Multumesc şi Domnul să fie cu dvs. Eliza M, e-mail: elizamun@gmail.com

P.S. Fraţilor dacă cineva dintre voi cunoaşte măcar cât de puţin despre aceşti preoti-călugări înmormântaţi la mănăstirea Cernica, vă rugăm să ne scrieţi la următoarele adrese mihailmaster@yahoo.com (Mihail Bortă) sau elizamun@gmail.com (Eliza M)

La 14 septembrie 2011 se împlinesc noua ani de la trecerea la cele veşnice a Cuviosului Părinte Sofian Boghiu.

Cuviosul Părinte Sofian Boghiu s-a născut în satul Coconeştii Vechi, Bălti, în anul 1912. In 1925 intra ca frate în Mănăstirea Rughi, Soroca. In 1940 a absolvit Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, iar între anii 1940 – 1945 termina Facultatea de Teologie, Academia de Belle Arte şi Şcoala de Pictura Monumentală din Bucureşti. Este tuns in monahism la mănăstirea Dobruşa in 1936 si hirotonit preot în 1940.
A pictat mai multe biserici în tara şi peste hotare şi a fost câţiva ani profesor la Seminarul Monahal din Mânăstirea Neamţ.
Din anul 1952 este stareţ si duhovnic al Mănăstirii Antim devenind si unul din membrii de frunte ai vestitei grupări spirituale a ‘Rugului Aprins’. Intre anii 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică.
A trecut la cele veşnice la data de 14 septembrie 2002, fiind înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi îşi alesese din vreme locul de îngropare.

Fiica sa, Ileana Toma, ne-a povestit cu această ocazie crâmpeie din viaţa părintelui descendent din neam de preoţi, care a rămas în amintirea multor bucureşteni ca un adevărat duhovnic.

Prima dată când am explorat Bucureştiul, m-a uimit faptul că acest oraş este împânzit de biserici, multe din ele vechi şi importante monumente istorice. Stilul brâncovenesc al acestora umbreşte cu desăvârşire blocurile nenumărate din capitală şi, de fiecare dată când părăsesc oraşul, am impresia că este cel mai frumos din lume. În ultima mea vizită acolo am aflat o legendă extraordinară, care m-a făcut să iubesc acest oraş şi mai mult: legenda Ciobanului Bucur. Se spune că acest cioban, cu mai bine de şase secole în urmă, a iernat pe malul Dâmboviţei, râul care străbate azi capitala României, şi a ridicat acolo o biserică. Această biserică a îndurat multe şi, conform pisaniei, a fost chiar reconstruită de Mircea cel Bătrân în anul 1416, care a îngropat pe acelaşi deal rămăşiţele ostaşilor căzuţi în lupta cu turcii de la Giurgiu. Într-o zi, am mers să aflu mai multe de la părintele care slujeşte acolo. Mare mi-a fost bucuria când mi s-a spus că, timp de 37 de ani, acolo a slujit un preot basarabean – părintele Alexie Bârcă. Părintele mi-a povestit că preotul Alexie a fost unul dintre marii duhovnici ai Bucureştiului şi că a rămas pentru el model de slujitor al altarului. Părintele Ionuţ m-a sfătuit să vorbesc cu fiica preotului Alexie, doamna Ileana Toma, care a scris o carte despre tatăl său. „Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu” era titlul cărţii pe care am primit-o în dar.

Povestea preotului refugiat

Nu a trecut mult timp şi am mers în vizită la fiica preotului Alexie. Ajunsă la doamna Ileana, am fost invitată în apartamentul răcoros de la parter, pe a cărui pereţi albi atârnau icoane vechi, dar foarte bine păstrate. Doamna Ileana era bucuroasă să întâlnească o basarabeancă. „Tatăl meu s-a născut în 1901”, începuse ea să povestească. „S-a preoţit târziu, fiindcă s-a căsătorit flăcău tomnatic. A terminat mai întâi Facultatea de Matematică de la Cernăuţi şi după aceea Facultatea de Teologie din Chişinău. A fost la început preot la ţară, ceea ce i-a plăcut foarte mult. A slujit în satul Prajila din judeţul Soroca. După asta, a fost avansat ca al doilea preot în târgul Râşcani, judeţul Bălţi. Râşcani era un târg mare şi avea un liceu comercial şi de meserii, care fusese înfiinţat de ctitorul bisericii, boierul Râşcanu, cu un legat testamentar conform căruia directorul liceului trebuia să fie al doilea preot din Râşcani. Deci, tatăl meu, când a fost numit la Râşcani, a devenit automat directorul liceului şi profesor de religie acolo”. Viaţa s-a aşezat în albia normalului, s-au născut patru copii – trei fete şi un băiat – şi nimic nu părea să întineze fericirea familiei. Vestea despre cedarea Basarabiei l-a zguduit pe tânărul preot. „În seara zilei de 27 iunie, un evreu din târgul Râşcani a venit la tata şi l-a anunţat că a doua zi se cedează Basarabia. El i-a spus: „Părinte, refugiaţi-vă, că s-au făcut listele pentru deportări şi dumneavoastră sunteţi al treilea pe listă”. Atunci, tata s-a dus la părintele Vasile Popovici, protopopul, care stătea peste drum de noi, şi i-a spus lucrul acesta. Ei au decis ca a doua zi dimineaţa să plece”. M-a străfulgerat un gând: ce m-aş face, dacă în seara asta aş fi anunţată că trebuie să plec imediat din oraşul în care trăiesc, neavând timp să-mi revăd părinţii, poate pentru totdeauna? „Dimineaţă, tata s-a dus până-n sat şi a angajat pe cineva cu căruţă, care să-l ducă până la Prut. Ajunşi la râu, tata a trecut cu noi şi ne-a lăsat la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani. A descărcat căruţa şi s-a întors să ducă calul şi trăsura înapoi. Deja se mina podul de la Ştefăneşti ca să fie dat în aer”. La primul refugiu, doamna Ileana avea 4 ani şi 8 luni. Ţinea minte tot ce s-a petrecut atunci, zicând că refugiul a forţat-o să aibă amintiri prea devreme. În aceeaşi cameră cu noi era şi soţul ei, domnul Eugen, care asculta cele povestite. Pendulul ceasului amintea de scurgerea tăcută a clipelor, atunci când doamna Ileana punea capăt frazei, ca să înceapă o alta.

„Pâinea de refugiat nu este chiar atât de dulce”

Refugiul i-a adus tocmai în judeţul Alba, în satul Sibişeni, unde părintele a fost transferat ca preot, fiind ajutat chiar de mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Preasfinţitul Nicolae Bălan. Peste un an, părintele a revenit în Basarabia eliberată. Însă bucuria revenirii acasă nu a durat mult, căci peste trei ani, în 1944, părintele şi familia sa s-au refugiat iarăşi. „În momentul refugiului din 1944, tata a mers din clasă în clasă şi a spus că cine vrea să se refugieze cu el, îi asigură loc prin Ministerul Învăţământului la internat şi condiţii ca să termine liceul. Au fost câţiva elevi care au făcut lucrul acesta şi care aici au terminat facultăţi şi au avut cariere frumoase. Ei veneau la Biserica „Bucur”, după ce tata fusese numit preot acolo, şi-i spuneau „părintele director”. Doamna Ileana a scos din albumul vechi ce stătea pe masă o fotografie. Pe verso scria: 29 august 1970, aniversarea a 38 de ani a promoţiei anului 1932, clasa a VII-a B, Liceul eparhial din Chişinău. Ceea ce o făcea specială era că poza a fost făcută în curtea Bisericii „Bucur”. „Pentru acele eleve Biserica „Bucur” devenise un loc în care se simţea mirosul pământului de acasă”, a spus doamna Ileana, zâmbind. „Totuşi, să nu credeţi că pâinea de refugiat este chiar atât de dulce. Îmi amintesc că ne-a fost foarte greu. Nu aveam destulă mâncare. Într-o zi mânca la prânz cu noi tata, în alta – mama. Tata a lucrat şi la fermă, ca muncitor. Salariul de preot nu-i ajungea, de aceea muncea acolo, împreună cu încă un preot, Ilie Tocan, fost profesor la Liceul eparhial din Chişinău. Ei lucrau la sortatul şi pusul cartofilor în pământ”.

Părintele Alexie la Biserica „Bucur”

Povestea părintelui Alexie nu contenea. Am aflat că a fost numit preot la Biserica „Bucur” în 1949, după ce a lucrat ca preot misionar la fabricile din Bucureşti. „Când a fost numit slujitor acolo, se temea că n-o să ştie să vorbească. Atunci, un părinte apropiat i-a spus: „Vorbeşte cum vorbeşti dumneata şi o să te înţeleagă, fiindcă se simte că-i iubeşti”. Lui tata îi plăcea să lucreze cu oamenii, dar Biserica „Bucur” nu avea parohie. Exista o lume care venea din curiozitate, ca la un monument istoric. Biserica „Bucur” e o biserică ţărănească în mijlocul unui oraş în care se pretinde a fi prima biserică. E o legendă – nu există date istorice -, dar e o legendă formidabilă. Un oraş care a devenit capitala ţării, un oraş care a devenit important s-a cristalizat, s-a concentrat în jurul unei biserici ridicate de un cioban. Tatălui meu îi plăcea foarte mult legenda”. Pe parcurs, la biserică au început să vină credincioşi, dintre care mulţi simţeau nevoia de a se spovedi la părintele Alexie. „Populaţia din Bucureşti este deosebită, pentru că are oameni de înaltă cultură, cu nevoi spirituale foarte mari, dar şi oameni care abia au putut să parcurgă drumul ca să nu fie analfabeţi. Toţi aceşti oameni aveau nevoie de duhovnici”, explică doamna Ileana. „Părintele îşi iubea enoriaşii şi, de multe ori, noi, copiii lui, aveam senzaţia că-i iubeşte mai mult”. În timp ce doamna Ileana povestea, mi-am amintit de cele scrise de ea în carte despre grija pe care părintele o purta corului, de florile de pe colina bisericii, pe care părintele le îngrijea cu multă migală, de nopţile petrecute în micuţa casă de pe colină în timpul posturilor, pentru a se dedica întru totul credincioşilor. „Am povestit în cartea despre Părintele Alexie şi în alte cărţi pe care le-am scris despre suferinţele poporului nostru, pentru că am crezut că lucrurile astea trebuie povestite şi va putea fi restabilită o normalitate pe baza eticii creştine. Însă intelectualii de mare calitate, care au supravieţuit ca intelectuali formatori de opinie în toţi aceşti 50 de ani de comunism în România, au strâmbat din nas la povestirile noastre”. Vedeam părerea de rău în privirea doamnei Ileana. „Eu sunt obsedată de Basarabia adevărată, de Basarabia românească. A rămas puţin din ea acum, dar asta nu înseamnă că ea trebuie lăsată…”.

Ecaterina Luţişina,
studentă la Universitatea de Stat din Moldova

sursa: www.timpul.md

Într-un articol din numerele trecute ale “Luminii de Duminică” am adus în atenţia cititorilor activitatea misionară deosebit de rodnică a slujitorilor din cuprinsul eparhiei Cetăţii Albe – Ismail din vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej, am pomenit foarte pe scurt suferinţele de care avuseseră parte preoţii acestei episcopii, în rând cu toţi preoţii din Basarabia, în perioada iunie 1940 – iunie 1941, când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost ocupat de puterea sovietică, care a început imediat un proces brutal de distrugere a tot ce este românesc şi creştinesc.

Conform unor date preliminare, peste 50 de preoţi din sudul Basarabiei au devenit victime ale represiunilor iniţiate de poliţia politică sovietică în perioada 1940-1941, fiind ucişi, condamnaţi la închisoare sau deportaţi. Pornind de la studiile istoricului ucrainean Nikolai Michailuca, vom prezenta în continuare destinul unora dintre aceşti slujitori ai altarului.

Ocupată de URSS în vara anului 1940, Basarabia a fost împărţită, din punct de vedere administrativ, astfel: cea mai mare parte a ei, împreună cu o parte din fosta RSSA Moldovenească, a format o nouă republică unională, RSS Moldovenească, în timp ce sudul Basarabiei a fost atribuit RSS Ucrainene. Ca urmare, transformarea în chip sovietic a sudului Basarabiei a fost dirijată de organele de partid şi aparatul represiv din această fostă republică sovietică. Deschiderea recentă în Ucraina a arhivelor referitoare la perioada comunistă a permis istoricilor să evalueze şi pentru zona de sud a Basarabiei dimensiunile veritabilei inginerii sociale care s-a produs într-o perioadă extrem de scurtă şi care a avut printre alte obiective desfiinţarea oricărei prezenţe a vechii guvernări româneşti şi reconfigurarea vieţii şi organizării religioase a regiunii conform intereselor noilor stăpâni.

NKVD-ul în Basarabia

Imediat după ocuparea regiunii, NKVD-ul (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne), mai ales prin ofiţerii sinistrei GUGB (Direcţia Principală a Securităţii Statului), şi-a intrat în atribuţii, urmărind şi arestând pe oricine era considerat un reprezentant al vechilor elite, formate în cadrul statului român. Această organizaţie va primi, imediat după declanşarea ofensivei germano-române în Est (22 iunie 1944), atribuţii suplimentare, printr-un decret al Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Conform acestui decret, în zonele de desfăşurare a operaţiilor militare, atribuţiile procurorilor şi judecătorilor erau preluate de ofiţerii NKVD. Înseşi şedinţele tribunalelor se făceau în mod secret, fără participarea părţilor acuzării şi apărării, fără martori, iar sentinţele erau date de fapt de trei angajaţi ai NKVD. Din acest motiv, din 22 iunie 1941 şi până la eliberarea Basarabiei de către trupele române, execuţiile sumare, condamnările şi deportările se vor înmulţi spectaculos. După cum vom vedea şi în cazul unor preoţi, multe persoane vor fi luate pur şi simplu de către autorităţile sovietice şi duse în afara zonei de conflict pentru a fi “judecate”, astfel că pentru unii 27 iulie 1941, data în care Basarabia este practic eliberată, nu a însemnat şi sfârşitul suferinţelor.

Dintre motivele pentru care numeroşi oameni ai Bisericii au fost anchetaţi şi condamnaţi, amintim: participarea ca membri activi în “partide contrarevoluţionare pe timpul dominaţiei româneşti”, că “au făcut contra-propagandă ideilor comuniste în ţinutul de la Dunăre”, că ar fi “instigat la răspândirea pogromurilor evreieşti” şi că au prezentat credincioşilor exemple concrete privind persecuţia religioasă şi situaţia economică dezastruoasă din URSS.

Procese ale preoţilor “cuzişti”

Unul dintre primele procese instrumentate de noile autorităţi sovietice a fost cel al membrilor Partidului Naţional Creştin, Comitetul Judeţean Ismail (iulie 1940). În calitate de adjunct al acestui comitet activa preotul Gheorghe Munteanu, profesor la Seminarul Teologic din Ismail. Acesta a fost arestat, împreună cu alţi fruntaşi “cuzişti”. Toţi au fost acuzaţi, potrivit articolului 54 – 13 Cod Penal URSS, că, în calitatea lor de membri ai PNC, “au dus o politică de reacţiune burgheză îndreptată împotriva intereselor muncitorilor şi ţăranilor”.

Ancheta a durat aproape trei luni, procesul având loc mai apoi la Tribunalul Militar. Hotărârea tribunalului, dată pe 3 iunie 1941, stipula că preotul Munteanu urma să fie trimis într-un “lagăr de reeducare prin muncă” pe un termen de 8 ani. Aflat în lagărul Unjensk din regiunea Gorkovsk (în prezent regiunea Nijni Novgorod), Gheorghe Munteanu va mai primi o nouă condamnare, de 10 ani, pentru “activitate contrarevoluţionară în lagăr”, fiind eliberat în 1953 şi trimis cu domiciliu obligatoriu în regiunea Krasnoiarsk.

Un alt preot arestat pe motiv de apartenenţă la PNC a fost Afanasie V. Kostriţki, slujitor în satul Hagi – Curda, judeţul Ismail (actualul sat Camâşovca, regiunea Odessa). El a fost reţinut la 28 aprilie 1941 de NKVD – Ismail pe motiv că “a dus o propagandă contrarevoluţionară în biserică şi a instigat împotriva URSS. După instaurarea puterii sovietice a dus o politică antisovietică, îndreptată spre sabotarea acţiunilor partidului bolşevic în acest sat. A instigat femeile din sat la manifestări deschise împotriva membrilor sovietelor comunale… Şi-a făcut cunoscute dorinţele de zdrobire a URSS în cazul unui posibil război cu Germania…”.

În cadrul interogatoriilor (29 aprilie, 30 aprilie, 9 mai 1941), Kostriţki a recunoscut că în anii â30 a făcut parte din Partidul Naţional Creştin, devenind şi primar al satului. De asemenea, în predicile sale el obişnuia să sublinieze faptul că “autoritatea sovietică nu recunoaşte religia, puterea sovietică este puterea unor atei”.

La începutul Campaniei din Est, alături de alţi deţinuţi din închisoarea din Ismail, a fost trimis în regiunea Sverdlovsk, la închisoarea nr. 2 din satul Nijniaia Tura. În rechizitoriul din 15 ianuarie 1942, anchetatorul NKVD a propus împuşcarea preotului, pentru apartenenţa la un partid contrarevoluţionar. În cele din urmă, Kostriţki este condamnat la 10 ani într-un lagăr de “reeducare prin muncă”. Şi-a ispăşit pedeapsa în lagărul NKVD Ivdelsk (regiunea Sverdlovsk).

Preoţii membri ai PNŢ, sub ancheta NKVD

Paralel cu procesul “cuziştilor” din Ismail, la Bolgrad a avut loc judecarea a 12 membri ai fostului comitet orăşenesc al Partidului Naţional Ţărănesc, printre aceştia aflându-se şi preotul Vasile Agura. Membrii lotului au fost acuzaţi că “s-au aflat în serviciul guvernului român burghez, contribuind la asuprirea muncitorilor şi ţăranilor Basarabiei”, că au intrat în componenţa comitetului Partidului “burghez” Naţional-Ţărănist, că au dus o luptă activă împotriva mişcării revoluţionare şi a Partidului Comunist, că au răspândit calomnii referitoare la faptul că în URSS viaţa era grea. La 5 iunie 1941, toţi membrii lotului au fost condamnaţi la câte 8 ani de muncă forţată, executându-şi pedeapsa în diferite lagăre NKVD din Siberia. După încheierea pedepsei, în anul 1948, preotul Vasile Agura a fost trimis cu domiciliu forţat în ţinutul Krasnoiarsk, fiind “reabilitat” abia în anul 1959.

Represiunile împotriva preoţilor au continuat, după cum am spus, şi în condiţiile declanşării războiului. Semnificativ din acest punct de vedere este procesul lui Filip Belinski, preot în satul Borisovka din judeţul Ismail.

Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza apropierii frontului, a fost trimis la Tomsk, unde a stat în închisoarea nr. 3. Ancheta penală a acestuia s-a pierdut, iar ofiţerii NKVD au reluat după câteva luni anchetarea celui arestat, pe baza mărturiilor smulse sub presiune.

În rechizitoriul din 23 octombrie 1942 se menţiona: “Până la instaurarea autorităţii sovietice în Basarabia, Belinski a participat intens la activitatea Partidului Naţional-Ţărănist din România… A fost slujitor al unui cult religios, a insuflat populaţiei spiritul fidelităţii faţă de guvernul român burghez, a apărat legile româneşti, care erau îndreptate spre reprimarea libertăţilor democratice ale muncitorilor, iar în zilele naţionale, istorice şi regale, i-a lăudat pe regele român şi pe miniştrii acestuia”. Pentru aceste lucruri, NKVD a propus iniţial moartea prin împuşcare. Mai apoi, consfătuirea specială a centralei NKVD din 5 decembrie 1942 a stabilit închiderea lui Belinski în lagăr pentru 8 ani. După ispăşirea pedepsei, a fost trimis în exil, în ţinutul Krasnoiarsk, fiind eliberat abia în anul 1956.

Un caz similar este cel al lui Anton Vustian, preot în satul Matroska din judeţul Ismail. Acesta a fost arestat pe 26 iunie 1941 şi, din cauza acţiunilor militare, a fost trimis în regiunea Vologodsk, unde în octombrie 1941 a fost în cele din urmă începută ancheta. În autobiografia sa preotul a arătat că întotdeauna şi-a îndeplinit cu loialitate obligaţiile preoţeşti, că în trecut a făcut parte din PNŢ, iar în ultima vreme a fost membru al Partidului Liberal şi nu recunoştea să fi fost vinovat de vreun lucru. Cu toate acestea, anchetatorul penal NKVD a decis altfel, menţionând următoarele în rechizitoriul din 29 noiembrie 1941: “Vustian a fost membru al partidului fascist “Frontul Renaşterii Naţionale” şi a dus o activitate de educare a tineretului în spirit fascist. După instaurarea puterii sovietice în Basarabia, a dat dovadă de nemulţumire faţă de ordinea existentă şi a răspândit minciuni privind Uniunea Sovietică, a supus criticii diverse acţiuni ale autorităţii sovietice, a instigat împotriva regimului colhoznic. S-a pronunţat împotriva atitudinii defetiste, a elogiat Germania hitleristă”. În sprijinul acestor afirmaţii nu exista nici un document la dosar, cu toate acestea, preotul Anton Vustian a fost condamnat la 10 ani de lagăr, prin sentinţa din 10 octombrie 1942. A fost trimis în lagărul Uhtinsk, fiind eliberat în 1944, din cauza unei forme grave de distrofie.

Părintele s-a stabilit în oraşul Bălţi, sperând că-şi va afla liniştea, însă în anul 1949 a fost din nou arestat, pe baza aceloraşi acuzaţii. La 18 iunie 1949 s-a decis ca preotul Anton Vustian să fie deportat pe viaţă “pentru participarea la organizaţii contrarevoluţionare”, locul de execuţie a pedepsei fiind regiunea Krasnoiarsk. După numeroase cereri de recurs respinse, procesul său a fost rejudecat şi pe 6 martie 1954 Colegiul de judecată pentru faptele penale al Curţii Supreme a URSS a decis suspendarea deciziei din 1949. În document se preciza: “În conformitate cu decretul Prezidiului Consiliului Suprem al URSS din 21 februarie 1948, a fost deportat în coloniile unde sunt trimise persoanele care au fost eliberate din tabere după terminarea Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Vustian a fost eliberat din lagăr în timpul războiului, în 1944. Din această cauză, a fost trimis din nou în 1949 în exil, în mod ilegal”.

Încercări de refugiere în România liberă

Alături de aceste cazuri, motivate politic de oficialii sovietici, există zeci de situaţii ale unor preoţi care au dorit să treacă în România liberă, cerând acest lucru oficial autorităţilor URSS.

Astfel, pe 23 decembrie 1940, NKVD – Ismail l-a arestat pe Vasili Nikolaevici Spanaki (Spanac), fost preot la Menjir, judeţul Cahul, iar pe 27 decembrie NKVD – Bolgrad l-a arestat pe Hristofor Petrovici Beilikci, fost preot în satul Cuza Vodă din judeţul Cahul. Mai târziu, potrivit deciziei din 17 martie 1941, procesele au fost unite şi ambii au fost acuzaţi pentru faptul că, locuind în Ismail, “ar fi produs instigare antisovietică, îndreptată spre răspândirea stării de spirit de emigrare a populaţiei, spre subminarea şi discreditarea acţiunilor partidului şi guvernului sovietic”, în realitate “pentru iniţiativa şi organizarea trimiterii unei telegrame colective guvernului sovietic şi Consulatului român, solicitând plecarea în România”.

Conform mărturiei preotului Spanac, un număr de 90 de persoane semnaseră telegrama, printre aceştia aflându-se etnici români, sârbi, bulgari şi ucraineni, printre aceştia aflându-se şi preoţi din judeţele Ismail şi Cetatea Albă: Teodor Dumbravă, fraţii David şi Constantin Manolescu, Ion Iacoban, Vasile Grădinaru, Feodosii Bogaci, Vasili Bondarenko, Mihail Mihailovici şi alţii.

Evident, autorităţile sovietice nu puteau permite această plecare în masă, astfel că a fost imediat instrumentat un proces politic. A fost întocmit rapid un rechizitoriu pe numele preoţilor Spanac şi Beilikci, care în vara anului 1941 au fost trimişi în Ural, în satul Novaia Tula, din regiunea Sverdlovsk, unde au aşteptat aproape un an să li se judece procesul.

Pe 6 mai 1942, la consfătuirea specială a NKVD-URSS s-a hotărât trimiterea celor doi în lagăr de muncă pe termen de 10 ani. Pe 3 octombrie 1943, Beilikci a murit într-un lagăr din Uralii de Est, iar de soarta preotului Spanac nu se ştie nimic. Cei doi au fost reabilitaţi în mai 1989, în contextul “perestroicăi” gorbacioviste.

O scrisoare a unei soţii de preot deportat în Siberia
Asemenea situaţii, după cum am spus, au fost foarte multe. După reinstaurarea administraţiei româneşti în Basarabia, autorităţile bisericeşti s-au văzut confruntate cu lipsa preoţilor şi cu cererile de ajutor ale familiilor celor deportaţi, aflaţi la mare nevoie. Spre exemplificare, oferim scrisoarea presviterei Alexandra Cernăuţeanu adresată PS Policarp, episcop locotenent al episcopiei Cetăţii Albe – Ismail: “Subsemnata Cernăuţeanu Alexandra, din comuna Bujoviţa, judeţul Hotin, soţia preotului deportat Cernăuţeanu Antonie, parohul bisericii din comuna Şagani, judeţul Cetatea Albă, cu smerenie vin a vă ruga următoarele:

După deportarea soţului meu Cernăuţeanu Antonie de către bolşevici, toată gospodăria noastră a fost distrusă. Subsemnata am rămas cu patru copii, dintre care, primul este în clasa a VI-a a Seminarului Teologic Chişinău, al doilea este în clasa a IV-a Şcoala Eparhială Chişinău, două fetiţe sunt cu mine şi urmează şcoala primară. Afară de averea distrusă de bolşevici nu mai am altă avere, nici mobilă, nici imobilă. Deci cu smerenie vin a vă ruga să binevoiţi a-mi acorda un ajutor de la Sfânta Episcopie, ca fiul meu să poată urma Seminarul Teologic Chişinău, ca una care sunt săracă şi nu am de unde plăti taxele şi întreţinerea fiului meu în seminar.

Fiul meu nu are bursă datorită faptului că în timpul ocupaţiei sovietice subsemnata, cerându-mi repatrierea, am îndurat cea mai mare mizerie în Chişinău, din care cauză s-a îmbolnăvit fiul meu şi a stat în sanatoriul TBC Vorniceni, judeţul Lăpuşna, din iunie 1941 până la 23 ianuarie 1943 când s-a prezentat la şcoală.

Am primit înştiinţarea că fiul meu Cernăuţeanu Victor, clasa a VI-a, n-are bursă pentru că s-a prezentat târziu la cursuri, care întârziere nu este din altă cauză decât boala şi, de asemenea, am primit notificare că dacă subsemnata nu achit taxele şcolare, fiul meu va fi dat afară din seminar, însă eu încă nu am primit pensie şi nu mai am cu ce să-l întreţin la şcoală. Ca una care am toată nădejdea bătrâneţilor mele şi viitorul celorlalţi trei copii ai mei, cu smerenie vă rog a mă ajuta ca să nu rămână copiii mei pe drumuri şi eu în ei la bătrâneţe să pot găsi în ei sprijinul cuvenit”.

Sute de astfel de scrisori se află în dosarele episcopiei Cetăţii Albe – Ismail, iar autorităţile bisericeşti au încercat să ajute pe fiecare, din sumele infime pe care le aveau la dispoziţie. Ele sunt urme, mărturii ale unei mari tragedii, care după 1944 a continuat, amplificată.

Sursa: www.ziarullumina.ro

În anul morţii lui Stalin, 1953 este amnistiat. Întorcându-se în patrie, episcopul Nectarie, l-a numit paroh, la biserica din satul Şestaci, raionul Cotiujeni. Din 1956 este transferat ca paroh la biserica Sf. Gheorghe din satul Cobâlnea, raionul Rezina, unde a slujit până la sfţrşitul vieţii sale. Peste opt ani de la decesul soţiei sale, părintele Ioan este tuns în monahism cu numele de Hrisostom de către mitropolitul Serapion în anul 1988. În aceeaşi zi este ridicat în cin de arhimandrit.
Părintele Hrisostom a fost un distins teolog, traducător, polyglot, poet şi orator, care şi-a exprimat fidelitatea şi râvna pentru Biserică în volumele de versuri, traducerile din operele Sfinţilor Părinţi şi predici.

În anul 2009, la zece ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Hrisostom, graţie eforturilor Prot. Zosima Toia, protopop de Chişinău, care este unul din fidelii fii duhovniceşti ai părintelui Hrisosotom, au văzut lumina tiparului un volum de versuri religioase cu genericul „De vorbă cu mine însumi” şi o monografie intitulată „Slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti” în care este prezentată viaţa regretatului părinte.

Prot. Zosima Toia, protopop de Chişinău: Părintele Hrisostom Sochircă, a fost acela, care în vremuri de prigoană împotriva Bisericii, nu s-a temut să mărtuirsească cuvântul lui Dumnezeu. Curajul său a fost exemplar pentru creştinii din parohiile satelor Şestaci şi Cobâlea, unde părintele obişnuia să oficieze serviciile divine.
Vorba sa dulce, înţeleaptă şi pe înţelesul tuturor avea puterea de a umple până şi curtea Bisericii de creştini. Părintele a ţinut foarte mult la turma sa, şi din acest motiv practic nu există casă în Şestaci şi Cobâlnea unde el să nu fi intrat, pentru a da un sfat aşezat şi pentru a spune o vorbă mângâietoare.

Bibliografie:
Prot. Zosima Toia. “Părintele Hrisostom, slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti.” Chişinău anul 2009.

Astfel în anul 1942, ierodiaconul Doremidont a ajuns să se reîntoarcă la casa părinţilor care între timp muriseră. El a reparat casa şi a amnajat în interior un mic paraclis şi o chilie pentru a-şi duce viaţa de monah. Comuna Palanca fiind zonă de frontieră cu Ungaria, era uşor de inventat un denunţ pentru activitate comunistă sau de spionaj, România fiind în război cu ruşii.
Într-o noapte, în jurul orei 22. 00, şeful postului însoţit de trei jandarmi şi comandantul unităţii de grăniceri au venit la chilia părintelui Doremidont, pentru a înscena un flagrant. Părintele oficia Utrenia, la care asistau circa 30 de credincioşi. O parte din ei au plecat din încăpere, rămânând numai un frate al său şi patru femei. A fost arestat, încătuşat şi dus la sediul legiunii de jandarmi din Comăneşti, jud. Bacău. Aici a fost întrebat despre motivul arestării sale şi a răspuns: „Pentru mărturisirea Celui Răstignit acum 2000 de ani” .
Transportat la Curtea marţială de la Galaţi, a fost judecat şi condamnat pentru activitate comunistă în zona de frontieră, primind 25 de ani de muncă silnică. Ca răspuns, părintele Doremidont a afirmat: „Anii nu sunt în mâna voastră, căci no să fac 25 de ani, poate nici 25 de luni şi o să vă zboare scaunele pentru a vă aduce în locul celor pe care i-aţi închis, iar ei vor veni în locul vostru” . Unul dintre judecătorii militari a ordonat să fie tuns şi să i se taie barba. Replica părintelui a fost: „Părul şi barba mi le puteţi lua, dar ceea ce am aici – avea mâna pe inimă – nu mi le puteţi lua” . În acel moment o candelă care ardea în sala tribunalului, s-a stins.
Cele patru femei, aduse la proces ca martori, au fost condamnate la cate trei ani de închisoare.
Părintele Doremidont a fost transferat la un lagăr din Basarabia, pentru a fi trimis pe front. A ajuns la spitalul din Taraclia, unde în urma unor acuzaţii false, a fost injectat cu substanţe letale de către nişte medici evrei şi aruncat la morgă. A doua zi l-au găsit rugându-se în genunchi. Pentru a scăpa de el, l-au dezbrăcat şi l-au legat cu un cablu de un stâlp, au turnat apă rece şi fiind liuna februarie, a îngheţat. Era 9 februarie 1944.
A fost îngropat în cimitirul din satul Sălcuţa, judeţul Tighina.

Protodiacon Ioan Munteanu, “Înviaţi din Siberii de gheaţă”. Editura “Lumina lui Hristos”, Kiev 2009. – Pag. 74-75.

În anul 1940, ca urmare a „Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov”, Uniunea Sovietică, ignorând şi abrogând convenţiile şi tratatele semnate în perioada interbelică, a anexat prin forţa armelor, între 28 iunie şi 3 iulie, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa. Autorităţilor sovietice nu le-a fost pe plac că în teritoriile anexate există o Biserică puternică, cu enoriaşi profund religioşi, care ar fi putut opune rezistenţă politiciilor de sovietizare. De aceea, imediat după ocupare a fost pus în mişcare întregul sistem de stat, care a acţionat pe toate căile posibile şi prin toate mijloacele întru distrugerea Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

Unul din aspectele prioritare ale politicii anti bisericeşti promovate de regimul bolşevic a fost lupta împotriva slujitorilor altarului. Despre situaţia preoţimii basarabene în timpul primei ocupaţii sovietice (1940-1941) s-a scris încă prea puţin şi doar tangenţial în lucrările şi studiile semnate de Mircea Păcurariu1, Boris Buzilă 2, Constantin Stan şi Alexandru Gaiţă 3, Ludmila Tihonov 4. Înarticolul de faţă ne-am propus aprofundarea studierii acestui subiect prin valorificarea materialelor documentare apărute în perioada1941-1943, ani în care Basarabia s-a aflat din nou sub administraţie românească. Sursele principale sunt: lucrarea cu valoare de document „Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti”, publicată la Bucureşti în martie1942 5; un articol semnat d e S.Roşca 6, un şir de amintiri ale unor preoţi sau credincioşi 7, precum şi ştirile din presa bisericească din perioada1941-1943 etc.
În vara anului1940, odată cu retragerea autorităţilor civile româneşti, s-au refugiat în graba mare şi o bună parte din slujitorii altarului,luând cu ei doar ce au putut duce în mână. Sovieticii nu au respectat termenele retragerii, care erau, de altfel, şi aşa prea reduse, au înaintat repede la punctele de trecerea Prutului, împiedicând retragerea populaţiei civile. Bande criminale bolşevico evreieşti au împiedicat, la rândul lor, retragerea împreună cu armata română a unor preoţi, funcţionari, poliţişti şi jandarmi.
Preotul Ion Popovici din Zberoaia, jud. Lăpuşna, refugiat în iulie1940, relata într-o declaraţie făcută în faţa autorităţilor române, că notarul Nicolae Sitt , de origine rusă, a pregătit pre militari pentru primirea trupelor ruseşti şi a format bande de dezertori care îi jefuiau pe refugiaţi.Acelaşi
Martor ocular informa că în comuna Grozeşti, din acelaşi judeţ, notarul Alexei Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul Prutului 8.
Preoţii Simion Moşanu, din Neureni, şi Alexandru Fromunda, din Olişcani, jud.Orhei, refugiaţi în Cărpineştea, jud.Buzău, relatau că au scăpat cu viaţă prin fugă, fiind ameninţaţi cu moartea 9. Mai ales preoţi iau fost împiedicaţi să se evacueze şi bagajele lor erau abuziv confiscate.
Preotul I. Moldovanu a încercat să se refugieze în România, dar n-a reuşit şi la întoarcere a găsit întreaga gospodărie prădată şidistrusă. „Nu numa iobiectele casnice, dar şi uneltele de agricultură, semănătoarea, cultivatorul, plugul, şarabanul, tocarul etc.toate au fost luate; am rămas numai cu ceia ce a fost pe noi. Peste două zile am fost scos de ofiţerii ruşi şi din casa parohială, construită de mine, la construcţia căreia, în afară de ajutorul dat de Comitetul de construcţie şi parohieni, am contribuit cu suma de 26 000de lei din dota copilei mele.Am pierdut totul şi toate cele dobândite de mine în cursul întregii mele vieţi prin grea muncă şi sudoare…”10.

„(…) Am avut neplăceri, chiar din primele zile de la instaurarea Stăpânirii sovietice,mărturisea şi preotul Leonid Antonovici. Sovietul nou aşezat mi-a cerut oficial casa parohială şi un clopot de la biserică pentru şcoală. M-am opus şi la o adunare a sătenilor, care a avut loc la şcoală, am luat cuvântul şi i-am întrebat dacă sunt deacord, m-au susţinut şi s-au retras din adunare în proporţie de două treimi împreună cu mine.Eu am fost considerat vinovat şi învinuit de răscoală, nesupunere, sabotaj nerespectarea legilor care nu permit unui preot să vorbească în adunare.Ma cercetat poliţia bolşevică (zisă miliţie), dar m-au lăsat liber.(…) Văzând că din casa parohială nu m-au putut scoate şi clopotul nu-l pot lua,m-au lovit din altă parte. Mi-au luat pământul semănat gata şi nu mi-au lăsat nici un hectar, deşi aveam familie, mama-soacră paralizată”11’.
Printre primele măsuri luate împotriva preoţilor au fost scoaterea lor din casele parohiale, sechestrarea recoltei şi a bunurilor bisericeşti. În unele cazuri bolşevicii au căutat să-şi voaleze lupta lor contra Bisericii, încercând să convingă pe unii preoţi să se lase de misiunea lor, întrucât nu rentează”,ne mai fiind „la modă”. Tactica aceasta au folosit-o, fiind bine informaţi despre religiozitatea poporului basarabean 12.
Leonid Vulpe mărturisea că autorităţile bolşevice i-au propus să se lepede în public de credinţă şi la un miting să declare că ceea ce învăţă preoţii este minciună, că Biserica cu preoţii ei sunt nişte exploatatori puşi în slujba capitalismului, iar credinţa şi toate formele religioase practicate sunt invenţii popeşti din veacurile anterioare şi care sunt eliminate de secolul culturii moderne şi de poporul sovietic.În schimbul lepădăriii se promitea protecţie şi bani (500 deruble)
13
.„Mi-au făcut propuneri să-mi dea serviciu de 1000 de ruble pe lună, îşi amintea şi preotul Leonid Antonovici.Au căutat s-o amăgească pe soţie cu promisiuni de slujbă, cu îngroziri că pe mine mă vor deporta”14
.„Mi s-a propus serviciu la finanţe cu 600 de ruble lunar, dar am refuzat, mărturisea preotul Ioan Bodiu. Mai târziu, mi s-a propus alt serviciu,de 1000 de ruble lunar, am refuzat din nou…”15.
Au fost însă şi preoţi cares-au lăsat ademeniţi de promisiunile bolşevicilor.Este cunoscut cazul preotului Talaleu Luputenco,din Eparhia Hotinului, şi cazul preotului professor Victor Popovici,care au declarat public că se leapădă de credinţă16.
Totuşi, marea majoritate a preoţilor rămaşi în parohiile lor şi-au îndeplinit cu demnitate misiunea lor preoţească, înfruntând prigoana ateistă şi antinaţională, precum şi ameninţările cu deportările în Siberia şi chiar moartea.Deşi episcopul rus Alexie Sergeev,venit la Chişinău, a cerut ca să se slujească în limba slavonă, mulţi slujitori ai altarului au avut, însă, cutezanţa să oficieze sfintele slujbe în limba română, întreţinând în felul acesta vie flacăra credinţei creştine şi conştiinţa naţională însufletele credincioşilor17. Ei deserveau nu numai parohiile lor, ci şi satele din împrejurimi.“(…) Am început, scria preotul Leonid Antonovici, pe lângă parohia mea Iablona, să suplinesc Alinuş cu Flămânda,Uşurei, Petrunea, Limbenii Noi, Lupărie ş.a. şi orice trebuinţă în orice sat se ivea, eu nu refuzam nicăieri.(…)La slujba de Paşti au venit mii de credincioşi din aproape10 sate”18.
Bolşevicii, la rândul lor, căutau pe toate căile şi prin orişice mijloace să dezobişnuiască populaţia de Biserică şi de sfatul preotului.
Era insuflată ideea că preotul nu este doar un om de rând în comună, ci şi un duşman al„norodului muncitor”.Se dorea ca tot satul, de la tânăr şi până la bătrân, să ia o atitudine duşmănoasă faţă de preot, să nu-l ajute cu nimic, să-l părăsească şi să-l dispreţuiască. Pe seama preoţilor se inventau atâtea, în cât numai cu răbdare şi voinţă tare au putut rezista19.
Preoţii erau puşi, intenţionat, la munci grele, necorespunzătoare cu situaţia lor socială, pentru a fi discreditaţi în faţa credincioşilor.Avem mai multe mărturii în acest sens. Preotul Leonid Antonovici scria: „ (…) M-au silit să lucrez la şosea, cărând nisip, piatră, pământ, să lucrez cu mâinele. Am lucrat 20 de zile.(…)Au obligat şi pe soţia mea să meargă la lucru, pe jos, la 12 km”20.
Preotul Ioan Bodiu scria:„Am lucrat la şosea12 zile şi când aveam de săvârşit vreo trebuinţă, cel în cauză cerea aprobarea sovietului şi pe ziua aceea eram liber”21.
Preotul Gheorghe Grădinaru scria :„Am făcut 15 zile de lucru.Se înţelege,că pentru credincioşi era dureros, când mă vedeau împreună cu ei la lucru. Ar fi voit să facă în locul meu, dar nu le-a dat voie. A fost cazul când au venit creştinidin sate vecine cu botezul şi m-au căutat de-alungul şoselei; am plecat şi oficiat taina botezului şi m-am întors la lucru. Eram purtat de evreii ce erau brigadiri, din loc în loc, pentru aduce apă sau nisip. Aceştia, deşi mă cunoşteau, totuşi, strigau:„moşule, adă nisipul încoace”22.
Părintele Nicolae Cupriană, din Buţeni, jud. Lăpuşna, a fost obligat să taie lemne în pădure; părintele Novacu, din Horăşti, acelaşi judeţ, a fost obligat să măture drumurile satului şi sălile primăriei; părintele V. Criţchi, din Colincăuţi, jud. Hotin, a murit de frig, în timp ce lucra la curăţirea zăpezilor de pe şoseaua Cernăuţi – Hotin 23.
Mulţi preoţi au fost insultaţi în timpul oficierii sfintelor slujbe. Astfel, părintele Dionisie Albu, care slujea la biserica „Sf. Ilie”, din Chişinău, a fost scuipat şi tras de barbă pe stradă de evreii-comunişti, în timpul unei procesiuni funerare.De multe ori bolşevicii intrau în sfintele lăcaşuri, când se săvârşea serviciul divin, cu căciulile sau chipiurile pe cap, proferând diferite insulte la adresa preoţilor şi a lucrurilor sfinte 24.
„În ziua de Crăciun, spre a-l zdruncina cât mai mult sufleteşte (pe preotul Antonin Ştefârţă – n.a.) şi a-l stingheri în îndeplinirea serviciului divin,„bezbojnicii”au dat ordin să se vândă petrol lângă zidul bisericii. Fiind lipsă completă a acestui produs, lesne e de închipuit în ce se transformase piaţa de lângă lăcaşul sfânt,mai ales că populaţia târgului Briceni, pe atunci,era în majoritate jidovi”,  îşi aminteau soţii Capusteac 25.
Sunt dureroase şi amintirile preotului I. Moldovanu, din oraşul Edineţ: „Venind de la o înmormântare cu cântăreţul Alexandru Cormuş, am fost Insultaţi îndreptul fostului Seminar, în prezenţa unei mulţimi de soldaţi, elevi, evrei etc.cu cele mai murdare şi josnice cuvinte, cee aceastârnitun râs al mulţimii în urma noastră. Peste câteva zile,venind de la mărturisirea şi împărtăşirea unei bolnave, am fost insultat cu aceleaşi josnice cuvinte. Asemenea insulte se repetau foarte des. (…) Miercuri, în prima săptămână a Postului Mare, la ora 11 noaptea, am fost chemat iarăşi la cercetări, la N.K.V.D., unde mi s-au făcut aspre cercetări că au fost la mine în treacăt preotul Arcadie Pogorevici, altă dată preotul Pavel Penteacov şi vreo câţiva gospodari din satele vecine,învinuindu-mă că eu fa ccomplot contra statului rus. Cu toate lămuririle, nu mă credeau. Ieşind de la N.K.V.D., la ora 12 noaptea, am fost lovit cu un par de un communist în apropierea N.K.V.D.-ului,căzând jos din cauz aloviturii primite. Salvarea mea a fost că înacelaşi moment trecea o sanie şi trei oameni, care, auzind că am răcnit de durere în timpul loviturii,s-au oprit,luându-mă însanie şi ducându-mă până în apropiere de gazda mea. Din cauza loviturii, am umblat pansat aproape tot Postul Mare. (…) În noaptea Învierii, comisarii sovietici, fiind îmbrăcaţi în haine civile, stau în pridvorul bisericii, cu ţigările îngură, supraveghind cum şi ce se face”26.
Slujitorii altarului au fost impuşi şi la diverse impozite.Iarăşi avem mai multe mărturii în acest sens.Preotul Ioan M. Lesnic,care a slujit sub sovietici înparohia Catranâc, jud.Bălţi, îşi amintea mai târziu: „Impozitul pe anul 1940 s-a pus fără ca să se cerceteze venitul pe care-l aveam. Aşa m-am trezit într-obună zi cu o înştiinţare de plată, în care se prevedea că am un venit de 9000 de ruble pe an (360 000de lei româneşti) afară de dascăl, care avea suma sa. Ordinul era să plătesc a douazi1650ruble, pe când eu aproape nu aveambani. Mă aflam într-osituaţie extreme de critică deoarece ne plătind la timp impozitul, eram sigurde închisoare. (…) Pe anul 1941 nu ni-sa făcut timp punerea până nu am fost chemaţi la raion, spre a fi cercetaţi. Aici ne-aucercetat ce sumă luăm de la fiecare rânduială,cât de mari erau colacii, ce greutate au şi câţi am strâns cu Ajunul (24 decembrie şi 5 ianuarie), câte şervete sau bucăţi de pânză, ce lungime şi câte băsmăli din ce stofă etc. (…) După câtva timp mă pomenesc cu o înştiinţare de plată în valoare de 5800 de ruble eu personal, afară de cântăreţ, care a fost impus la sumade1940 ruble 27”. Preotul I.Moldovanu declara: „(…) Fiind chemat la finodel (secţia financiară), eu personal am fost impus cu o sumă de 5100 de ruble şi 300 de ruble înzestrarea, iar biserica (din Edineţ – n.a.) a fost impusă în total peste 4000 de ruble”28.
Preotul din comuna Suceveni a fost impus, pentru un termen de şase luni,la otaxă de3 000 de ruble 29.
„(…) Au recurs la singurul lor mijloc ,zis legal, impunându-mă cu 30 000 de ruble – o sumă enormă, scria şi preotul LeonidAntonovici în Amintirile sale. La 6mai am fost arestat de miliţia din Glodeni, condamnat pe timp nelimitat pentru învinuiri aduse mie pentru activitatea mea pastorală. (…) S-au revoltat, însă, oameniidin sat şi cei din împrejurimi şi m-au eliberat”30.
Dar nu toţi slujitorii altarului au avut o aşa soartă „fericită”. Sunt cunoscute cazuri când unii preoţi au fost bestial executaţi, iar alţii deportaţi în regiunile îndepărtate ale imperiului sovietic.Nu este cunoscut numărul exact al clericilor asasinaţi sau deportaţi.
Efrem Enăchescu, arhiepiscopul-locotenent al Chişinăului, într-o cuvântare rostită la13 august 1942, afirma că din preoţii rămaşi în Basarabia sub ocupaţie, 29 au fost asasinaţi sau deportaţi de bolşevici 31.
La această cifră s-a ajuns, după toată probabilitatea, după ce fiecare preot a revenit în parohia sa (aşa cum fusese până la anexarea Basarabiei de către sovietici) şi unde erau parohiile vacante s-a stabilit cauza lipsei preoţilor parohi.Din informaţiile existente, se cunoaşte că cifra preoţilor deportaţi sau asasinaţi este mai mare, de aceea considerăm că afirmaţia arhiepiscopului Efrem se referă doar la Arhiepiscopia Chişinăului sau şi la Episcopia Cetatea Albă Ismail (Episcopia Hotinului şi ea o parte din Basarabia, jurisdicţional se afla în Mitropolia Bucovinei).Altă informaţie o găsim în necrologul preotului Mihei Miziumschi, unde se menţiona că din cei 500-600 preoţi, rămaşi în Basarabia, peste o sută au fost ucişi sau deportaţi împreună cu familiile lor 32.
Istoricul Anatol Petrencu susţinecă bolşevicii au asasinat şi deportat în Siberia 52 preoţi şi 45 cântăreţi.
33. Lista şi numărul preoţilor care au devenit victime ale regimului communist pot fi, deci, reconstituite doar parţial.
34.
Astfel, au fost deportaţi preotul profesor pensioner VasileDoncilă din Chişinău, preoţii Emilian Cucuietu din Mihăileni,jud.Bălţi, Vladimir Zorilă din Hârtop, jud.Soroca, MihailCviatcovschi din Rediu, jud.Soroca, Nicolae Ciobanu din Stoicani, jud.Soroca, Teodor Zubco din Geamăna, jud.Lăpuşna, Ion Spinei din Sălcuţa, jud. Tighina, Gr. Mihalache din Tanatari, jud. Tighina, Haralambie Samburschi din Cimişlia, jud.Tighina, Constantin Rughinov din Cimişlia, jud.Tighina, Antonie Teodor din Piteşti, jud.Tighina 35, Anatolie Spinei din Dolna, jud.Lăpuşna, Vladimir Cernăuţeanu din Tighina, Constantin Gârloveanu dintr-un sat din judeţul Orhei, Ieremia Cecan, Al.Ghipeţchi, Al.Bobeică – preoţi pensionari din Chişinău, Anton Cernăuţeanu din Ismail
36, preoţii naţionalişti Emanuil Cateli şi Eufimie Popovici din Eparhia Hotinului 37
Şi mulţialţii. Preotul Petru Cernăuţeanu din Chişinău şi fratele lui, tot preot, au fost arestaţi pe Stradă 38.
Preotul Dumitru Zaharia din Larguţa, jud. Cahul, fost senator, a fost reţinut de sovietici, apoi deportat în Siberia, unde a şi murit 39.
Preotul Avacum Rusu din parohia cartierului Slobozia Nouă,oraşul Bălţi a fost arestat în1940 şi nu se ştie nimic despre soarta lui 40.
Ajunse la Tiraspol, familiile celor deportaţi (preoţi, intelectuali, ţărani ) erau despărţiţi, copiii fiind expediaţi în colonii speciale, soţiile
într-o direcţie, iar bărbaţii în alta 41. Mulţi din cei deportaţi au fost în scurt timp ucişi, ceilalţi nu s-au mai întors acasă.
Un destin tragic a avut şi preotul iconom stavrofor Alexandru Baltaga, însufleţit patriot, deputat în Sfatul Ţării, care a votat Unirea Basarabiei cu România. La sfârşitul lui august 1940 el a fost arestat de către bolşevici, anchetat şi întemniţat. Odată cu retragerea armatelor sovietice, în vara anului1941, deţinuţii politici din Basarabia, printre care şi părintele Alexandru, au fost evacuaţi. Administraţia închisorii din Kazani a prezentat o notă în care anunţa moartea preotului Al.Baltaga, originar din Lozova, jud. Chişinău, la 7 august1941, la vârsta de 80 de ani,în urma unei enterite, la spitalul din această închisoare 42.
Mulţi preoţi au fost asasinaţi în primele zile ale ocupaţiei.Astfel, preotul Catedralei din Cetatea Albă, Eusebiu Popovici, a fost împuşcat de un evreu pe nume Zuckerman.Un alt preot din oraş, NicanorMaleski, a plătit cu viaţa în timpul unei devastări întreprinse de bande criminale.De asemenea, preotul Gheorghe Munteanu, originar din Ismail, a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină. Neobţinând acest lucru,criminalii i-au sfărâmat capul
de treptele sfântuluilocaş din Cetatea Albă. Preotul Motescu, din oraşul Tighina, a fost prins de evrei şi batjocorit: i-au tăiat limba şi urechile, apoi afost dus în altar şi i-au dat foc, murind în chinuri groaznice. Am pomenit deja cazul din comuna Grozeşti, jud. Lăpuşna, unde notarul Alexei Cernenco a împuşcat pe protopopul Alexei Drajinschi şi pe fiul acestuia pe malul Prutului. Preotul din Româncăuţi, jud.Hotin, potrivit documentelor vremii, a fost batjocorit şi omorât43.
Protoiereul Dumitru Croitoru, din Ceadâr-Lunga,după cea fost silit să poarte un steag roşu întru întâmpinarea trupelor sovietice, a fost împuşcat 44.
Tot în1940 au fost omorâţi mişeleşte preoţii Mina Ţăruş, din judeţul Orhei, Ilie şi Dumitru Ciornei,din judeţul Hotin. În 1941 au fost împuşcaţi preoţii Vasile Bodrug din Râşcani, Porfirie Şoimu,din Parcani, jud.Soroca, iar preotul Mihai Ghili, dinUnţeşti, jud.Ungheni, a fost arestat de N.K.V.D., exilat la Barnaul, unde a fost executat în 1942 45.
Preotul iconom stavrofor Constantin Popovici, fost rector şi professor la Seminarul teologic din Chişinău, redactorul revistei „Luminătorul”,a fost scos din casă decătre bolşevici, fiind nevoit să îndure mari lipsuri la vârsta înaintată pe care o avea, fapt cei-a grăbit sfârşitul 46.
A părut suspectă şi moartea renumitului dirijor şi compositor Mihail Berezovschi, care s-a stins din viaţă la13 noiembrie1940 în Chişinău 47.
„După ce se începuse războiul, arestările se făceau ziua şi noaptea.În special erau căutaţi şi urmăriţi cei înscrişi pentru plecarea în România, bănuiţi ca spioni. Mulţi preoţi, cântăreţi, studenţi şi alţi civili şi-au găsit moartea în acele zile”48, scria Leonid Vulpe.
În necrologul preotului Mihei Miziumschi, din Volontir, jud. Cetatea Albă, se putea citi: „(…) Nemaiavând ce vinde pentrua achita impozitele grele, a fost nevoit să se ascundă desovietici.Când armata română a eliberat oraşul Căuşeni (situatla 15 km de satul Volontir),el s-a întors acasă pentru a aduce vestea îmbucurătoare, însă afost urmărit de către agenţii comunişti, arestat şi împuşcat cu cinci gloanţe în ceafă la marginea satului 49.
Tot în timpul retragerii armatei sovietice şi-a sfârşit viaţa şi Preotul Teofan Ignatovici, din parohia Babin, jud. Hotin, care a fost ucis împreună cu familia la marginea satului, în ziua de 8 iulie1941 50.
Unii preoţi au dispărut fără urmă.Printre aceştia se număra şi părintele Gheorghe Tudorache. Trupul lui a fost găsit printre cadavrele descoperite în vara anului 1941 în subsolurile fostului consulat Italian 51, unde fusese sediul N.K.V.D.-ului.Un martor ocular, Tudor Busuioc, din Chişinău, declara despre acest caz următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate.Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (…), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (…), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurate”52.
Printre cei asasinaţi (peste optzeci de cadavre) erau doi preoţi, dar numai unul dintre ei, preotul
Gheorghe Tudorache, afost identificat.

Politica antibisericească promovată de autorităţile sovietice în 1940-1941 a fost cruntă şi agresivă. Situaţia preoţimii basarabene în această perioadă a fost ieşit din comun de grea.Puţinii preoţi care au avut curaj să nu-şi părăsească parohiile şi parohienii au fost, în felurite feluri împiedicaţi să-şi îndeplinească misiunea preoţească, au fost intimidaţi persecutaţi, arestaţi, deportaţi şi chiar omorâţi. Slujitorii altarului,în marea lor majoritate, s-au arătat vrednici de haina purtată, înfruntând prigoana şi manifestându-se ca adevăraţi slujitori ai Bisericii lui Hristos.

Note
1. Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamuluiromânesc,Iaşi,1993.
2. Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia1812-1918;1918-1944, Bucureşti-Chişinău,1996.
3. Consatntin I.Stan,Alexandru Gaiţă, Biserica Ortodoxă Română din Basarabia şi Bucovina de Nord în anul1940-1941, în rev.„Destin românesc”, Bucureşti-Chişinău, 1997,nr.3, p.99-110.
4. Ludmila Tihonov, Unele aspecte ale politicii bolşevicilor faţă de Biserica Ortodoxă din Basarabia (iunie1940 – iunie1941), în„Analele Ştiinţifice ale USM”, Seria „Ştiinţe socio-umane”, Chişinău, 1999, p.224- 229.
5. Basarabia dezrobită. Drepturi istorice, nelegiuiri bolşevice, înfăptuiri româneşti, Bucureşti, 1942.
6. Preot Sergiu C.Roşca, Biserica basarabeană sub ocupaţie sovietică şi primele realizări ale noii stăpâniri româneşti,în rev.„Misionarul” Chişinău,1942,nr.1,p.34-40.
7. Preot Leonid Antonovici, Din viaţa şi activitatea mea ca preot sub ocupaţia bolşevică, în rev.„Misionarul”, Chişinău,1942,nr.4-6,p.231-237; Preot Ioan Bodiu, Cum am slujit sub stăpânirea sovietică, în rev „EpiscopiaHotinului”,Bălţi,1941,nr.4,p.84-87;Preot Gheorghe
Grădinaru, Cum mi-am făcut datoria de preot subocupaţia bolşevică, în Basarabia, în rev.„Episcopia Hotinului”,Bălţi,1941,nr.5,p.99-104.
Preot IoanLesnic, Fapte dintr-un an de robie, în rev.„Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr.3,p.66-71; Preot I.Moldovanu, Despre amara viaţă sub bolşevici, în rev.„Episcopia Hotinului”, Bălţi, 1941, nr.6, p.116-120; Z.Capusteac, E.Capusteac, Preoţi şi sărbători,sub sovietici, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1943,nr.7-8, p.284-286; Leonid Vulpe, Dorul după Ţaraliberă, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1942, nr.6,p.354-361; Idem, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1943,nr.2-3,p.79-80; Preot M. Răznovanu, Fuga din Basarabia şi întoarcerea acasă, în rev.„Biserica basarabeană”, Bălţi,1943, nr.5-6, p. 212-216; Constantin N. Tomescu, Prin Basarabia şi Transnistria [Însemnări de drum], în rev. „Luminătorul”, Chişinău, 1941, nr.9-12, p.467-484.

8. C.Stan,Al.Gaiţă, op.cit.,p.100-101.

9. Ibidem,p.101.
10. I.Moldovanu, op.cit.,p.116-117.
11. L.Antonovici, op.cit.,p.231-232.
12. S.Roşca, op.cit.,p.34.
13. L.Vulpe, Doruldupă Ţaraliberă…,p.355.
14. L.Antonovici, op.cit.,p.234.
15. I.Bodiu, op.cit.,p.86.
16. B.Buzilă, op.cit., p.365.
17. S.Roşca, op.cit.,p.35.
18. L.Antonovici, op.cit.,p.232,235.
19. L.Vulpe, Din trecutul trist al Bisericii din Basarabia…,p.80.
20. L.Antonovici, op.cit.,p.233,235.
21. I.Bodiu, op.cit.,p.86.
22. Gh.Grădinaru, op.cit.,p.103.
23. S.Roşca, op.cit.,p.35.
24. Ibidem,p.36.
25. Z.Capusteac,E.Capusteac, op.cit.,p.285.
26. I.Moldovanu, op.cit.,p.116-118.
27. I.Lesnic, op.cit.,p.68-69.
28. I.Moldovanu, op.cit.,p.116-118.
29. L.Tihonov, op.cit.,p.16.
30. L.Antonovici, op.cit.,p.235-236.
31. Vizita Domnului Ministru Ion Petrovici la Chişinău, în rev.
„Misionarul”,Chişinău,1942,nr.7-10,p.397.

32. Preot Mihei Miziumschi [Necrolog],în rev.„Luminătorul”,
Chişinău,1941,nr.9-12,p.576.
33. A.Petrencu, op.cit.,p.156.
34. Vezi şi: Ioan Munteanu, Lista parţială a numelor slujitorilor Bisericii,care au fost exilaţi în Siberia, ucişi prindetenţie,muncă forţată, torturi, asasinaţi sau executaţi în urma condamnării la moarte, în perioada sovietică, în “Ortodoxia. Revistă degândire şi spiritualitate ortodoxă”, Chişinău, 2003, nr.11, p.17-31.
35 C.Tomescu, op.cit.,p.470-471.
36 S.Roşca, op.cit.,p.35-36.
37 Cronica Eparhială,în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1942,nr.
7,p.438.
38. M.Păcurariu, op.cit.,p.121.
39. Preot Vasile Ţepordei, Ierarhii şi preoţii refugiaţi au murit cu gândul şi dorul de Basarabia, în ziar.„România Liberă”,13august 1996.
40. Cronica Eparhială, în rev.„Biserica basarabeană”,Bălţi,1942,nr.
6, p.373.
41. Preot Mihei Miziumschi [Necrolog]…,p.576.
42. Elena Postică, Deputaţii Sfatului Ţării represaţi în anul 1940, în
„Tyragetia:Anuarul Muzeului Naţional de istorie a Moldovei”,
Chişinău,Vol.III,1996, p.240-241.
43. Vezi: C.Stan, Al.Gaiţă, op.cit.,p.100-102.
44 L.Tihonov, op.cit.,p.31.
45. Preoţi basarabeni martirizaţi (1940-1941),în ziarul„Cuvânt
românesc”,Bucureşti, aprilie1995,p.17.
46. Preot PavelGrosu, Ne-apărăsit părintele rector Constantin
Popovici,în rev.„Luminătorul”, Chişinău,1943,nr.9,p.562.
47. M.Păcurariu, op.cit.,p.121.
48. L.Vulpe, Dorul după Ţara liberă…,p.360.
49. Preot Mihei Miziumschi [Necrolog]…,p.576-577.
50. Clerici decedaţi, în rev. „EpiscopiaHotinului”, Bălţi, 1941, nr.2, p.40; L.Antonovici, op.cit., p.237.
51. S. Roşca, op.cit., p.36.
52.Veronica Boldişor, Basarabia într-un an de coşmar stalinist, în vol.Basarabia1940,Chişinău,1991,p.191-192.

“Maluri de Prut”, periodic al Asociatiei culturale “Pro Basarabia si Bucovina”, Anul II, nr. 3 – decembrie 2009.
autor: Pr. lect. dr. Veaceslav CIORBĂ, Chişinău.

Multi alearga peste dealuri si vai ca sa gaseasca un duhovnic iscusit. Dar daca omul nu tine seama de povetele lui, e un “duhovnic de papura”. Asa ofteaza Parintele Mina de la Manastirea Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Husi.

Parintele Arhimandrit Mina Dobzeu sta intr-o camera mica, pe care o umplu cu totul biblioteca si masa de scris, plina de foi si dosare. Peretii s-au impodobit de icoane. In coltul dinspre rasarit, sub icoana Mantuitorului arde mereu o candela, iar deasupra usii vegheaza icoana Invierii Mantuitorului, sculptata in lemn chiar de Parintele Mina. Ca a facut candva si o scoala de meserii. Dar l-a chemat Dumnezeu sa fie misionar in inchisorile comuniste.
Parintele Mina a fost jelit de multe ori inainte de ‘89 de credinciosi. Aceasta pentru ca din cand in cand mai disparea cateva luni. “Cica a murit Parintele Mina”, susoteau femeile cand nu-l vedeau la slujba. Dar Parintele Mina aparea din nou la biserica manastirii si lumea se linistea. Dupa 1989, lucrurile s-au limpezit: Parintele Mina fusese inchis de securisti de mai multe ori. Dumnezeu il chemase in alta parte sa raspandeasca cuvantul Lui. “Am trait o viata de misionar intr-o biserica calauzita de Duhul Sfant”, spune Parintele Mina.

Un calugar “reactionar”

Parintele Mina s-a calugarit in 1935, cand avea 13 ani si jumatate, pentru ca voia sa invete carte. S-a dus la Manastirea Hancu si l-au primit. A vrut sa intre la Seminarul Teologic, dar a fost respins ca fusese bolnav de malarie. L-au luat in armata si a facut razboiul pe la Timisoara, pe frontul de vest, cum spune Parintele. Prea multe nu vrea sa povesteasca despre razboi, ca viata din manastire e mai insemnata. De-abia prin 1945, cand s-a terminat razboiul, a facut scoala de cantareti, de patru ani, si a fost promovat direct in anul III la Seminar si a dat examen si la Institutul Teologic din Bucuresti.

“In ‘48, cand s-a scos invatamantul religios din scoala, am raspandit afise prin Husi. Atentionam poporul credincios ca au venit vremuri grele asupra noastra. Au scos icoana Domnului Iisus si au pus icoana lui Stalin”, povesteste Parintele. “Le spuneam: “Feriti-va de invataturile staliniste, tineti-va credinta, indrumati copiii sa mearga la biserica. Sa avem incredere ca puterea lui Antihrist va cadea”". Facuse parintele niste calcule dupa Cartea Apocalipsei si prevestea caderea comunismului si moartea lui Stalin. Atunci a fost condamnat pentru prima oara la trei luni de inchisoare la Galati. A stat in total 11.

In 1959 era in anul al II-lea la Institut. Si a avut o alta iesire “neplacuta”, cum zice parintele. Decretul 410 desfiinta Manastirea de la Vladicesti, din eparhia Husilor, unde fusese facut calugar si preot. Si-atunci Parintele Mina n-a mai rabdat. A scris vreo treisprezece scrisori de protest fata de decret, care au ajuns in toate centrele culturale si peste tot la Securitate. “Am scris si-am denuntat Antihristul prin temeiurile Sfintei Scripturi. Am fost exmatriculat de la Institutul Teologic, arestat si condamnat la sapte ani de inchisoare si patru ani de pierdere a drepturilor civile. In octombrie ‘59 am fost arestat, dus la Bucuresti cu mainile in catuse, ca un om periculos, ca tare periculos mai eram”, povesteste Parintele Mina. Din cand in cand se mai opreste si-si piaptana barba alba, apoi se uita lung in podea.

Misionarul

“Am fost si sunt un misionar. In timpul comunismului chiar in front, nu in spatele frontului. In inchisoare am fost un misionar. Spovedeam si impartaseam oameni, faceam slujba. Stiam ritualul pe deasupra: Cele sapte Laude, Sfanta Liturghie, Acatistul Domnului Iisus, al Maicii Domnului si faceam slujba printre paturi si savarseam Sfanta Rugaciune. Faceam si impartasanie cu paine din pachete, iar vin facusem din niste struguri primiti tot asa, intr-un pachet.

De-a duhovnicul cu Ceausescu

Dupa ce a iesit din inchisoare, Parintele Mina a petrecut doi ani in Ardeal, apoi a venit la Manastirea Sfintii Petru si Pavel din Husi. De aici i-a scris lui Ceausescu vreo sapte scrisori. “Faceam pe duhovnicul lui Nicolae Ceausescu prin scrisorile acelea. Ii povatuiam: “Nu e bine sa persecutati crestinismul. Dati libertate crestinismului, ca in tara noastra sa se sarbatoreasca, sa se respecte calendarul Bisericii, astfel incat credinciosul, duminica, sa se intalneasca cu aceia dragi lui”. Combateam darwinismul cu argumente”, povesteste Parintele Mina. Scrisorile erau semnate “Un grup de intelectuali din Bucuresti” si erau trimise direct la casele lui Ceausescu. Dar ultima scrisoare i-a dus pe securisti cu gandul ca e scrisa de un preot, pentru ca povestea o intamplare stiuta de putini pe vremea aceea. “La Manastirea Neamt s-a produs in ‘86 un lucru miraculos. Pe aleea care duce la intrarea in manastire, catre usa bisericii, s-a desprins pamantul si s-a ridicat. Cam de dimensiunea unui mormant. Au sapat, au sapat si au dat de niste oseminte acolo. Era si Mitropolitul, care e acuma Patriarh, Prea Fericitul Teoctist. El a spus sa se faca un sicriu si sa le pastreze cu sfintenie, ca asta e un semn miraculos”, povesteste Parintele Mina.

“S-au gandit imediat la mine pentru ca aveam antecedente. Si asa in ‘88, am mai lipsit vreo opt luni. Ziceau securistii: “Daca Parintele Mina nu-i cuminte…” Apoi a venit izbavirea in 1989″, ofteaza batranul.

Dupa revolutie, Parintele Mina a fost prin toate penitenciarele din eparhia Husilor si Romanului. Facea slujba duminica pentru puscariasi. A fost trei ani si profesor de religie la scolile din oraselul de provincie, desi nu era inca introdusa ca materie oficiala in programa scolara.

Parintele pensionar

In 1996, Episcopia Husilor si Romanului a fost reinfiintata. Parintele Mina a fost numit consilier-misionar. Pana in 2002, cand a iesit la pensie. “Acum sunt misionar cu grad mai mare, pensionar”, zambeste batranul calugar. Si de cand s-a pensionat, Parintele Mina scrie. Scrie rugaciuni si vrea sa-si publice memoriile. De Sfintele Pasti ale anului acesta a scris doua scrisori. Are de gand sa le “trimeata” presedintelui si prim-ministrului. Ca sa le aduca aminte de calea cea sfanta a lui Dumnezeu. Dar mai are de cercetat, de intrebat, ca n-a gasit adresele celor doi destinatari. N-ar vrea sa le trimita la sediile oficiale, ci acasa. Ca sa fie sigur ca o sa citeasca chiar ei epistolele lui.

ANA-MARIA LUCA

In inchisoare a crestinat un evreu

In 1959, Parintele Mina a fost anchetat la Securitate, la Bucuresti, pe Strada Uranus, si apoi inchis la Jilava.

La sfarsitul lui februarie 1960 l-a cunoscut pe scriitorul Nicolae Steinhardt , din grupul lui Constantin Noica. Intelectualul de atunci avea sa devina “Parintele Nicolae” de la Manastirea Rohia, crestinat in celula de la Jilava de Parintele Mina.

“Eram vreo 60 in celula, trei randuri de paturi etajate. Dormeau si cate doi in pat. Intr-o noapte a mai aparut o persoana, cu bocceaua subsuoara. Se uita nedumerit in jur, ca nu mai avea loc. Atunci i-am facut semn sa urce la mine. “Sa mai dormim putin, ca acusi e ziua”, i-am zis. “Mii de multumiri”, mi-a raspuns.

A doua zi am aflat ca se numeste Nicolae Steinhardt si ca e “ovreu”, cum zicea el”, povesteste Parintele. Intr-o zi, “ovreul” i-a spus ca vrea sa moara crestin. Si Parintele Mina l-a botezat intre paturile din celula, cu apa dintr-un ibric. Mai tarziu, Nicolae Steinhardt a vrut sa intre in monahie la Manastirea de la Husi, unde era staret Parintele Mina. Dar nu l-a primit episcopul.

Si a plecat la Cluj, cu o recomandare de la Parintele Mina si a fost primit la Manastirea Rohia, unde a avut grija de biblioteca.

A murit in 1989 dupa o vizita a Parintelui Mina, la Spitalul din Baia Mare

Rugaciunea inimii

“Eu propag rugaciunea inimii, calitatea rugaciunii, calitatea vietii duhovnicesti. Si pentru monahi este ceva care trebuie sa ia aminte. Timp de 5-10-15 minute zilnic sa faca un exercitiu. Pozitia este in genunchi, nu stand in sezut sau cu fruntea aplecata la pamant, ci vertical, cu mainile adunate; si rostesti rugaciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mantuieste-ma pe mine, pacatosul “. Te cobori cu mintea in inima. Mintea nu e obisnuita, dar incet-incet se obisnuieste sa rosteasca cuvintele rugaciunii. Inima nu-i obisnuita, nu se deschide, e impietrita, dar daca ai sa bati la usa inimii, insistent, pana la urma se deschide”.

CV Mina Dobzeu

S-a nascut in 1921, pe 5 noiembrie, in Grozesti, judetul Lapusna, in Basarabia. La 13 ani a mers la Manastirea Hancu, unde a ramas pana in 1944, cand s-a refugiat in Romania pentru ca Basarabia fusese ocupata de catre sovietici. A facut scoala de catiheti, de patru ani, Seminarul de Teologie, de cinci ani, si Institutul Teologic la Bucuresti, pe care l-a terminat in 1970. A fost si pe front in al doilea razboi mondial. In 1946 a venit de pe front in schitul de la Vladicesti, din eparhia Husiului, unde s-a calugarit si a fost hirotonit diacon si preot. A facut puscarie de trei ori: in 1948 la Galati, 1959-1966 si 1988 la Jilava.

sursa: http://minadobzeu.blogspot.com/

Venit în Basarabia din Pojorâta Bucovinei, intră în frăţia monahală la mănăstirea Harjauca în 1920 şi de atunci şi pâna la moartea din 16 august 1964 (după chinurile suferite şi în Gulagul comunist, şi de la închiderea tuturor manastirilor Basarabiei în anii ’50-60 a secolului trecut) a stat neclintit pe drumul Mântuitorului. Viaţa şi opera acestui monah neobişnuit a fost readusa în centrul atentiei opiniei publice de cercetatoarea Nina Negru (vezi „La Noul Neamt, pe urmele egumenului Ieraclie Flocea” sau „Ieraclie Flocea, misionar ortodox, publicist şi traducător”), dar şi prin staruinta nepotului sau, Ştefan Strajeri, editorul ziarului „Curentul International” din SUA (care a multiplicat şi difuzat şi una din cele mai importante carti ale parintelui, „Mozaic literar”, apărută în perioada interbelică). Vrednic misionar şi catehizator, mare duhovnic, monah preacuvios şi excelent predicator, parintele Iraclie face parte din acei oameni care nu au învatat din carti slujirea lui Dumnezeu, ci din chemarea propriei inimi. De asemenea duhovnici avem nevoie mai ales la încleştarea de azi (supratehnologizata) a omului şi cu sine însuşi, şi cu natura şi, de multe ori, şi cu Dumnezeu (vezi teoria şi practica urii de clasa comuniste sau pragmatismul aşa zis corect al noilor cominternişti europeni şi americani).
A fost unul din cei putini chemati de Domnul înca din copilarie. Multe din iluminarile sale profund ortodoxe, deşi, cu vremea, fac tot mai multe referinte la Filocalie sau la opera filozofilor antici sau contemporani, au acea mireasma, imposibil de confundat cu altele, a lucrarii directe a Sfântului Duh. Azi, când atâţia ierarhi ortodocşi îşi umplu CV-urile cu lista universitatilor apusene, a doctoratelor pe care le-au dat pe la Paris, Roma sau Berlin, a altor tipuri de studii pe care le-au făcut tot mai mult pe la Apus, pilda parintelui Iraclie vine sa ne reaminteasca, deja în paianjenişul globalizarii, ca adevarata universitate şi cel mai desăvârşit doctorat al unui calugar sunt rugaciunea la schit şi smerenia. Deşi cunoştea, mai mult prin eforturi de autodidact, şi pe Socrate, şi pe Dostoievski (pe care l-a comentat în câteva studii de mare valoare), şi pe alti mari filosofi şi scriitori ai lumii, deşi Filocalia este cartea lui de capatâi iar Evanghelia parte din inima lui de monah, învatatura lui Iraclie Flocea nu este una de enciclopedist, copiata din carti, ci vie, curata şi noua, proaspata armonizare a vechii noastre credinte ortodoxe cu lumea în care traim.
Anume el a vazut cât de aproape de creştinism era Socrate atunci când a murit pentru Zeul lui necunoscut, o prefatare antica, spune parintele Iraclie, a predicii Sfântului Apostol Pavel despre „Zeul necunoscut”, rostita câteva secole mai târziu tot la Athena. Tot el a aratat cât de important este pentru oamenii acestei lumi, nu doar pentru cei simpli (care, zice el, înţeleg mai repede predica despre nemurirea sufletului decât intelectualii), dar mai ales pentru elita lor culturala sa înteleaga ca aşa zisa evolutie a lumii, din care au facut atâta caz mai ales marxismul şi bolşevicii, este un impas al omului, nu o cale spre lumina. Parintele Iraclie arata, inclusiv prin predici exceptionale, întelese şi de taran, şi de cel şcolit, deosebirea esentiala dintre credinta ortodoxa în nemurirea sufletului, nesecat izvor al vietii, şi filozofiile contemporane, multe din ele mizând pe o ideologie a mortii, în care Dumnezeu nu-i şi nici nu a fost. Nu e întâmplator, spune parintele Iraclie, citând din sfintii parinti, ca Iisus a dat cheile raiului unui om, Apostolului Petru, dar pe cele ale Iadului le-a pastrat la El.
Deosebit de importanta, mai ales pentru modernitatea aşa zis „postmodernista”, care a pus stapânire pe o mare parte a intelectualilor români dupa caderea imperiului comunist, ni se pare disputa lui cu sofiştii ruşi, ieşiti din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, care au nascocit o „religie culturala”, o cale a mântuirii prin cultura, paralela cu cea din Evanghelie. Înverşunarea acelor oameni (cum ar fi protoiereul S. Bulgacov) de a demonstra ca „poetii, pictorii, constructorii, savantii” sunt „mai eminenti decât preotii religiei creştine… fiindca pe altarul ştiintei şi artei… inima omeneasca se rastigneşte vie şi iubitoare”, este adânc analizata şi combatuta de parintele Iraclie cu o finete rar întâlnita în disputele teologice contemporane. El arata ca încercarea protoiereului S. Bulgacov de a da un raspuns „la problema dintre progres şi eshatologie” este un atac direct împotriva Evangheliei şi a cuvintelor Apostolului Pavel despre timpul când „pamântul şi toate lucrurile de pe el vor arde”. Parintele Iraclie demonstreaza ca sofiştii ruşi aşa şi nu au înteles îndumnezeirea şi nemurirea anume a sufletului omenesc şi nu a lucrarilor sale. S. Bulgacov şi alti apologeti ai sofismului rus s-au speriat ca, de pilda, opera lui Puşchin tot ar putea arde în focul a toate mistuitor, şi au nascocit aşa zisul misticism al operelor de arta prin care „Puşchin a vazut aceleaşi lucruri pe care le cunoştea şi sfântul din vremea lui” (este vorba de Serafim din Sarov). Aratând diferenta uriaşa dintre „misticismul” artiştilor şi scriitorilor, bazat pe iluzie şi miraj şi purificarea prin asceza a sfântului Serafim, parintele Iraclie spune ca, de fapt, îndumnezeirea prin urcarea omului spre Dumnezeu (cale grea, neplacuta majoritatii artiştilor, orgolioşi din fire, uneori pâna la nebunie) nu are nimic în comun cu aşa zisul misticism artistic, fiindca marea biruinta a îndumnezeirii este smerenia (care nu e nici macar harul de a predica în fata multimilor sau cel de a lecui sufletele celor care vin la duhovnic, spune parintele Ieraclie), iar tinta artiştilor şi a scriitorilor sunt „fanteziile pe care aceştia le considera revelatii”. Aceste fantezii nu sunt misticism, dupa cum nici purificarea prin asceza nu este misticism, ci îndumnezeire. Aşa parintele Iraclie arata în învataturile sale – dupa opinia noastra de mare folos pentru ratacirile inteleghentiei din epoca postcomunista şi postindustriala – ca „limitelele cunoscututului pe care poetii şi filosofii încearca sa le depaşeasca prin ajutorul logicei şi alegoriei” pot fi trecute şi cunoscute doar prin readucerea lui Iisus în inima. Fara Hristos în inima, spune parintele Iraclie, totul este deşertaciune. Fara Dumnezeu toate orgoliile lumii, toate scopurile pragmatice ale omului sunt ignoranta şi cadere în întuneric.
La cumpenele veacurilor – şi omul contemporan tocmai trece printr-o asemenea cumpana -, este bine ca „cei mai tari în cuvânt şi care au experienta vietii spirituale sa porneasca lupta cu ratacirile contemporane”, scrie parintele Iraclie. Probabil pentru asemenea cuvinte anume el a fost ales în 1944 de catre bolşevici din tot clerul Basarabiei şi condamnat la ani grei de Gulag. Atunci a fi condamnat şi la un singur an de temnita comunista însemna moarte sigura. Credinta la ajutat sa supravietuiasca şi dupa moartea lui Stalin a revenit la Hârjauca. La scurt timp, însa, manastirea a fost închisa, el s-a refugiat la Noul Neamt, iar când în 1962 şi aceasta manastire a fost pângarita de comunişti s-a retras la un fiu de al sau duhovnicesc la Chitcani, un sat de lânga Noul Neamt. A murit în 1964 iar Nina Negru i-a gasit cu greu mormântul în cimitirul satului. De frica comisarilor bolşevici oamenii s-au temut sa-i puna macar un semn pe mormânt. Dar, cine ştie, poate viata de încercari pentru lumina credintei, de „adevarata smerenie, nepatimire şi bogatie a harurilor” a parintelui Iraclie este mult mai importanta pentru noi decât mormântul lui.

a scris Andrei Vartic.

Nota personalitatibasarabene.info: va rugam sa cititi si Biografia egumenului Heraclie (Flocea) alcatuita de Egumenul Irineu (Tafunea)

În anul 1859 Alexandru, feciorul Zoiţei, a isprăvit Seminarul teologic şi s-a însurat cu Anicuţa fiica preotului Andrei Vârlan din satul Leuşeni de lângă Teleneşti, după care a urmat tatălui său pe drumul preoţiei.
Scump la vorbă, părintele Alexandru nu căutat prietenii şi adunări zgomotoase. Vorba lui era scurtă chiar şi cu ai casei. Pentru soţie şi pentru copii părintele avea o adâncă dragoste, niciodată însă nu şi-a dat pe faţă sentimentele.
Era foarte religios, ţinea toate posturile, chiar şi miercurea şi vinerea. În ajunul zilei de Sf. Varvara, la 3 decembrie, şi în ajunul zilei de sf. Nicolae de iarnă, la 5 decembrie, tatăl meu citea acasă acatistul acestor sfinţi. De obicei seara după ciai, tata din odaia cea mare striga: „citesc acatistul Sfintei Varvara (sau Sf. Nicolae). Cine vrea să asculte să vie!” La cuvintele lui noi toţi ieşeam din iatac, unde seara ne strângeam cu toţii şi în deplină tăcere ascultam rugile sf. Cărţi.
Tatălui meu nu-i plăcea să judece pe alţii, nici nu asculta bârfeli de ale altora, nu ştia ce este ura sau invidia şi era pătruns de un spirit de independenţă.
Ţinea foarte mult la curăţenie, mai cu seamă la hainele sale.
Tatăl nu avea glas, nu ştia să cânte, însă cu felul lui concentrat de a face slujbele bisericeşti, contribuia la crearea atmosferei de rugăciune în biserică.
Toţi clericii trăiau între ei în bună pace, fără mari neînţelegeri. Ştiau şi să glumească între ei…
Părintele diacon (Petcu) stătea cu casa la marginea oraşului. Uneori vara, când conteneau trebuinţele bisericeşti, venea la tatăl meu şi-l întreba:
- Ce, părinte, nu-i nimica?
- Nimica!
- Vasăzică, pace bună, treabă rea! – zicea părintele diacon. Pe urmă peste câteva clipe adăuga:
- Poate să mai zgâlţâim pristolul? Cică dacă zgâlţâi pristolul încep oamenii să moară!…

Multă vreme s-a scurs, de când s-au petrecut faptele descrise mai sus. Multă lume s-a măcinat de atunci. S-au trecut din viaţă şi părinţii mei: preotul Alexandru şi soţia sa Ana.
Cu vre-o cinci ani înaintea morţii lui tatăl meu, din cauză de boală şi alte împrejurări, a fost nevoit să se mute la alt „popor” în sudul Basarabiei între bulgari. Acolo se găsea în condiţiuni materiale foarte bune, dar fiind moldovan şi crescut printre moldoveni, pe care i-a păstorit timp de aproape, 40 de ani, dânsul nu a putut să se deprindă cu obiceiurile noilor parohieni, cu moravurile lor aspre, lipsite de îngăduială şi căldură, cum i se părea lui.
Cât a stat în parohie – vre-o cinci ani, a suferit de grea boală, iar murind a lăsat cu limbă de moarte, să nu-l îngropăm printre bulgari, ci să-l ducem la ţintirimul bisericii, unde a preoţit aproape o viaţă întreagă.
A murit în luna decembrie, într-o noapte de iarnă cumplită.
Aşa cum a dorit tata, rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse la ţintirimul din „Slobozie” şi înmormântate alături de tatăl său – protoiereul Ioan Popovschi.

Text extras din: Nicolae Popovschi, „Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi. Din negura trecutului, crimpeie de amintiri.”Editura “Museum”, Chişinău, anul 2000. Pag. 323-356.