puţin – merge prin pilde, metafore, prin forme de limbă care sunt aproape, prin mit ca să spun aşa. Aşa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană şi nu se poate o cultură fără Hesiod şi fără Homer în Grecia şi în Europa, tot aşa şi mitologia asta românească, ţărănească ne-a dat nişte călugări mari în mânăstire, care vorbesc în metafore nişte lucruri foarte adânci. Ăsta a fost părintele Antipa de la mânăstirea Cernica. Îmi amintesc când eram student teolog mă duceam la mărturisire şi el mereu îmi spunea: „să nu te faci preot, taică”. Aşa iubea preoţia şi îi era frică de preoţie. El care slujea altarului, aproape întotdeauna: „să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii”, adică profesor, „că dacă te faci preot, îţi moare soţia, îţi iei altă soţie, s-a terminat cu preoţia, s-a terminat cu mântuirea”, zicea. „Preoţia”, zicea, „e foc, e foc, taică”. Erau nişte oameni, care vibrau, dar nu sentimental şi dramatic cum se întâmplă cu mulţi alţii, dar foarte „la punct”, la obiect, „to the point” cum spunem noi; nu întrebuinţau multe cuvinte. Şi ăsta este părintele Antipa. Îmi amintesc pe urmă tot la Cernica, părintele Fotie, care când slujea Sf. Liturghie sau lua rândul cu săptămâna să slujească Sf. Liturghie, purta un ştergar la gât, aşa de alb…Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă. Şi dvs. dacă sunteţi teologi şi vreţi să vă faceţi preoţi, vă recomand să nu devină comună Sfânta Masă şi Sfânta Euharistie şi Sfânta Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie nu este o rugăciune; este ceva care se întâmplă acolo;vine Dumnezeu şi intră în materie, în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg şi se sfinţeşte, după cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, tot Cosmosul printr-o Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Universului. Şi ne sfinţim şi noi. Am văzut astăzi un lucru extraordinar la Catedrală, la Catedrala Patriarhală… Nu mai vorbesc că Patriarhul a rămas în urmă că trebuia toată lumea să-l atingă. Dar oamenii întind mâinile să atingă şi pe preoţi şi hainele lui şi tot…pentru că instinctiv ei ştiu că plouă harul Duhului Sfânt în biserică; că nu suntem singuri; că acolo sunt îngerii; că Mântuitorul în Sfântul Potir nu este Singur. Şi acum cu toate că s-a încuiat Catedrala Patriarhală pentru că e noapte, acolo sunt coruri de îngeri, pentru că este Sfânta Euharistie. Ei bine, călugării ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică. Oamenii aceştia simpli m-au cucerit pe mine foarte mult când eram copil. Nu vă spun că am făcut un seminar monahal eu la mânăstirea Cernica, de aceea îi cunosc mai bine pe cei de acolo.
- Şi duhovnicul dvs. de la Canal, care era tot un om simplu şi pe care am putea să îl includem tot în genul acesta de părinţi duhovnici?
- Ei bine, aici este un răspuns puţin mai lung. La Canal am avut un duvohnic, părintele Evghenie, stareţ la Muşunoaiele…şi acela m-a determinat pe mine să mă fac călugăr, pentru că eu nu m-am călugărit de tânăr. Aveţi aici în România acum nişte călugări copii, ceea ce e foarte frumos; sunt nevinovaţi, dar eu m-am călugărit la 34 de ani, după prima închisoare; că să ştiţi că eu am mai avut şi concediu, n-am stat atâta timp în închisoare, în România; mi-au dat un concediu de 5 ani, în care am fost arestat numai la Paşti şi la Crăciun; n-am făcut nici un Paşti şi nici un Crăciun afară. De aceea Patriarhul Iustinian s-a silit ca să fiu scos din ţară. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh şi care a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă astăzi îl critică şi pe Preafericitul Teoctist la fel, dar ei sunt mari înţelegători ai suferinţei umane. Duhovnicul meu de la Canal, părintele Evghenie, era tot un om simplu şi el. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau preoţii catolici şi călugării catolici, cu care eram foarte buni prieteni noi…Noi acolo în închisoare uneam biserica, o desuneam… Numai că nimeni nu ne-a înţeles şi când am ieşit din închisoare, nu s-au uitat la noi; dar ne-am rugat împreună cu preoţii catolici, cu cei uniţi, cu toţi, şi părintele Evghenie, un călugăr smerit ortodox, era în centrul atenţiei lor. Toţi îl admirau. El nu făcea lecturi, dar el recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. Aşa cum era părintele Cleopa. Şi asta m-a influenţat pe mine. Pentru că el mi-a spus: „ să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop”; ca orice om, când am ajuns în închisoare m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „de ce Doamne?”, „de ce eu?”; eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: „de ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!”. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost.

Drumul însingurării, drum către inimă…

În afară de aceasta am avut în a doua închisoare o experienţă mult mai mare, pentru că am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte 1 an sau 2, singuri în celule, pentru că voiau ca preoţii să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani nimeni din cei care au fost în închisoare n-a văzut hârtie, creion sau carte; asta era „tratamentul intelectualilor”; pe cei de dreptul comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste; nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic, dar asta a fost foarte bine pentru că în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că era scopul, ne-a întors către noi înşine ca să ne punem întrebarea: „ce suntem noi?”. Pentru că vă spun: când stai între patru pereţi ai celulei şi nu ai nici un orizont, nici o perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi; trebuie să te întorci, să te duci undeva; nu sunt singurul, dar acolo am descoperit noi infinitul din noi; că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom, ştii, căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorizasem cândva: „voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu că Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în voi”. Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Că Dumnezeu dacă nu îl căutăm în noi, nu este material sau spaţial să îl plasez într-un colţ, undeva. Trebuie să ne întoarcem să explorăm universul din noi. Explorarea universului din noi este o experienţă care trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului, să ştiţi. Tineretul astăzi fuge. Fug de ei înşişi. Instinctiv ei ştiu că este ceva extraordinar înăuntrul nostru, că Dumnezeu este acolo. Această explorare a universului interior este aventura cea mare.
Trupul este un instrument de comunicare; când două persoane comunică, comunică prin trup; cum să vă explic eu acuma: noi stăm în camera asta într-un univers de unde: unde scurte, unde mai lungi, diferite lungimi de undă; aici e un televizor, dacă apeşi pe un buton acolo vin nişte voci de departe, dar ele n-au în natura lor nimic de-a face cu sârmele alea din televizor sau cu bateriile alea care sunt acolo, sunt cu totul de altă natură; aceasta ar fi după mine şi legatura dintre suflet şi trup; dacă loveşti televizorul acolo într-un loc poate că dispare imaginea, după cum dacă mă loveşti pe mine în tâmpla asta poate că eu ajung să nu mai văd; dar dacă loveşti în altă parte televizorul, dispare sunetul; tot aşa centrul vorbirii din creier, dacă loveşti într-altă parte omul nu mai poate vorbi; dar nu însemnează că omul este creier; sufletul este cel care urăşte, iubeşte, gândeşte la infinit, întrebuinţează cuvântul de „nemurire” că pisica sau câinele nu au ideea de „infinit”, sau animalele. Acesta este omul nemuritor.

Ortodoxia americană sau mărturia adevărului

Întorcându-mă la închisoare pentru că m-aţi întrebat; după prima închisoare am venit şi m-am călugărit. În a doua închisoare am făcut aventura asta a descoperirii centrului ăsta, al centrului religios din om, unde trebuie să îndreptăm toate rugăciunile noastre. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: „ieşirea din tine este ieşirea din Paradis”. Noi acolo în America, ca ortodocşi, avem această misiune: să schimbăm direcţiunea cunoaşterii pentru că Apusul, cultura apuseană din care face parte şi America, are o cultură cosmologică: ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează universul din afară de ei. Ortodoxia, şi rostul ei, este ca să întoarcă atenţia omului că mai există o dimensiune. Nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu trebuie să ne întoarcem înăuntru, şi cunoaşterea lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Dacă începi să te cunoşti „cine eşti tu, cine sunt eu”, îţi dai seama, Îl descoperi pe Dumnezeu întotdeauna, pentru că „omul este icoana lui Dumnezeu”. După cum ştiţi El a zis: „să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, şi tineretul mai ales nu poate suporta aventura intrării în sine şi ca un fel de scăpare („escape” noi îi spunem) cultivă lucrurile zgomotoase, adică, aşa cum este în Apus vorbesc…Poate că şi aici în România acuma, ceea ce nu aş dori să se întâmple într-o ţară ortodoxă: muzică de-asta, nu rock, rock-ul e clasic acuma, mai nebună muzică există decât atât; se duc la concerte în care se zgârie pe faţă, plâng, îşi rup hainele, concerte care te demonizează.
Nu poate un tânăr în America să stea singur pe o bancă 2 ore. Ce tragedie este! Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii vara, tabere religioase le spuneţi dumneavoastră aici, îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, americanul poate nici n-are noţiunea de biserică pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în scoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de biserică: nu plătim taxe, nu plătim pe proprietăţi, pe nimic, a refuzat să introducă religia în şcoală pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi era o fetiţă care avea 2 radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, şi cu 2 căşti, una în urechea stângă alta în cea dreaptă, probabil că erau 2 programe: unul de sport şi unul de muzică din asta, şi eu i-am spus: „shut it off”-„închide-le!”. Şi ştiţi ce mi-a spus? „Părinte, dacă eu le închid, înnebunesc!”. Ce tragedie la o fetiţă de 14 ani să spună lucrul ăsta. „Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Stai 1 oră acolo!”. „Dar ce să fac?”. „Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dumnezeu vrea să-ţi vorbească ceva!”.
Vedeţi ăsta este rolul Ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei şi ce?! Nu pentru asta Dumnezeu ne-a trimis acolo, nu să facem bani; ne-a trimis acolo să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate să deschidem porţile Bisericii pentru că ei nu au Biserică. Sfintele Taine nu există la protestanţi. Nu există în lumea protestantă. Cei care vin la Ortodoxie în America (şi sunt foarte mulţi care vin), parohii întregi de baptişti, mai ales cei din Sud, ei caută Biserica. Şi citesc, pentru că majoritatea celor care se fac ortodocşi sunt intelectuali în America, citesc, şi-au găsit în Constituţiile Apostolice şi la Sf. Iustin Martirul, în Apologii, descrierea Sfintei Liturghii, despre Taine şi se întreabă: „ dar când au dispărut Astea de la noi?”; „suntem noi în Biserică sau nu suntem în Biserică?”. Şi încep să caute Biserica! Interesant că nu se duc la catolici. Pentru că catolicii sunt foarte liberali, să ştiţi. Mai ales după Sinodul al II-lea de la Vatican au reformat Liturghia, au introdus jazz-band în biserică, chitare electrice pentru că ei vor să aducă tineretul în biserică. Tineretul e mult mai înţelept. Tineretul nu se duce. Au pierdut tineretul, vocaţiile toate, pentru că atunci când intri într-o biserică chiar un tânăr vrea să vadă ceva diferit decât pe bulevard. Ortodoxia dimpotrivă vrea să impună ritmul din biserică care este ritmul normal al omului: vezi pe preot ridicând mâinile în sus, pe diacon păşind într-un anumit ritm, cădind biserica. Ăsta e ritmul nostru uman, normal. Pe acesta Ortodoxia vrea să îl impună şi pe stradă, nu să aducă strada în biserică, cum se întamplă în biserica romano-catolică.

Tragedia Occidentului

De aceea spun despre tineretul de acolo şi despre noi toţi care ne ocupăm de ei, dorinţa noastră este, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să schimbăm direcţia cunoaşterii, să schimbăm aşa numita filosofie apuseană, umanismul şi relativismul, care este bazată pe om, nu pe Dumnezeu. Nu se predau în şcoli valori absolute: ce e bine astăzi, mâine poate fi rău/ ce e rău astăzi, mîine poate fi bine; totul este relativ. Dacă Familia şi Biserica nu le dau valori absolute, şcoala nu le dă! Toată filosofia în şcoală este bazată pe evoluţionism, care de fapt nu este o ştiinţă, ci este o filosofie, bazată pe materialismul filosofic al sec. al XVIII-lea. Vă spun un lucru: dacă noi nu venim de nicăierea, cum se învaţă în general în şcolile din Apus, şi nu ne ducem nicăieri, tânărul la 14-15 ani spune: „dar nu merită să trăieşti”; „adică cum: eu nu vin de nicăieri, nu mă duc nicăieri; de ce să trăiesc să mă îmbolnăvesc de cancer, de ce să plătesc taxe la guvern, de ce să nu mă sinucid?!!”. Şi sunt sinucideri multe. Aţi auzit de prin ziare ce s-a întâmplat la Columbine College? E un liceu american şi acolo era o listă pe care elevii o păstrau şi pe care notaseră cum să se sinucidă pe rând… Şi unul dintre ei a vrut să facă un act de „caritate” şi să-i omoare el, a omorât şi studenţii din bibliotecă. De ce? Eu nu-i acuz. Eu acuz sistemul. Pentru că sistemul acesta evoluţionist, care ei spun că e ştiinţific, dar nu este experimentat în laborator, este numai o filosofie. De ce să nu admiţi şi a doua filosofie despre Creaţie şi despre Univers, şi despre studiul naturii decât numai aceea?! Pentru că, n-avem timp acuma să vorbim, există acum în America o mare opoziţie împotriva lui Darwin, s-au publicat cărţi şi sunt mari biologi care au demonstrat în laborator că este imposibilă evoluţia. Dar s-a creat în tineret un anumit „behaviour”, un comportament cum se spune. Ceea ce urmărim noi ortodocşii este schimbarea acestui comportament şi îndreptarea atenţiei oamenilor spre lucrurile eterne şi spre valorile absolute. Cred ca de aia ne-a trimis Dumnezeu în America.
- Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste 2 preocupări să le spun: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă, că acum asta este economia de care se folosesc marea majoritate a statelor lumii, şi pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară care necesită timp şi într-un fel necesită linişte.
- Acuma liniştea despre care spuneţi dvs. că e nevoie pentru realizarea noastră spirituală este, este în noi, să ştiţi. Vă puteţi bucura de sistemul economic în care trăim şi de libertăţile democratice. Nu trebuie un totalitarism ca să ne realizăm noi spiritual sau întotdeauna o persecuţie. Vă puteţi bucura de toate câte Dumnezeu Le-a dat, Le-a creat. Nu judecaţi capitalismul american prea rău. Este o societate de consum, însă progresul lor… progresul lor de consum este risipa: cu cât se aruncă la coşurile de gunoi în Statele Unite poate România să-şi refacă economia în câţiva ani. Există o anumită raţiune: ca să dea de lucru la oameni; dând de lucru la oameni, aceştia cumpără. Cumpărând, producţia creşte, şi aşa mai departe. Ei au descoperit un mod de a fi, care nu este capitalist. Să ştiţi, americanul nu e capitalist pentru că există un fel socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, la Ford te îmbraci, îţi dă şi maşină din 2 în 2 ani, o schimbi, acolo şi salariul ţi-l consumi. Pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazin de cumpărături, şi de îmbrăcăminte, şi de toate, şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem, dar nu e aşa ca să spui că adună banul undeva, cum înţelegem noi capitalismul clasic; şi-i pune în buzunar şi câţiva trăiesc bine şi ceilalţi nu. Preşedintele de la Ford, care nu mai este Ford, un nepot de-al lui Ford care-i al 5-lea director pe acolo, deschide nu numai fabrici de maşini. Ei fac sateliţi, ei fac lucruri extraordinare, computere, toate lucrurile astea le fac şi tot banul circulă. Nu găseşti un capital undeva. Când spui că anul trecut, de exemplu, General Motors a câştigat sau are un plus de 10 bilioane ăla nu-i păstrat nicăieri, n-o să găseşti niciodată banii ăia. Banii ăia sunt, circulă mereu în producţie şi de producţia asta se folosesc cei care lucrează acolo. Ce să vă spun că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu spune: „fabrica lui Domnu Cutare”. Deci nu este un capitalism obişnuit, este un socialism de fapt, dar este altfel structurat, pe vârfuri, nu ca în comunism. Şi chiar şi agricultura acolo este o industrie. Nu poţi să faci, mai mult de 3000 de ha, nu poţi lucra că trebuie să îţi întreţii familia, maşinile. Dar maşinile acelea le cumpără de la cineva. Se asociază între ei. Totul este o industrie. Nu e banul, un ban care să spui: e al meu, la bancă, am atâtea: 300 000 de dolari la bancă. Nu, nu sunt oameni care ţin atâta la bancă. Cumpără acţiuni, intră banii în circulaţie, astfel trebuie înţeles capitalismul american. Însă, aici m-aţi întrebat, să revin acuma la răspuns: cum poţi să trăieşti în societatea asta capitalistă şi totuşi să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar în acelaşi timp Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră. Desigur veţi ajunge şi dvs. la un timp când rezultatul muncii vă va da posibilitate să trăiţi, să trăiţi într-un mod cuviincios. Deja au început: curăţenie văd că este, au început oamenii, că nu puteţi să trăiţi izolaţi.

Ortodoxie în Europa

Intrarea asta în Europa e o chestiune care poate fi şi periculoasă şi foarte bună; depinde cum o poţi înţelege. Dar veţi ajunge la un standard european de viaţă economică. Însă viaţa spirituală este cu totul alta: trebuie să te cunoşti pe tine însuţi. Sunt oameni în America, oameni care au funcţii importante, executivi de companii; ăştia sunt cei mai importanţi; nu există compania lui Vasile sau a lui Gheorghe, aşa ceva nu există; dar există „board of directors”, adică mai mulţi directori şi ăia conduc, sunt oameni acolo care sunt foarte religioşi, religioşi nu în sensul că sunt informaţi sau se duc la biserică, dar sunt mistici-religioşi. Deci nu vă împiedică cu nimica să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu şi să vă bucuraţi de toate câte Dumnezeu a creat. Iar prin munca dvs. le dezvoltaţi şi le înmulţiţi pentru că Adam lucra în Paradis împreună cu Dumnezeu. De aceea şi omul în societate trebuie să producă, să lucreze împreună cu Dumnezeu şi atunci Dumnezeu este satisfăcut. Dar Adam nu producea pentru interesele lui. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om să creeze. Şi creaţia în societate se plăteşte, sigur: fiecare avem talentele noastre şi avem ramurile în care ne dezvoltăm, şi colaborarea între ele este viaţa socială. Nu e imposibil. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie staţi, să nu îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut aici tramvaiele că fac gălăgie în partea asta, sirenele de la fabrică, toate zgomotele astea industriale în care trăim noi, să vedeţi ce este în New York, New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte se poate realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un furnicar, încât nimănui nici nu-i pasă: poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să atârne o coadă după tine, nu se uită nimeni la tine. Pentru că nu-i interesează. Într-o mulţime, de aia, şi New York-ul are totuşi nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări, are…E posibil pentru că asta este altă dimensiune. Este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, există o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar dacă tu ai pace în tine, asta-i de altă natură pacea în noi. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”, n-a spus pacea de la Versailles sau pacea de la Paris, a spus: „Pacea Mea v-o dau vouă!”. El e Pacea Lumii. Deci dacă Îl avem pe Iisus în noi, nu vă fie frică. Nu vă fie frică de nici un zgomot din afară. Pentru că acelea au natura lor şi înţelegerea lor. De multe ori sunt prea multe. Şi dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde prin ce perspectivă priveşti.
- Părinte Roman, dar de multe ori suntem puşi în situaţia să lucrăm în nişte companii sau fabrici, sau alte instituţii care promovează, spre exemplu, patimile din oameni: consumarea, consumul. De exemplu o fabrică de arme sau, poate nu chiar aşa de rău o companie care promovează nişte produse care se vând pentru că oamenilor le plac. Şi nu le sunt de folos musai, dar le plac, sunt conform patimilor lor. Rămâi în acea companie şi îţi vezi de pacea pe care ţi-o dăruieşte Hristos sau pleci de acolo?
- Nu, aici se pune un caz de conştiinţă. Cauţi cât se poate să te izbăveşti de acea companie şi să nu mai lucrezi, adică să nu mai lucrezi pentru trezirea patimilor omului şi menţinerea lor, cum este alcoolul sau sigur că nu există o companie de droguri, că alea le fac pe ascuns, dar alcool şi ţigări, şi toate lucrurile astea, caută să nu lucrezi dacă poţi acolo. Să ştiţi că în America se fumează mai puţin ca în România, nici în aeroport, nu se fumează pe aeroport, nu se fumează nici în nici un restaurant, nicăieri. Din instituţiile publice, dacă e fumător, trebuie să se ducă afară, undeva departe…Nu pentru că e o patimă care îţi îngreunează mântuirea. Nu la asta se gândesc. Ei se gândesc la igienă şi la sănătate. Dar totuşi, aşa fac. Conştiinţa lor le dictează ca pe fiecare ţigară americană să se scrie că nu-i bine să se fumeze. Şi atunci, sigur, te mulţumeşti, dar asta nu depinde de dumneata care lucrezi acolo, depinde de directorii fabricii, sau depinde în ultimă instanţă de guvern cum priveşte; dacă guvernul are nevoie de bani şi incită patimile oamenilor: alcoolismul şi tutunul, ca să facă, dacă este în regia statului şi să facă bani pe asta, nu este vina dvs. Dvs. lucraţi acolo ca să aveţi un salariu pentru familie, şi să vă întreţineţi copiii şi familia. Fă-ţi rugăciunea, când te duci acolo dimineaţa şi spune: „Doamne ştiu că asta e, dar nu depinde de mine, depinde de cei care au făcut fabrica, de cei care aprobă, aprobă produsul acesta; nu depinde de bietul muncitor care lucrează acolo ca să îşi întreţină familia”. Nu vă simţiţi chiar aşa vinovaţi şi nu vă acuzaţi. Sigur nu o să lucrezi într-o casă de prostituţie acuma ca să câştigi bani. Aia sigur că depinde de tine. Şi aici într-o oarecare măsură depinde de tine, dacă poţi să găseşti altă ocupaţie, caută să te eliberezi din fabrica asta să te duci undeva unde conştiinţa dumneatale va fi împăcată.
- Părinte, eu vreau să vă întreb acum un lucru care îi priveşte pe preoţi. Cum se poate hotărî un tânăr, dacă a absolvit Teologia, dacă e bine să fie preot sau nu? Deci care e măsura după care ar trebui să judece lucrul ăsta?
- Eu nu cred că mulţi Părinţi. Mă uit la Sinodul românesc, ce tânăr este! Faţă de mine sunt nişte copii cu Harul lui Dumnezeu. Sigur că le sărut mâinile şi picioarele la toţi că sunt arhierei. Dar mă bucur în inima mea că Biserica întinereşte. Şi aveţi arhierei foarte capabili. Şi mulţi din ei sunt foarte duhovniceşti. Am vizitat câteva episcopii acuma. Aveţi călugări ca părintele Teofil, pe care Dumnezeu să îl ţină, este un mare duhovnic. Aveţi alţi duhovnici prin Moldova, sunt călugări duhovnici. Dar vă spun, nu depinde de duhovnic, să fie sfânt ca dumneata să te mântuieşti. Fă-te preot şi slujeşte altarului, slujeşte Sfintele Taine cu credinţa că Duhul Sfânt vine în Sfintele Taine şi lucrează pentru mântuirea oamenilor. Şi te mântuieşti. Duhovnicia nu este o aventură. Sigur am avut duhovnici mari: părintele Arsenie Boca, părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian…Sigur că Dumnezeu nu i-a ţinut tot timpul pe pământ că sunt oameni şi trebuie să moară. Dar să te uiţi în fiecare preot, că ceea ce trebuie pentru mântuirea sufletului are fiecare preot care este hirotonisit de un arhiereu şi are harul lui Dumnezeu. Nu vă uitaţi la slăbiciunile oamenilor pentru că asta ar fi un protestantism. Harul Domnului nu lucrează în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine prin, sau după, vrednicia preotului, ci lucrează pentru mântuirea oamenilor. Vrednic, nevrednic, oamenii se mântuiesc prin el. Asta este Biserica şi asta este Ortodoxia şi trebuie să ţinem de lucrul acesta. Nu trebuie să ne protestantizăm, să pretindem acuma că fiecare trebuie să fie un părinte Cleopa. Nu, pentru mărturisire şi împărtăşire vă duceţi la oricare preot care are Harul lui Dumnezeu. „O, zice, dar nu mă duc la ăla, ăla e mai glumeţ, glumeşte, eu vreau un duhovnic mai sfânt”. Gradul de sfinţenie numai Dumnezeu îl ştie. Dumnezeu a sfinţit preoţi pentru mântuirea poporului. Şi dumneata faci parte din popor atâta timp cât nu eşti preot. Şi harul preotului din altar este pentru mântuirea ta. Deci să credem în Harul Domnului şi în Sfintele Taine. Biserica este sacramentală. Biserica ortodoxă şi cea catolică, cel puţin aceste două biserici, sunt sacramentale, iar oamenii se mântuiesc prin Sfintele Sacramente, prin Sfintele Taine.

NOI L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE ROMAN BRAGA…

A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figura de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zîmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de faptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.

Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA

Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiază, când acordă un interviu, sau pe aleea mănăstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trăitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o lumină taborică.
Cuvintele lui au o vibraţie blândă, sunt aureolate de o iubire nemărginită. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare
şi o stare de plutire spre înălţare se instalează pe nesimţite, ca o taină duhovnicească.
Dacă încerci să-l apelezi cu un subiect, care te urmăreşte ca o obsesie, părintele se daruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplă şi de clară încât rămâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desăvârşită împlinire a cuvântului, în fapt o sfântă transfigurare…

Alexandru TOMESCU

Roman Braga i-a dedicat întreaga lui viatã în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia si cumpãtarea cugetãrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sãu de totalã dãruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilã întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sã armonizeze gândul cu gestul, sã adapteze teoria la practic şi sã transforme golgota suferinţelor în optimism si seninãtate.

Pr. Constantin ALECSE

Orice cinste omenească s-ar acorda Părintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat, deoarece viaţa sa jertfită lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit. Totuşi, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din America i-a acordat o Gramată sinodală şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dăruit-o de mult.

Dinu CRUGA

sursa: http://www.lumeacredintei.com/

Antonina Sârbu
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.
Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- “Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?”

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

(Arhimandrit Sofian Boghiu, Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe, Editura Fundatia Traditia Românească, Bucuresti, 2002).

10 ani de la plecarea la Domnul a Mitropolitului Nestor Vornicescu.

La 17 Mai se împlinesc 10 ani de la trecerea spre cele veşnice a regretatului Mitropolit Nestor Vornicescu. Fiindcă multora dintre Dvs. vă este cunoscut atât de la vizita ce-a facut-o celor două biserici ale parohiei noastre în 1982, cât şi de la numeroasele apariţii ale sale pe posturile de televiziune, socotim că este potrivit la acest ceas comemorativ să vă readucem în prim plan câteva momente din viaţa marelui dispărut, lăsându-vă pe Dvs. să trageţi concluziile necesare. In ziua de 17 mai 2000 s-a stins din viaţă în urma unui infarct. S-a născut la 1 octombrie 1927 în satul Lozova din judeţul Lăpuşna (Basarabia), în familia răzeşilor Vasile şi Vera Vornicescu. Şcoala primară a făcut-o în satul natal, apoi a urmat seminarul monahal la Mănăstirea Neamţ (1946-1948) şi seminarul monahal superior la aceeaşi mănăstire (1948-1951). A urmat Institutul Teologic din Bucureşti (1951-1955), cursurile de doctorat în teologie la acelaşi institut (1955-1958) şi cursuri postuniversitare la Bossey şi Geneva în Elveţia (1969-1970). Doctoratul şi l-a luat la Bucureşti în 1983. Activitatea bisericească şi-a început-o ca frate la schitul Nechit, jud. Neamţ (1943-1946) şi apoi frate la Mănăstirea Neamţ (1946-1951). La 10 martie 1950 a intrat în monahism, fiind hirotonit ieromonah şi a slujit ca preot la catedrala episcopală din Iaşi (1958-1962) şi bibliotecar al mitropoliei de acolo. A fost numit stareţ al Mănăstirii „Sf. Ioan cel Nou” de la Suceava (1960-1966). Mitropolitul Iustin Moisescu l-a hirotonit arhimandrit la 2 februarie 1962 şi de la 25 martie 1966 până la 15 decembrie 1970 a fost stareţ al Mănăstirii Neamţ. La 27 decembrie 1970 mitropolitul Firmilian al Olteniei l-a hirotonit episcop-vicar la Craiova. De la 23 aprilie 1978 a devenit mitropolit al Olteniei. A scris numeroase cărţi, articole şi studii pe teme patristice, istorice şi ecumenice. A publicat în ţară şi străinătate. Nici literatura nu i-a fost străină, dând la iveală volumul In afara legii. Ca ierarh oltean, s-a îngrijit de mănăstirile şi bisericile din eparhie şi multe dintre acestea îl socotesc ctitor şi binefăcător al lor. A participat la multe congrese, simpozioane şi alte întruniri internaţionale la Madrid, Helsinki, Moscova, Sofia, Ierusalim, Budapesta, Praga, Varşovia, Atena, Kiev, New York, Sydney, New Delhi, Noua Zeelandă etc. A susţinut şi desfăşurat acţiuni filantropice în cadrul eparhiei. A fost distins cu ordinul „Crucea Sfântului Mormânt” al Patriarhiei Ierusalimului, cu ordinul „Sf. Ap. Petru şi Pavel” al Patriarhiei Antiohiei, cu ordinul „Sf. Andrei” al Patriarhiei Constantinopolului, cu ordinul „Sf. Sofronie Vraceanski” al Patriarhiei Bulgare, cu ordinul „Sf. Vladimir” al Patriarhiei Moscovei, cu ordinul „Sf. Serghie de Radonej” al Bisericii Ortodoxe din Polonia, cu medalia „St. Marcu” a patriarhiei Alexandriei, cu ordinul „Sf. Constantin cel Mare” al Primăriei Romei. A fost preşedintele Comisiei sinodale pentru canonizarea sfinţilor români şi Preşedintele Comisiei Naţionale Române de Istorie Eclesiastică şi Comparată. În 1996 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. Era un spirit vioi, plin de viaţă, un căutător şi scormonitor al bibliotecilor şi arhivelor. Întreţinea legături şi corespondenţă cu numeroase personalităţi ale lumii bisericeşti, culturale şi ştiinţifice din ţară şi străinătate. Cuvântul lui era scurt, cântărit, la obiect. Era generos şi darnic. Ironiza şi nu suporta prostia, infatuarea, megalomania. Îi plăcea disciplina. Craiova i-a adus şi înălţări, dar şi decepţii. Câteva cazuri de insubordonare, susţinute de o campanie de presă demnă de cauze mai nobile, l-au măcinat sufleteşte. Uneori a fost neînţeles de cei mici şi asta l-a făcut să sufere cumplit. Mai avea multe de scris şi de făcut, dar moartea n-a mai avut răbdare… Mitropolitul Nestor Vornicescu rămâne în istoria Bisericii Ortodoxe Române, a culturii româneşti, dar mai ales a Olteniei, ca o personalitate de elită, ca un om care şi-a făcut datoria cu prisosinţă faţă de ţară şi faţă de Biserica străbună.

În ultimii ani televiziunea din Craiova şi alte câteva televiziuni centrale îşi făcuseră un adevărat deliciu din batjocorirea regretatului mitropolit Nestor Vornicescu. Nu conta faptul că ierarhul era autor a numeroase cărţi şi tratate de teologie şi istorie, ba chiar de literatură, autor a sute de articole şi studii publicate în ţară şi străinătate, că era membru al Academiei Române şi personalitate de vârf a Bisericii Ortodoxe. Pentru cei de la televiziune conta faptul că mitropolitul cântase undeva, la o masă, cântecul „Mamă, mamă, dor de mamă”. De fapt, imaginile redate de televiziune îl arătau cântând doar două versuri din acel vechi cântec. Interpretările şi contextele în care erau incluse secvenţele respective dădeau un aspect complet eronat situaţiei. Dacă era prezentată mănăstirea de la Cârcea şi cazurile grave de insubordonare a călugăriţelor de acolo, erau introduse în reportaj şi imaginile mitropolitului cântând şi se spunea de către reporter că, în timp ce călugăriţele muncesc la mănăstire, în ciuda tuturor „şicanelor” venite de la mitropolie, mitropolitul cântă prin cârciumi şi locuri de tristă reputaţie. Secvenţa aceea a fost dată de multe ori pe posturile de televiziune şi ea ar putea constitui exemplul cel mai evident de ceea ce însemnă falsificarea informaţiei prin televiziune, manipularea maselor prin mijloace mass-media vizuale, dar şi lipsa de principii morale a realizatorilor şi utilizatorilor emisiunii respective. În fapt, imaginea cu mitropolitul cântând „Mamă, mamă, dor de mamă” era din 1994, de la Congresul Mondial al Românilor de Pretutindeni, care se ţinuse la Băile Herculane, sub patronajul unor instituţii de vârf ale ţării, precum preşedinţia, guvernul şi patriarhia. La acel congres participaseră români din toate colţurile lumii. Fusese un moment de intensă trăire spirituală, o regăsire şi o împăcare a fraţilor. Mitropolitul Nestor Vornicescu simţise mai mult decât oricare altul ce înseamnă reîntâlnirile acestea de înaltă vibraţie românească. Pentru a-l face pe confratele cititor să înţeleagă mai bine trăirile mitropolitului din acele momente, vom face o scurtă incursiune în viaţa lui, menţionând doar cele ce ţin de acest aspect. Mitropolitul Nestor Vornicescu s-a născut, aşa cum am spus mai sus, la 1 octombrie 1927, în satul Lozova din Basarabia. Înainte de război a venit la Mănăstirea Neamţ, unde a urmat apoi seminarul monahal de acolo. Războiul şi evenimentele de după el au închis legăturile mitropolitului cu familia sa, mai precis cu părinţii şi cu cei cinci fraţi ai săi. Nici măcar scrisori nu a mai putut să trimită dincolo de Prut. Abia în 1964, mitropolitul a trimis prima scrisoare la Lozova. Pe ea a scris, la „destinatar”, numele părinţilor (Vasile şi Vera Vornicescu), iar în paranteză, dedesubt, „sau rude de-ale lor, dacă mai există”. Nu mai ştia nimic de familie şi de sat de mai bine de 20 de ani. Auzise doar câte ceva despre patimile populaţiei româneşti de peste Prut, dar nu avea de unde să ştie dacă mai este în viaţă şi vreunul dintr-ai lui. Dezgheţul din 1964 îi dăduse prilejul să încerce reluarea legăturilor cu familia. A primit atunci răspuns. Pieriseră o parte din cei scumpi sufletului său, iar pe cei rămaşi în viaţă încă nu putea să-i vadă. A trebuit să vină anul 1990 pentru ca mitropolitul Nestor Vornicescu să ajungă în satul natal, după aproape o jumătate de veac. Părinţii îi muriseră, asemenea şi trei din cei cinci fraţi ai săi, multe rude din cele lăsate acolo în anii 1940 fuseseră înghiţite de morminte. Alte generaţii tinere se ridicaseră, despre care ierarhul afla că sunt copii, nepoţi ori strănepoţi de la cei pe care-i lăsase acolo. Numai cine a avut asemenea momente în viaţă poate înţelege trăirile de atunci ale mitropolitului Nestor Vornicescu. Peste puţin timp a avut loc congresul de la Herculane. Acolo au venit şi mulţi basarabeni. Poate chiar din satul natal al mitropolitului! S-au ţinut discursuri, s-au făcut destăinuiri, s-au îmbrăţişat fraţii întru limbă şi simţire românească, a avut loc masa bucuriei regăsirii şi atunci mitropolitul a cântat „Mamă, mamă, dor de mamă”! Ce cântec putea să fie mai potrivit atât cu împrejurarea în care se afla, cât şi cu starea lui sufletească?! Iată că acea secvenţă a fost decupată de oameni de rea credinţă şi folosită apoi pentru compromiterea ierarhului şi batjocorirea lui. Iar oamenii aceia erau dintre craioveni, adică dintre fii duhovniceşti ai mitropolitului! Trist, dureros de trist titlu de glorie şi de amuzament din batjocorirea criminală a unui om nevinovat! Azi mitropolitul Nestor este sub glie! Poate că boala de care suferea i-a fost accelerată şi de acele atacuri infame din presă şi de la televiziune pornite împotriva sa. Nu ştiu ce simt azi cei care s-au ocupat de falsificarea în sens denigrator a acelei imagini, dar, dacă ar avea o fărâmă de conştiinţă, ar trebui să le fie cel puţin ruşine. Ce oameni, dom’le, ce oameni! Şi ce vremuri! Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe vrednicul de pomenire, vlădica Nestor!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA

Care au primit învăţătură şi şi-au luminat mintea. Care din pricina asta se bucură de o stare în viaţa lor mult mai bună decât a ţăranului nostru întunecat. Aceste două cuvinte alcătuiesc în sine datoria moldovenilor mai deştepţi către neamul lor. Şi datoria asta nu trebuie să se uite, căci ea este pusă asupra lor de starea lucrurilor de-acum şi de vremea noastră. Iar vremea nu aşteaptă. În mersul ei ea pune tot întrebări şi cereri noi.

Viaţa merge repede, neluând în seamă lucrurile noastre. Şi ca să ajungem la ţinta noastră, ca să ne îndeplinim măcar cât de puţin dorinţele noastre, — trebuie să mergem odată cu viaţa, odată cu vremea şi să nu rămânem în urmă.

Să răspundem cu toată grăbnicia la întrebările ce ni le pune vremea, şi să îndeplinim cererile ei.

Vedem că ne aflam într-o stare nespus de grea în faţa alegerilor. Vedem, de asemenea, că este destul de greu de scăpat din starea asta. Şi putem să spunem că luminarea cât mai grabnică a mulţimilor de oameni întunecaţi este singura scăpare.

Învăţătura poporului a fost şi este întotdeauna foarte dorită şi însemnată.

Ea întotdeauna s-a cerut de noi, căci ea este una din cele mai mari trebuinţe ale poporului nostru.

Dar această învăţătură nu poate să fie pusă în legi degrabă. Pentru ca să se facă ea, trebuie vreme multişoară.

Dar aici vreau să vorbesc de alt fel de lumină, care o cere viaţa şi care poate şi trebuie să fie făcută de moldovenii cei mai luminaţi. Luminarea asta poate să fie numai începutul marelui lucru de luminare obştească a întregului neam moldovenesc din Basarabia. Şi negreşit că cu cât va fi mai bine, va merge înainte.

Luminarea despre care merge vorba şi care este aşa de trebuincioasă pentru noi în vremea de faţă, se alcătuieşte, îndeobşte, întraceea, ca binevoitorii şi luminătorii ţăranilor moldoveni să facă în vederea alegerilor sfaturi prieteneşti cu ţăranii şi la aceste sfaturi să se lămurească însemnătatea (văjnicia) alegerilor, cum ei să se poarte la alegeri, pe cine să-l aleagă alegător şi multe altele, care sunt în vremea de astăzi la rândul zilei.

Am avut prilej să atingem oleacă întrebarea asta, când am vorbit despre datoriile preoţilor moldoveni către poporanii lor înaintea alegerilor. Tot atunci am căutat să arătăm că preotul prin slujba lui dumnezeiască, prin legea creştinească şi prin obârşia lui moldovenească este dator să apere norodul şi să fie într-o dorinţă cu dânsul. Din pricina asta, el trebuie să fie cel dintâi apărător şi binevoitor al ţăranului moldovean.

Şi poate nici nu s-ar găsi un alt om care ar fi mai bun, pentru ca să fie povăţuitorul ţăranului moldovean în zidirea vieţii lui. Preotul basarabean se poate să fie numit „fratele ţăranului“, aşa de bine ştie el, îndeobşte, toată viaţa ţărănească, toate nevoile sătenilor şi aşa de strâns este legat şi lipit el de ţăran şi de sat. Dar dacă preotul trebuie să fie povăţuitorul, sfătuitorul şi îndemnătorul ţăranului în înaintea alegerilor, apoi toţi ceilalţi moldoveni deşteptaţi prin ştiinţă trebuie să lucreze nu mai puţin decât dânsul. Se înţelege că, cu cât mai multă atingere, cu cât mai multă legătură au aceşti oameni cu satul, cu atât este mai bine. Toţi ei trebuie să se unească şi în fruntea acestei uniri să steie preotul. În zile însemnate ei pot să adune la vreo casă pe oamenii cei mai cu dare de mână din sat şi să le spuie toate cele ce se leagă de alegeri. Ca să fie lucrul purtat mai bine şi mai temeinic, pot să scrie pe hârtie toate cele aflate despre alegeri din cărţi ori din gazete şi să le citească ţăranilor scrierile lor la adunări. La aceste sfătuiri poate să caute de rânduială preotul, care le spune ajutătorilor săi ce anume să citească şi cum.

Ajutătorii preoţilor în acest lucru sfânt, se înţelege, pot să fie oameni de orişice tagmă sau stare: învăţătoare, proprietari (boieri) binevoitori ţăranului sau chiar ţărani cu bună ştiinţă de carte.

Afară de aceasta, ar fi de dorit ca preoţii şi în biserică să le lămurească, să le spună ţăranilor nevoile lor, punându-le în legătură cu învăţătura lui Hristos. Şi negreşit că acest lucru ar aduce foarte mare folos: ţăranii ar vedea că în cererile lor au dreptate, că însuşi Hristos apără pe cei obijduiţi, lipsiţi de drepturi şi de hrană, făgăduindu-le că, dacă vor cere, vor primi cele trebuitoare. Şi asta mult i-ar îmbărbăta şi le-ar da tărie în lupta lor cea grea pentru o viaţă mai omenească.

Ca lucrul luminător, despre care vorbim, să meargă lin şi bine, este de trebuinţă să fie unite puterile care fac acest lucru.

De aceea, tovărăşia luminătorilor din fiecare sat ar trebui să fie legată de asemeneaşi tovărăşii din alte sate, adică să ştie ce se face pe acolo şi cum mai merg trebile tovărăşiei de acolo. Pentru asta, pot să se întrebuinţeze toate chipurile, care sunt cu putinţă, începând de la telefon, pe unde este el, şi până la scrisori şi dări de seamă, care trebuie să fie trimise dintr-o tovărăşie într-alta, cât se poate de des, ca fiecare dintr-însele să ştie ce face alta. Nici e de vorbă că acest lucru este foarte însemnat: el ar uni în „gânduri şi simţuri“ pe toţi moldovenii noştri din Basarabia şi atunci nimeni dintr-înşii n-ar fi zăpăcit (amăgit) şi n-ar sta mult la gânduri în înaintea alegerilor, căci ar şti bine pe cine să-l aleagă. Asta ar fi hotărât mai dinainte.

În sfârşitul tuturor celor spuse mai sus, găsim de cuviinţă să spunem că felul cum poate să fie îndeplinit lucrul luminării poporului în înaintea alegerilor atârnă de la omul care va fi atât de sfânt în sufletul său, că va îndeplini datoria sa cu cinste. De aceşti dar oameni, trebuie s-o spunem, avem foarte puţini.

Dar cu atât mai mare şi vrednic de mirare va fi lucrul acelora care, ştiind datoria lor şi având-o întotdeauna în vedere, vor porni cei dintâi înaintea poporului, ducându-l spre lumină.

Spre lumină dar!

Seminţele aruncate acum vor încolţi şi vor da roada lor de ştiinţă obştească la vremea lor.

Iar cei ce vor lumina vor rămânea înconjuraţi de lumina neuitării în mintea poporului. Şi el vecinic îi va ţine minte pe ei, care l-au scăpat din robia întunericului şi l-au dus spre lumină.

extras din ziarul Cuvânt Moldovenesc, anul 1910.

Bibliografie:

Munteanu Ioan, protodiacon. Înviaţi din Siberii de ghiaţă; pag. 80-81. Editura Lumina lui Hristos, Kiev 2009. Preluat din Raza. Anul XIII. Nr. 690. 5-12 decembrie. Chişinău 1943.

După şcoala primară făcută în satul natal, Nichifor Barcaru a intrat cu examen la Seminarul Teologic din Chişinău, absolvindu-l în 1937. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Teologie “Petru Movilă”, pe care a absolvit-o la Iaşi în 1941. Aici, printre profesori, l-a avut pe marele cărturar, pr. univ., preotul şi scriitorul Gala Galaction, acesta apreciind înalt râvna, comportamentul şi buna pregătire a studentului Nichifor Barcaru. Anume Gala Galaction l-a îndemnat să studieze limba franceză la Institutul Francez şi limba italiană la Institutul Italian, propunându-i sa plece în Italia, cu o bursă, pentru studii teologice. Nu ştim de ce, această propunere nu s-a realizat, deşi Nichifor Barcaru era foarte bine pregătit teologic şi cunoştea două limbi străine.

L-am cunoscut, deoarece în 1941/1942 ne-a fost pedagog la Seminarul din Chişinău, şi trebuie să spun că a fost un foarte bun pedagog.

În toamna anului 1942 e hirotonit ca preot pe seama bisericii din Cinişeuţi, jud. Orhei. În timpul refugiului a fost în localitatea Bistreti (Dolj), apoi s-a mutat la Bârlad (din Bârlad îi era soţia, învăţătoarea Maria Ifrim), la parohia Corodeşti, de acolo fiind transferat la parohia Buneşti (1948). În urma unei cereri, a funcţionat la parohia Dobrina din raionul Huşi, până în 1954. A fost remarcat pentru activitatea sa şi pentru munca în parohie, fiind numit protopop în raionul Huşi şi paroh în oraşul Huşi (în 1954), la biserica “Sf. Gheorghe”, unde a slujit până în anul 1972.

Cât timp a fost protopop, Consistoriul Eparhial nu a avut probleme sau neînţelegeri cu cadrele preoţesti din subordinea protopopului Nichifor Barcaru, datorită intensei activităţi religioase, organizatorice şi culturale în bună colaborare cu slujitorii bisericilor din protopopiat, cât şi a bunelor relaţii cu autorităţile de stat, în această privinţă înţelepciunea şi experienţa părintelui-protopop fiind de mare folos. De aceea, în 1969, P. S. Sa Episcop Partenie Ciopron al Episcopiei Roman l-a numit vicar al acestei episcopii, cu propunerea să se mute la Roman, însă a stat cu familia la Huşi. Deşi nu a fost uşor, s-a achitat cu multă responsabilitate în anii cât a fost vicarul Episcopiei Roman.

La Huşi a cunoscut printre alţii pe prof. dr. Lupu şi ministrul Mihail Ralea, care veneau de la Bucureşti la proprietăţile lor de la Huşi şi cu care, în timpul unor vizite particulare, întreţinea convorbiri.

După 1972, familia părintelui Nichifor Barcaru (avea doi copii, Iulian şi Irina, astăzi ambii medici) s-a mutat la Bucureşti. Aici a trăit pe str. Bitoliei, în apropierea bisericii “Întâmpinarea Domnului”, unde a şi slujit alături de ceilalţi preoţi: pr. Ciurescu – paroh, pr. Oncescu, pr. Vasilescu, în bună colaborare, şi unde era deosebit de apreciat pentru predicile sale. Deseori a venit şi alături de preoţii absolvenţi ai Seminarului Teologic din Chişinău, alături de colegi de-ai săi, la hramul Seminarului, la hramul Şcolii Eparhiale, la comemorarea preotului-poet Alexei Mateevici, care de peste 30 de ani se ţin la biserica “Precupeţii Noi” de pe str. g-ral Ernest Broşteanu din centrul Bucureştiului. Acest fapt frăţesc şi creştinesc a fost posibil datorită înţelegerii preotului paroh Nicolae Cosma şi a soţiei sale, dna Veronica, ambii din Humuleşti, doamna fiind absolventa a Şcolii Eparhiale din Chişinău. După peste 40 de ani de slujbă la această biserică, părintele Cosma a trecut la cele veşnice acum câţiva ani în urmă.

Părintele paroh a avut legături prieteneşti cu preoţii Vasile Ţepordei, S. Rosea, G. Buruiană, D. Luca, V. Zaharcu s. a. Ei au fost cei care au lansat ideea de a înfiinţa corul “Limba noastră”, compus din foste eleve şi elevi ai celor două şcoli din Chişinău, condus de prof. N. Istrate. La început, prin 1980, acest cor a cântat la această biserică şi frumoasa cântare “Limba noastră” a preotului Alexandru Cristea, cântec ce facea parte din program.

Pe Nichifor Barcaru, noi, foştii elevi ai Seminarului Teologic din Chişinău, l-am cunoscut chiar, în şcoală, noi fiind în clasa I-II-III (1934-1937), iar dumnealui – în cls. VI-VII-VIII. Era un elev temperat, liniştit, cu faţa senină, deseori împodobită de zâmbet, caracter prietenos. Totdeauna era îmbrăcat îngrijit şi totdeauna a fost remarcat ca bun la învăţătură. A revenit apoi ca pedagog, ce-i drept, pentru scurt timp. Şi acum, ca pedagog, era la fel de prietenos, apropiat sufleteşte de noi. Nu dădea senzaţia de “autoritar”, stătea de vorbă cu noi fără a se constata diferenţa de vârstă.

A fost un model de comportament pentru noi, cu inima totdeauna caldă. De aceea nu-l vom uita.

A decedat la l decembrie 2001, la varsta de 85 de ani.

DUMNEZEU SA-L IERTE SI SA-L ODIHNEASCA…

5 ianuarie 2002 Bucuresti

Vlad. DUMBRAVA, T. ISTRATI.

Sursa: Revista Luminătorul  1/2002.

FOTO: Preotul Alexie Mateevici (primul din stânga) împreună cu alţi preoţi militari pe frontul românesc, iunie-iulie 1917.

Grea vreme. O stare de cumpănă, o stare nehotărâtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Ştim cu toţii, că scaparea noastră este numai cea mai strânsă unire între noi înşine. Ştim că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atârnă tot viitorul nostru.

Înaintea noastră se desfăşoară un drum neted şi, mergând pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici.

Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orişice fel, noi nu putem făţiş să ne strângem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaştem simţirile şi părerile noastre, să ştim pe cine să-l alegem.

Nu putem, vasăzică, să ne pregătim ca oamenii, cum se cuvine, pentru zidirea vieţii noastre.

Iar, precum am mai spus, trebuie să ne pregătim.

Grea vreme… Ce să facem noi în vederea unor asemenea lucruri?

Bietul ţăran al nostru suferă mai dihai decât toţi.

Nu-şi află loc el, sărmanul, neştiind cum să iasă din aşa stare. Şi neagra deznădăjduire îl cuprinde pe dânsul tot mai mult. Dar nu trebuie ca deznădăjduirea să-i acopere cu totul sufletul. Nu trebuie să creadă că viaţa lui este prăpădită şi că va sta vecinic uitat de toţi.

El trebuie să se îndrepte, mai înainte de toate, la acei oameni din neamul moldovenesc, care sunt mai luminaţi decât el şi care nu s-au lepădat de el, dar stau foarte aproape de el, ascultă glasul plângerilor lui şi trăiesc o viaţă cu dânsul.

Aceşti oameni, ţinând încă minte că sunt moldoveni, se înţelege că-l vor asculta şi-i vor da tot ajutorul care va fi cu putinţă. Ei vor merge în rând cu dânsul spre ajungerea ţintei dorite, având în inimi tot acel dor de o viaţă mai bună pentru întregul norod moldovenesc din Basarabia.

Cine-s aceştia?

Mai întâi trebuie să spunem că sunt preoţii binevoitori ai poporului, care foarte bine ştiu viaţa ţăranului.

Sunt mulţi şi alţi oameni luminaţi şi cu ştiinţă, care înţeleg starea poporului, nevoia lui de dreptăţi de care este lipsit. Dar de dânşii vom vorbi mai pe urmă, fiindcă preoţii poporani au, se înţelege, mai multă însemnătate — ei sunt căpeteniile sufleteşti ale ţăranilor. La noi, în Basarabia, nici într-o tagmă, care numără în rândurile sale pe moldoveni, nu s-a păstrat aşa de bine iubirea către neam, limba şi obiceiurile străbunilor, afară, bineînţeles, de ţărani, ca în tagma duhovnicească. Şi, afară iarăşi de ţărănime, nici una din celelalte tagme n-are atâţi moldoveni ca aceeaşi tagmă duhovnicească. Lucrul acesta este foarte vajnic pentru noi, moldovenii, îndeobşte şi trebuie să ne spuie nouă multe. Acestea multe însă pot să fie spuse în două-trei cuvinte: în pieptul preoţimii moldoveneş ti basarabene arde încă sfântul dor al neamului moldovean, încă nu s-au stins simţirile şi graiul moldovenesc.

Să mergem acuma mai departe.

Se ştie că mulţi preoţi sunt vrăjmaşi poporului şi chiar îşi dovedesc vrăjmăşia lor prin lucruri nelegiuite. Asta ţăranii noştri o ştiu bine şi în taină se uită la acei preoţi cu necrezare. Mai sunt destui preoţi care chiar îşi arată duşmănia lor către popor, intrând în „soiuzul adevăraţilor ruşi“, şi iarăşi făcând fel de fel de ticăloşii. Acest lucru face necrezarea ţăranilor încă şi mai mare.

În fiecare obşte de oameni sunt şi lepădături. Asta se poate vedea întotdeauna şi peste tot locul, dar mai ales în ziua de astăzi în viaţa noastră. Noi luăm preoţimea întreagă îndeobşte şi vedem cu bucurie că ea poate să fie cea mai bună tovarăşă şi ajutătoare a ţărănimii. Mai mult: ea este datoare să meargă împreună cu ţăranii. Asta trebuie s-o înţeleagă şi preoţii şi ţăranii.

Preoţii sunt povăţuitorii ţăranilor în viaţa lor sufletească. Ei sunt „părinţii“ fiecăruia, părinţii duhovniceşti, precum se şi numesc. Legea creştinească, ai cărei slujitori sunt ei, zice că îndeplinirea nevoilor trupeşti şi sufleteşti ale ţăranilor nu numai că este legitimă, dar trebuie să fie făcută numaidecât.

Preotul, lăsând la o parte toate vorbele şi părerile huligăneşti (care sunt destul de răspândite uneori chiar între cei mai buni dintre ei), să-şi aducă aminte de spusele Sf. Evanghelii, ce-o citeşte în fiecare duminică în biserică. Numai aceste două lucruri trebuie să facă preotul moldovean, ca să-şi dea socoteala despre datoria pusă asupra lui de Acela căruia i se roagă el, de datoria către neamul lui în asemenea vremuri grele, cum sunt ale noastre. Noi avem multe dovezi că uneori preoţii au scăpat din robie noroade întregi în vremi de luptă.

Şi preoţii noştri basarabeni au dovedit destul de des că-şi iubesc neamul şi limba. În clipa de faţă, în înaintea alegerilor, preoţii trebuie să facă toate ce pot, pentru ca alegerile să fie potrivite cu dorinţele neamului moldovean din Basarabia. Ei trebuie să le lămurească ţăranilor aceste dorinţe, ca ţăranii să le înţeleagă bine şi drept, să ştie ce să ceară. Ei pot să facă prin sate adunări şi sfaturi despre alegeri, să se înţeleagă între sine cum să le facă anume aceste adunări, să le lămurească ţăranilor toate celea ce se ating de ele.

Multe pot să facă ei.

Numai ei singuri pot să pregătească poporul pentru alegeri.

Numai astfel vor putea ieşi în dumă aşa deputaţi, care vor lupta pentru cultura moldovenească şi vechile drepturi moldoveneşti.

Preoţimea şi poporul nostru, de Pr. Alexei Mateevici.

Fraţilor, iată că după aproape doi ani de cercetări, a ieşit de sub tipar volumul „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”.

Acest volum este o premieră pentru întreg spaţiul românesc, în special pentru Basarabia este precum o rază de lumină vie din vremurile demult apuse.

Cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

—————————————————————————————————————

În această carte, am adus în faţa cititorilor mărturii biografice a următoarelor personalităţi:

1. + Varlaam Cerneavschi, episcop. 1819-1889

2. + Anatolie Tihai, arhimandrit. †1893

3. + Teodor Laşcov, protoiereu. 1829-1894

4. + Ştefan Ciuhureanu, preot. 1810-1896

5. + Ioan Neaga, protoiereu. 1834-1901

6. + Iosif Naniescu, mitropolit. 1820-1902

7. + Gheorghe Ignatovici, preot. 1840-1905

8. + Ioan Cornovan, protoiereu. 1846-1906

9. + Pavel Florov, preot. 1831-1910

10. + Inochentie Levizor, ieromonah. 1831-1914

11. + Macarie Untul, protoiereu. †1916

12. + Alexie Mateevici, preot-poet. 1888-1917

13. + Iustin (Ignatie) Ignatovici, preot-tipograf. †1918

14. + Nicolae Vlaicov, protoiereu. (1845-1918)

15. + Ilie Vulpe, ieromonah. 1851-1928

16. + Ioan Covaldji, protoiereu. 1867-1928

17. + Arsenie Stadniţchi, mitropolit. 1862-1936

18. + Teodosie Chirică, episcop. 1866-1937 (?)

19. + Mina Ţăruş, protoiereu. 1884-1942

20. + Gherontie Guţu, protosinghel. 1887-1937

21. + Mihail Ciachir, protoiereu. 1861-1938

22. + Mihail Berezovschi, preot-compozitor. 1868-1940

23. + Alexandru Baltaga, protoiereu. 1861-1941

24. + Ieremia Ciocan, protoiereu. 1867-1941

25. + Mihail Vasilache, preot. †1940

26. + Alexandru Cristea, preot-compozitor. 1890-1942

27. + Constantin Popovici, iconom mitrofor. 1860-1943

28. + Gurie Grosu, mitropolit. 1877-1943

29. + Dionisie Erhan, episcop. 1868-1943

30. +Petre Gheroghian, preot, poet, prozator, fotograf, apicultor 1886-1947

31. + Vasile Guma, protoiereu. 1865-195…

32. + Pavel Guciujna, preot, parlamentar. 1881-1953

33. + Serghie Bejan, iconom-stavrofor. 1879-1953

34. + Macarie Tîncu, preacuvios. 1888-1969

35. + Serafim Dabija, Arhimandrit 1915-1985

36. + Victor Chicu, protoiereu mitrofor. 1901-1992

37. + Paul Mihail, preot-istoric. 1905-1994

38. + Antim Nica, arhiepiscop. 1908-1994

39. + Dimitrie Balaur, preot. 1903-1996

40. + Ioan Guţu, ieromonah. 1905-1996

41. + Paulin Lecca, arhimandrit. 1914-1996

42. + Nestor Vornicescu, mitropolit. 1927-2000

43. + Gheorghe Mihai, iconom-stavrofor. 1921-2001

44. + Vasile Ţepordei, preot-publicist. 1908-2002

45. + Sofian Boghiu, arhimandrit. 1912-2002

46. + Mircea Domitriu, preot. 1915-2003

47. + Selafiil de la Noul-Neamţ, preot-duhovnic. 1908-2005

48. + Antonie Plămădeală, mitropolit. 1926-2005

49 + Damian Potoroacă, arhimandrit. 1921-2007

50. + Felix Dubneac, arhimandrit. 1912-2008

Cu Nădejde şi Credinţă în Domnul, am adunat în volumul prezent destine de mult uitate, a Oamenilor lui Dumnezeu din Basarabia, care toată viaţa lor au slujit cu Credinţă Tatălui ceresc şi poporului asuprit şi necăjit dintre Prut şi Nistru.

Muncind la acestă lucrare, eram foarte aprins ştiind că răsplata va fi mare: scoaterea din bezna uitării a unor vrednici compatrioţi din Basarabia noastră sfântă.

I-am adunat în această carte, pentru că nu mă mai pot sătura de înţelepciunea, de Credinţa nestrămutată, de smerenia acestor vrednici păstori de suflete.

Pentru că, ei toată viaţa lor pe unde au mers au semănat numai Lumină, Credinţă şi Dragoste.

Pentru că, aceşti vulturi basarabeni au schimbat la faţă Biserica Ortodoxă – citadela mântuirii – au consolidat-o şi-au întărit-o!

Pentru că, dacă noi nu vom scrie despre ei, nu vom aminti faptele lor creştineşti, pietrele vor vorbi, iar Dumnezeu nu ne v-a ierta!

Cu nădejde şi credinţă că vom duce această lucrare până la un bun sfârşit.

Dă-mi Doamne să pun început bun…

autorul proiectului „+Persoanlităţi Basarabene în Slujba lui Dumnezeu şi a Neamului”

Mihail BORTĂ, or. Chişinău, anul 2009 de la Hristos.

—————————————————————————————————————–

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R.  Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn) din Chişinău.

Telefoane de contact: 068559904; 079600416; 069335009

]]> http://personalitatibasarabene.info/a-aparut-cartea-%e2%80%9eoamenii-lui-dumnezeu-din-basarabia-de-alta-data%e2%80%9d_12_2009.html/feed 0 http://personalitatibasarabene.info/manastirea-sambata-de-sus-ctitoria-mitropolitului-antonie-plamadeala_03_2009.html http://personalitatibasarabene.info/manastirea-sambata-de-sus-ctitoria-mitropolitului-antonie-plamadeala_03_2009.html#comments Sun, 01 Mar 2009 20:14:02 +0000 admin http://personalitatibasarabene.info/?p=391 Prot. Maxim MELINTI,
magistru în istorie

„… şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile iadului nu o vor birui”
(Matei 16, 18)

În secolul al XVII-lea, în Ţara Românească s-au înregistrat realizări în plan arhitectonic şi pictural deosebite în cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Mănăstirea Sâmbata de Sus, numită şi Brâncoveanu i-a naştere în secolul XVII-lea. Prima amintire documentară referitor la satul şi moşia Sâmbata de Sus o avem din anul 1654, când cele din urmă au întrat în posesia lui Preda Brâncoveanu. Preda era un boier de loc din sudul Carpaţilor, care construieşte o biserică din lemn pe valea râului Sâmbata, probabil destinată pentru călugări sihaştri, stabiliţi pe acest loc, mult mai înainte.
În jurul anului 1696, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu înalţă aici mănăstire din caramidă.
Astfel că Constantin Brâncoveanu este numit primul ctitor a sfântului locaş, fapt pentru care mănăstirea poartă şi numele său de „Brâncoveanu”.
Spre sfârşitul secoluluial XVII-lea Transilvania scapă de sub presiunea prozelitistă a calviniştilor. Constantin Brâncoveanu porneşte un număr de mişcări strategice pentru a salva ţara de invazia armatei papiste. Domnitorul transformă şi reformează veche mănăstirea Sâmbata de Sus, cu călugări sihaştri într-o mănăstire cu viaţă de obşte – drept mărturie a unirii neamului românesc şi a credinţei ortodoxe de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Aici voievodul înfiinţează şi o „Şcoală de gramatici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care instalează într-un nou edificiu, după modelul brâncovenesc, folosit în toate ctitoriile domneşti.
Stăpânirea austro-ungară a Ţara Făgăraşului a adus mari victime neamului românesc. În 1762 începe calvarul distrugerii tuturor locaşurilor de cult, care erau centre impotante de viaţa, cultură şi spiritualitatea ortodoxă. În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbata de Sus. Astfel în cât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Timp de aproape de 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până-n 1920, când la scaunul mitropolitan de Ardeal vine Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan. În 1926 Î.P.S. Sa începe lucrări de restaurare a acestui sfânt locaş. Mănăstirea i-a a doua naştere, iar ierarhul urmează să fie numit al doilea ctitor mănăstirii brâncoveneşti Sâmbata de Sus. După al 2-lea război mondial, la 1946 are loc sfinţirea bisericii mănăstireşti. Mitropolitul la fel a reconstruit şi vechea clopotniţa, aflată pe teritoriul mănăstirii, fiind renovată în forma ei iniţială, unde până la anul 1997 au fost amenajate 5 clopote, a căror greutate depăşeşte 2000 Kg. Între anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a finisat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar, sculptat în stil brâncovenesc, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.
Fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost la fel restaurată de Nicolae Bălan; în 1977, în jurul ei s-a construit un baldachin, sculptat în lemn de stejar.
Pentru munca şi contribuţie simţitoare în renovarea mănăstirii Sâmbata de Sus, la 6 august 1955, după moartea sa Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan a fost înmormântat pe teritoriul acestei sfintei mănăstiri .
Tot ca lucrare de înnoiere a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbe divine în aer deschis.
Următorul ctitor şi ziditor remarcabil al mănăstirii este Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Antonie Plămădeală.
La 10 ianuarie 1982, episcop al Buzăului, originar din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna, Antonie Plămădeală a fost ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.
Sub omoforul arhipăstoresc al Mitropolitului Antonie se începe o nouă perioadă în istoriografia mănăstirii brâncovene, numită „rectitorirea Mănăstirii Sâmbata” .
„Nu mi-a şoptit nimeni gândul restaurării, spunea mitropolitul mai târziu. Poate Duhul Sfânt, sau duhul Voievodului martir. Ştiam că în 1985 se vor implini două sute de ani de la „opera” de ruinare a generalului Preiss” .
Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985. S-a făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictură din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie. Ea are formă de patrulater şi este compusă din nouă corpuri masive de clădiri cu două nivele – unul spre nord şi altul spre sud. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinte în exterior şi în interior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă – muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu, colecţionate de Î.P.S. Antonie pe parcusul întregii vieţii sale. Toate aceste lucrări ne dovedesc că ierarhul basarabean, a avut ca scop să facă din acest locaş sfânt, locaş de linişte şi mântuire sufletească şi un centru de spiritualitate ortodoxa şi de cultura naţională.
Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul Mănastirii Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreuna cu cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi, în urmă hotărârii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 1992, iar sărbătorirea lor înscrisa în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, pomenirea săvârşindu-se la 16 august.
Dupa 208 ani de la darâmarea ei în anul 1785, Mânastirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminica, 15 august 1993, la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când s-a sfintit biserica nouă ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost savârsita de catre Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Roma, Patriarh Ecumenic, însoţit de un număr mare de mitropoliţi din Patriarhia Ecumenică, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de alti ierarhi, preoti şi diaconi, învitaţi în această zi, binecuvântată de Dumnezeu.
O astfel de slujbă arhierescă, care a avut în frunte pe patriarhul Constantinopolului, nu cunoaşte nici o mănăstirea românescă din anul 1517, când patriarhul ecumenic Teolipt a sfinţit mănăstirea Curtea de Argeş, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab.
În cuvântarea, rostită de Î.P.S. Antonie la sfinţirea mănăstirii Sâmbata de Sus in 15 august 1993 a menţionat următoarele: „… E o lucrare a Provedenţei divine. Am rezidit această Mănăstire în vremuri grele, fără aprobarea de a rezidi mănăstire, cu riscuri şi cu mare teamă. A fost o lucrare de curaj şi îndrăzneală… Mănăstirea Brâncoveanu revine stâlp, mărturie şi candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia din Transilvania în continuare, cu aceeaşi putere ca şi în vremea Brâncoveanului” .
„În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, după o îndelungată şi grea suferinţă a adormit în Domnul” . După toate serviciile de parastas, oficiat la Caterdala Mitropolitană din or. Sibiu, „cortegiul funerar a înconjurat biserica voievodală a mănăstirii „Brâncoveanu” şi s-a oprit în faţa criptei din incinta nouă a mănăstirii. După ce s-a rostit, în faţa mormântului rugăciunea de dezlegare şi s-a cântat „Veşnica pomenire”, sicriul a fost coborât în criptă, de-a dreapta mormântului simbolic al lui Constantin Brâncoveanu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist pecetluind apoi mormântul până la cea de a doua venire a Mântuitorului… Odată cu lăsarea serii liniştea s-a aşternut peste aşezământul brâncovenesc de la Sâmbata, învăluind şi proaspătul mormânt al celui de al treilea ctitor, care a venit să-şi doarmă somnul de veci alături de cei lalţi înaintaşi ai săi, în scaunul mitropolitan al Ardealului: mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul Nicolae Colan şi mitropolitul Nicolae Mladin ” .
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi, întemeiata de Constantin Brâncoveanu la Sâmbata de Sus, a împamântenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictură pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucreaza într-o maniera nouă picturi tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai împortantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Arhidiaconul Calinic Morar. Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astazi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică.
Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei. Să amintim şi cladirea „Academiei de la Sâmbata” ce se înalta acum lânga incinta mânastirii pentru a ne face o idee de ansamblu asupra Mănăstirii Brâncoveanu de la poalele Munţilor Făgăraş.
În prezent obstea Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, judeţul Făgăraş este compusă din cei 40 de vieţuitori, sub conducerea parintelui stareţ Arhimandritului Ilarion Urs.