Cuvânt despre Andrei Murafa, Dionisie Erhan şi Nicolae Popovschi
Preoţii Andrei Murafa şi Dionisie Erhan şi cercetătorul istoriei Bisericii basarabene Nicolae Popovschi fac parte, în mod cert, din categoria personalităţilor proeminente ale Basarabiei. În 1917, mai precis, după revoluţia rusă din februarie al acelui an si căderea ţarismului, toţi trei s-au încadrat plenar în mişcarea de renaştere şi eliberare naţională ce se declanşase în provincie, iar în primele luni ale lui 1918, conştienţi de faptul că se apropie clipa revenirii Basarabiei la sânul Patriei-mame, s-au pronunţat cu hotărâre pentru realizarea idealului naţional.
Andrei Murafa era sorocean, unchiul cunoscutului luptător pentru drepturile românilor basarabeni Simion Murafa, care, după cum se ştie, a fost împuşcat mişeleşte în august 1917, Împreună cu Andrei Hodorogea, de către o bandă de soldaţi ruşi bolşevizaţi. Activitatea de preot şi-o desfăşura la biserica din Costiujeni, localitate din împrejurimile Chişinăului, unde, în aceeaşi perioadă de timp, lucra în calitate de medic Elena Alistar.
În primăvara şi vara lui 1917, când lupta basarabenilor pentru drepturile naţionale, inclusiv pentru reabilitarea limbii române, luase amploare, preotul Andrei Murafa a început pur şi simplu a “bombarda” redacţiile ziarelor din ţinut, în special a ziarului “Cuvânt Moldovenesc”, cu numeroase articole despre limbă şi alfabet, îndemnându-i şi pe cei şovăielnici să se încadreze în această luptă sfântă. E semnificativ faptul că materialele sale parcă erau scrise în versuri, parcă erau nişte poeme. Iată un fragment dintr-un articol de acest fel, întitulat “Lacrimile mamei” (“Cuvânt Moldovenesc” din 17 august 1917), în care Basarabia, în imaginaţia lui Andrei Murafa, parcă stând de vorbă cu fiii săi, le spunea să nu-i creadă pe duşmani şi să lupte cu fermitate pentru drepturile lor, pentru limbă şi alfabetul latin: “…Acum, când lanţurile-s rupte, când neamurile vrednice, cu steagurile ridicate sus, îşi iau soarta în mâini şi-şi alcătuiesc legi cu fel de fel de drepturi, voi, dragii mamei, de duşmani înşelaţi, drepturile voastre iară le lăsaţi. Duşmanii iată cum vă înşală: “Voi, moldoveni, ştiţi moldoveneşte, de aceea în şcoală trebuie să învăţaţi ruseşte. Căci litera latină nu vă va duce spre lumină, ci are să vă lipească de Ţara Românească. Iar Ţara Românească e boierească, acolo boierimea înăduşă ţărănimea “. Iată aşa, străinii, cu fel de fel de minciuni, vă îngrădesc drumul spre vecinica lumină, spre izvorul strămoşesc sfânt moldovenesc. Dar să ştiţi, copii, că prin limbă străină voi nu mai aveţi lumină. Numai litera latină vă va deschide drumul spre vecinica lumină, căci i-a mamei din rădăcină. Şi întunericul din jurul ţării cu încetul s-a rări, şi soarele luminei pe voi vă va ferici”.
Preotul Andrei Murafa a scris şi câteva cărţi, una dintre care, prefaţată de Onisifor Ghibu, a apărut chiar în ajunul unirii Basarabiei cu Ţara, în 1918, şi e întitulată “Daruri sfinte”. “Unirea cu Ţara e dorul nostru sfânt” – aceasta era ideea care trecea ca un fir roşu prin toate cele 64 de pagini ale cărţii, idee care, credem, rămâne valabilă şi pentru zilele noastre.
Spre deosebire de Andrei Murafa, Dionisie Erhan şi-a desfăşurat activitatea în calitate de stareţ al mănăstirii din Suruceni, judeţul Chişinău. A fost mai mult un autodidact, dar la sfârşitul anului 1917 şi începutul anului 1918, când se hotăra soarta Bisericii basarabene, el a ocupat o poziţie fermă, pledând pentru revenirea ei la sânul Bisericii române. E profund semnificativ faptul că doar numai cu câteva zile înainte de Unire, la 22 martie 1918, părintele egumen Dionisie Erhan a publicat în paginile ziarului “Cuvânt Moldovenesc” o voluminoasă scrisoare în care cerea, cum era şi firesc, revenirea fără întârziere a Bisericii dintre Prut şi Nistru la sânul Bisericii Patriei “din ale cărei hotare am fost rupţi politiceşte şi duhovniceşte”, “căci în 1812 Sinodul rusesc n-a avut nici un drept să-i lipească duhovniceşte pe cei răpiţi politiceşte, făcând aceasta în pofida sfintelor canoane şi obiceiurilor Bisericii Ortodoxe” – conchide părintele egumen Dionisie.
După Unire, părintele Dionisie Erhan a fost numit episcop de Cetatea Albă, unde s-a ocupat, subliniem acest fapt, de organizarea învăţăturii religioase in şcolile din localităţile subordonate.
De altfel, în primăvara anului 1918, el a încercat, împreună cu alţi preoţi, să-1 convingă pe episcopul Gavriil, cel care la 21 noiembrie 1917 a binecuvântat deschiderea Sfatului Ţârii, să rămână în Basarabia, dar n-a reuşit. Episcopul Gavriil, împreună cu preoţii ruşi, s-a refugiat în Rusia, unde nu i s-a iertat, desigur, faptul că a participat, ca episcop, la lucrările de inaugurare a Sfatului Ţării, pentru aceasta fiind mereu hărţuit. De aceea, în scurt timp, el a fost nevoit să emigreze în Iugoslavia, unde, îmbolnăvindu-se, a şi murit.
Nicolae Popovschi nu a fost preot, deşi părinţii lui doreau foarte mult acest lucru. El a fost, în primul rând, un adevărat cercetător al istoriei Bisericii basarabene, precum şi un talentat scriitor şi cadru didactic.
Născut în 1875 la Chişinău, în suburbia Visterniceni, Nicolae Popovschi şi-a făcut studiile la Seminarul Teologic din Chişinău şi la Academia teologică din Kiev, după care a fost nevoit să lucreze un timp în Rusia, în calitate de învăţător. In 1917 a reuşit să se reîntoarcă la baştină. O perioadă, s-a implicat în viaţa politică, apoi s-a dedat totalmente activităţii pedagogice, literare şi de cercetare. Ca pedagog, a predat, în anii interbelici, limba maternă şi literatura la liceul “Alexandru Donici”. Ca scriitor, a scris numeroase nuvele, cronici, schiţe, eseuri, îndeosebi la revista “Viaţa Basarabiei”, la ziarul “Viaţa Românească”, iar in 1940 a publicat un roman de proporţii, întitulat “Din negura trecutului”. Ca istoric, a editat lucrările “Românismul în Basarabia şi Unirea” (Iaşi, 1929), “Problema naţionalizării în Basarabia” (Chişinău, 1922) ş. a. În fine, ca cercetător al istoriei Bisericii basarabene, a tipărit broşura “Mişcarea de la Balta sau inochentismul în Basarabia” (Chişinău, 1926), precum şi cartea fundamentală “Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi” (Chişinău, 1931). Pe drept cuvânt, această importantă lucrare a lui Nicolae Popovschi serveşte şi astăzi drept una din susrsele de bază pentru toţi cei preocupaţi de studierea istoriei vieţii spirituale din spaţiul dintre Prut şi Nistru.
Valeriu POPOVSCHI,
doctor în istorie
Material preluat din revista Luminătorul 3/2002.
Comments
Leave a Reply
