Multumesc şi Domnul să fie cu dvs. Eliza M, e-mail: elizamun@gmail.com

P.S. Fraţilor dacă cineva dintre voi cunoaşte măcar cât de puţin despre aceşti preoti-călugări înmormântaţi la mănăstirea Cernica, vă rugăm să ne scrieţi la următoarele adrese mihailmaster@yahoo.com (Mihail Bortă) sau elizamun@gmail.com (Eliza M)

Regele Carol al II-lea de Bobotează la Chişinău. 1940
Fragment din jurnalul sonor ONC nr. 59/1940

Reproducem mai jos declaraţia din 18 decembrie 1943 aînvăţătoarei Nina Stoicev, contemporană cu părintele Anatolie, care descrie cu lux de amănunte pătimirea acestui mărturisitor al lui Hristos[1]. Puţin mai tîrziu, la 13 ianuarie 1944, deportarea părintelui Anatolie era confirmată şi de fiul acestuia, Teodorov Igor[2].

Pentru moment, despre preotul Anatolie Teodorov am reuşit să aflăm puţin: în anul 1922 avea 23 de ani şi a fost hirotonit preot în 1920, pentru parohia Manta, judeţul Cahul[3].

GUŢULEAC Alexandru

 „Declaraţie

Lidia Stoicev, învăţătoare din com. Tvardiţa, jud. Tighina, despre deportarea preotului Anatolie Teodorov, declar următoarele:

A venit în timpul urgiei bolşevice din comuna Petreşti – Tighina, unde fusese preot pînă la cedarea Basarabiei, ca să păstorească credincioşii comunei Tvardiţa, la repetatele şi insistentele lor rugăminţi. Prigoana, impunerile (impozitele, n. red.) pe veniturile bisericeşti, cercetările, ameninţările se ţineau lanţ. Căci printre acei care se numeau creştini pe vremuri, erau mulţi în care dispăruse orice urmă de conştiinţă, de dreptate sau de iubire de aproapele. Era pîrît şi cercetat aproape zilnic, cu binecunoscutele metode ale NKVD-iştilor.

Fire blîndă, suflet ales, nu se înverşuna, ci spunea mereu că se bizuia pe dreptate şi se lăsa în voia Celui de Sus. Mai mult decît atît, ajuta pe cei ce-l urmăreau şi-l pîrau. Trăia împreună cu cei 3 din 6 copii ce-i avea. Cel mai mic avea 5 ani. Soţia părintelui Teodorov era învăţătoare în com. Petreşti. Nevoia de a-şi asigura existenţa, îi făcea să trăiască deoparte. Tată iubitor şi bun, nu se gîndea decît în ce fel ar putea să-şi ferească copiii de lipsuri, să nu cunoască ei umilinţele şi suferinţele lui.

Îşi povestea interogatoriile la care era supus, acuzările ce i se aduceau, cu atîta amărăciune în glas, încît te durea sufletul că printre oameni pot exista asemenea brute. Cîte nopţi de groază, de chinuitoare aşteptare n-a petrecut el la gîndul că din moment în moment îl vor ridica, că nu va mai apuca a doua zi. Dar nu pot uita ce figură luminată avea preotul Teodorov, cînd seara, în casa cîntăreţului Stegărescu, mi-a botezat copilul, care avuse parte să se nască sub stăpînirea păgînă. Fiind învăţători, atît mie, cît şi soţului meu, ne era interzisă frecventarea bisericii.

A trecut şi ziua de 13 iunie 1941, memorabila zi de 13 iunie, cînd mii de oameni, copilaşi nevinovaţi au fost smulşi de la vetrele lor, îndepărtaţi spre cine ştie ce locuri de surghiun şi dispăruţi pentru totdeauna. Au fost ridicările în masă. Şi la 21 iunie 1941 începe războiul pentru dezrobirea noastră. Călăii încep intense cercetări printre intelectualii satelor, căutîndu-i pe „cei prericuloşi”, spre a fi „izolaţi”. Zilnic se deportau intelectualii satelor. În noaptea de 28 spre 29 iunie, preotul Anatolie este supus unei percheziţii făcute de reprezentantul NKVD-ului şi doi din înşişi „credincioşii” pe care-i păstorea. Este învinuit că vorbind în biserică la predică, ar fi ridicat Crucea, zicînd: „Prin semnul acesta vom birui duşmanul”. Soarta preotului Teodorov din acea noapte a avut-o şi soţul meu, fost notar. Îmi este cu neputinţă să redau starea lor, durerea sfîşietoare ce o simţeau la gîndul că-şi lasă copiii pe drumuri şi la convingerea că poate nu vor reveni niciodată.

Duşila Ceadîr-Lunga, la închisoarea amenajată în localul NKVD-ului, au fost ţinuţi o săptămînă de zile, în cele mai mizere condiţii: fără hrană, într-o cameră cu ferestrele oblonite, în care respirau 40 de inşi şi a cărui întuneric era luminat de de o lampă fără sticlă, luată înadins, ca să fileze fitilul şi să otrăvească complet aerul sufocant. Era luna iunie. Iar într-o zi de joi, au luat, ca şi mulţi alţii, necunoscutul drum al exilului. N-am putut afla nici direcţia şi nici destinaţia spre care au fost îndrumaţi. Mi se dădeau înadins date diferite, ca să mă deruteze. De aunci nimic nu se ştie de ei. Am sperat multă vreme că armatele dezrobitoare vor da peste aceşti schingiuiţi nevinovaţi şi-i vor aduce lîngă acei care-i aşteaptă mereu, dar zadarnic.

Între timp, de durere, mizerie şi boală a murit soţia părintelui Teodorov. Şase copii au rămas fără nici un sprijin, aşteptînd mila celor avuţi. Nu ştiu dacă li s-a acordat vreun ajutor. Îmi apare înaintea ochilor imaginea lui Mircea, băieţelul de 5 ani, care întreba  pe fiecare trecător: „Unde e tata? E adevărat că a plecat în Siberia?” Dacă aş răscoli în suflet amintirile penibile, m-ar cuprinde disperarea.

Atît aş putea spune despre cel care a fost părintele Teodorov, martir nevinovat al bolşevicilor, apărător neînfricat al Crucii şi al Credinţei.

Înv. Lydia Stoicev

Tvardiţa”

Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti.

– Bucureşti: Editura „Cristiana”, 2004. – 136 p.[1]

În prezent avem mai multe studii, articole şi materiale, care ne vorbesc despre viaţa şi activitatea Mitropolitului Gurie Grosu, Întâistătătorul Bisericii din Basarabia între anii 1920 – 1936. În această perioadă ierarhul a făcut multe modificări în Eparhie: a înfiinţat Facultatea de Teologie, a editat o serie de cărţi religioase, a restaurat biserici vechi şi a întemeiat altele noi. În anul 1936 a fost eliberat din funcţie şi „pensionat” la mănăstirea Cernica, unde a murit în 1943.

Întreaga opera scrisă de către Mitropolitul Gurie Grosu are o actualitatea deosebită. În fiecare publicaţie ierarhul, încă de pe timpuri când era preot-misionar, îndeamnă clerul, creştinii şi întreagă societate la păstrarea credinţei strămoşeşti şi demnităţii umane; mereu a stat la ideea reintroducerii limbii române în cultul bisericii ortodoxe şi în şcoli[2]; a muncit mult pentru învăţarea şi iluminarea poporului român din Basarabia, prin intermediul Tipografiei Eparhiale, revistelor eparhiale, şi în mod deosebit prin înfiinţarea primii instituţii teologice superiore – a Facultăţii de Teologie Ortodoxă, care a adunat profesori laici şi bisericeşti cu nume notorii. A promovat cultura teologică, făcând-o cunoscută departe de hotarele Basarabiei. Puţine studii ale ierarhului au fost publicate în acea perioadă interbelică, plină de încercări, acestea fiind depozitate şi conservate în biblioteci şi arhive de stat. Astfel, acces la munca literară a Mitropolitului Gurie puteau să aibă doar cercetătorii în domeniu. Astfel, din anul 1990 încep să fie editate şi reeditate mai multe scrieri ale mitropolitului. În acest sens putem aminti istoria mănăstirii Înălţarea Domnului, Noul-Neamţ, alcătuită şi publicată în 1911, la Chişinău, pe atunci de Arhimandritul Gurie, care făcea ascultare de exarh al mănăstirilor Episcopiei Chişinăului şi a Hotinului.

În anul 1920 la Tipografia Eparhială „Cartea Românească” apare cartea „Rugăciuni şi lămurirea lor” în 80 de pagini. De atunci s-a mai reeditat în câteva ediţii. Iar peste 84 de ani după prima ediţie avem în faţă această cărţulie, dar într-o formă completată, puţin modificată şi redactată. Editorii cărţii, precum menţionează ei înşişi, au păstrat în mare parte structura iniţială a cărţii, simplificând titlurile uneori prea lungi, încât cartea să corespundă exigenţelor cititorului contemporan.

Fiind un teolog iscusit şi „amator” al cultului creştin-ortodox, Mitropolitul nu afla o altă bucurie duhovnicească, decât cea a slujirii la Altarul lui Hristos. Dar, prin pilda personală, a reuşit să facă proces de deşteptare în inimile şi sufletele, cât a clericilor, atât şi credincioşilor, a sentimentului de dragoste faţă de cele sfinte şi sfinţitoare.

Dacă prima ediţie a cărţii prezenta o explicare şi tratare asupra rugăciunii, atunci ultima variantă prezintă o formă de catehism ortodox.

De fapt, cartea poate fi împărţită în două părţi: partea întâi cuprinde articole, care explică ce înseamnă rugăciunea, poruncile dumnezeieşti, fericirile, simbolul credinţei; partea a doua – prezintă cunoştinţe de bază despre Biserica Ortodoxă, sărbătorile şi posturile bisericeşti şi Sfintele Tainele.

Despre cinstirea duminicilor şi a sărbătorilor bisericeşti, într-o pastorală ierarhul vorbeşte despre „Cinstirea duminicii şi a sărbătorilor şi păcatul sudalmelor şi vorbelor urâte”, adresată păstoriţilor săi în luna iunie anului 1923, în care îndeamnă să respecte şi să cinstească duminici şi a sărbătorilor mai mari. Se solicită tuturor să respecte tradiţie, în duminici şi sărbători să meargă la biserică, nu la târguri. Tot în acelaşi an, într-o nouă pastorală, intitulată „Păcatul de la umblarea la iarmaroace în zile de duminici şi păcatul fumatului de tutun”, autorul demonstrează vatămă pentru creştinii vizitarea târgurilor în zile de duminici sau sărbători bisericeşti. Face trimiteri la canoanele sinoadelor ecumenice şi dintr-o carte pastorală a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în privinţa cinstirii duminicii:

„Sărbătorile creştine sunt zile de bucurie liturgică, de primire a Sfintei Împărtăşirii, prilej de sporită rugăciune şi de iubire frăţească. …Adevăratul creştin trăieşte în fiecare zi – şi chiar la fiecare oră a zilei – un eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel, Biserica luptătoare, de aici, de pe pământ, şi Biserica biruitoare, din cer, alcătuiesc un trup viu şi armonios, al cărui Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos” (p. 79-80).

Iată cum vede Mitropolitul sensul şi scopul postului în viaţa creştinilor: „Postirea trupească constă în abţinerea de la consumul produselor animale şi al băuturilor alcoolice, precum şi de la unirea trupească între bărbat şi femeie. Postirea sufletească înseamnă a-ţi feri propriul tău suflet-dar şi sufletele celor din jur – de toată răutatea (mândrie, pizmă, bârfă, zgârcenie, daruri şi vorbe urâte etc.). Asprirea postului s-au dimpotrivă, uşurarea lui (pentru copii, bolnavi, bătrâni, călători) – e bine să aibă binecuvântarea duhovnicului.

Postul este strâns legat de sărbătoare, fiind că bucurie duhovnicească a unei sărbători sfinte nu poate fi simţită cum se cuvine atâta vreme cât trupul nu este şi el curăţit şi el prin postire, iar sufletul cât mai luminat şi liniştit. Este bine ca postul să fie însoţit de rugăciune şi milostenie: rugăciunea întăreşte puterea de abţinere, iar milostenia arată măsura îmbunătăţirii noastre” (p. 82).

Mitropolitul face explicaţii dogmatico-liturgice asupra slujbelor ale Bisericii Ortodoxe. Astfel că, principalul săvârşitor şi administrator al slujbelor bisericeşti, menţionează autorul, este Dumnezeu, Cel care este şi Capul Bisericii; iar cel ce este botezat, întră în Biserica şi devine mădular al trupului mistic al lui Hristos.

În mod special, prezintă structura tipiconală ale laudelor bisericeşti: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile. Dă lămurire fiecărei slujbe şi arătând originea sau geneza acestora în cultul creştin.

Iarăşi, adresându-se către fiii săi duhovniceşti, ierarhul îndeamnă, cum trebuie să poarte credincioşii după încheierea serviciului divin şi părăsirea locaşului sfânt: „După slujbe, şi mai cu seamă după Sfântă Împărtăşanie, trebuie să avem mare grijă de sufletul nostru, să-l ferim de intinare şi deşertăciune. Sfinţii Părinţi numesc acest efort, această asceză, paza sufletului.

După terminarea slujbei, să nu ne lăsăm atraşi de discuţii lumeşti, de fleacuri sau bârfe! Să nu cădem şi bucuria şi iubirea care ne-a umplut sufletele! Să ne ferim de vulgarităţi şi ochiul, şi urechea! Să răspundem cu dragoste celor care ne vorbesc, schimbând însă vorba imediat ce am simţit că discuţia alunică spre rău, într-o formă sau alta.

Să nu uităm, deci, că liturghia iubirii lăuntrice de Dumnezeu, a cărei manifestare ascunsă este rugăciunea neîncetată, trebuie însoţită de liturghia iubirii de Dumnezeu prin slujirea aproapelui” (p. 101,102,103).

Î-i învaţă pe credincioşii ce este rugăciunea: „Rugăciunea este cucernica vorbire cu Dmnezeu, prin care Îi cerem toate cele de trebuinţă nouă, Îi mulţumim pentru milele Lui, pe care le revarsă asupra noastră, sau Îl lăudăm, Îl proslăvim pe Dânsul” (p. 7-8).

Tot în această carte găsim şi două cuvântări catehetico-morale, care abordează problema idolatriei şi magiei, şi un eseu, întitulat: De ce ne pierdem sfinţenia? În acest capitol autorul cu multă dragoste şi atenţie se adresează către cititor cu următoarele cuvinte: „Să ne gândim, fiecare, cum tratăm chipul lui Dumnezeu din noi şi cum folosim talanţii, harurile cu care păşim în viaţa de creştini, pentru a ne lucra asemănarea cu Dumnezeu”.

În final editorii au amplasat bibliografia, care s-a folosit pentru completarea lucrării de faţă.

Mitropolitul Gurie Grosu rămâne un ierarh al dragostei, al răbdării şi al smereniei, cel, care s-a sacrificat pentru Biserica lui Hristos, patria şi poporul român. A fost „pasionat al slujbei religioase în care simţea fiorii divini ai extazului, a mai suferit şi din cauza neîntrebuinţării sale, a apariţiei tot mai rare în preajma altarului”[3].

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

A intrat de tânăr în Mănăstirea Suruceni (1883), unde a ajuns stareţ (1906) şi a condus mănăstirea timp de mai mulţi ani. In 1917-1918 a militat fervent pentru unirea Basarabiei cu Ţara-mamă. În 1918 a fost ales arhiereu-vicar (cu titlul „al Ismailului”) pentru Arhiepiscopia Chişinăului. În 1932 a fost numit locţiitor de Episcop la lsmail, în 1933 ales episcop titular şi instalat oficial la 15 mai 1934. Deşi nu avea pregătire teologică, a fost un bun îndrumător al activităţii misionar-pastorale şi culturale din eparhia sa, unde a înfiinţat o tipografie, un orfelinat ş.a. A publicat diferite articole în periodicele basarabene. În vara anului 1940, în timp ce armata sovietică ocupa Basarabia, s-a refugiat în România. A asigurat timp de câteva luni locotenenţa scaunului episcopal de la Curtea de Argeş, continuând să poarte titlul „al Cetăţii Albe-Ismail”. La 1 septembrie 1941 s-a pensionat şi s-a reîntors în Basarabia.

Sursa: http://www.basilica.ro/

]]> http://personalitatibasarabene.info/17-septembrie-1943-%e2%80%93-a-trecut-la-cele-vesnice-in-chisinau-inmormantat-la-manastirea-suruceni-episcopul-dionisie-erhan_09_2011.html/feed 0 http://personalitatibasarabene.info/astazi-se-implinesc-noua-ani-de-la-trecerea-la-cele-vesnice-a-parintelui-sofian-boghiu_09_2011.html http://personalitatibasarabene.info/astazi-se-implinesc-noua-ani-de-la-trecerea-la-cele-vesnice-a-parintelui-sofian-boghiu_09_2011.html#comments Wed, 14 Sep 2011 19:43:58 +0000 admin http://personalitatibasarabene.info/?p=1194 La 14 septembrie 2011 se împlinesc noua ani de la trecerea la cele veşnice a Cuviosului Părinte Sofian Boghiu.

Cuviosul Părinte Sofian Boghiu s-a născut în satul Coconeştii Vechi, Bălti, în anul 1912. In 1925 intra ca frate în Mănăstirea Rughi, Soroca. In 1940 a absolvit Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, iar între anii 1940 – 1945 termina Facultatea de Teologie, Academia de Belle Arte şi Şcoala de Pictura Monumentală din Bucureşti. Este tuns in monahism la mănăstirea Dobruşa in 1936 si hirotonit preot în 1940.
A pictat mai multe biserici în tara şi peste hotare şi a fost câţiva ani profesor la Seminarul Monahal din Mânăstirea Neamţ.
Din anul 1952 este stareţ si duhovnic al Mănăstirii Antim devenind si unul din membrii de frunte ai vestitei grupări spirituale a ‘Rugului Aprins’. Intre anii 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică.
A trecut la cele veşnice la data de 14 septembrie 2002, fiind înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi îşi alesese din vreme locul de îngropare.

Fiica sa, Ileana Toma, ne-a povestit cu această ocazie crâmpeie din viaţa părintelui descendent din neam de preoţi, care a rămas în amintirea multor bucureşteni ca un adevărat duhovnic.

Prima dată când am explorat Bucureştiul, m-a uimit faptul că acest oraş este împânzit de biserici, multe din ele vechi şi importante monumente istorice. Stilul brâncovenesc al acestora umbreşte cu desăvârşire blocurile nenumărate din capitală şi, de fiecare dată când părăsesc oraşul, am impresia că este cel mai frumos din lume. În ultima mea vizită acolo am aflat o legendă extraordinară, care m-a făcut să iubesc acest oraş şi mai mult: legenda Ciobanului Bucur. Se spune că acest cioban, cu mai bine de şase secole în urmă, a iernat pe malul Dâmboviţei, râul care străbate azi capitala României, şi a ridicat acolo o biserică. Această biserică a îndurat multe şi, conform pisaniei, a fost chiar reconstruită de Mircea cel Bătrân în anul 1416, care a îngropat pe acelaşi deal rămăşiţele ostaşilor căzuţi în lupta cu turcii de la Giurgiu. Într-o zi, am mers să aflu mai multe de la părintele care slujeşte acolo. Mare mi-a fost bucuria când mi s-a spus că, timp de 37 de ani, acolo a slujit un preot basarabean – părintele Alexie Bârcă. Părintele mi-a povestit că preotul Alexie a fost unul dintre marii duhovnici ai Bucureştiului şi că a rămas pentru el model de slujitor al altarului. Părintele Ionuţ m-a sfătuit să vorbesc cu fiica preotului Alexie, doamna Ileana Toma, care a scris o carte despre tatăl său. „Părintele Alexie, preotul lui Dumnezeu” era titlul cărţii pe care am primit-o în dar.

Povestea preotului refugiat

Nu a trecut mult timp şi am mers în vizită la fiica preotului Alexie. Ajunsă la doamna Ileana, am fost invitată în apartamentul răcoros de la parter, pe a cărui pereţi albi atârnau icoane vechi, dar foarte bine păstrate. Doamna Ileana era bucuroasă să întâlnească o basarabeancă. „Tatăl meu s-a născut în 1901”, începuse ea să povestească. „S-a preoţit târziu, fiindcă s-a căsătorit flăcău tomnatic. A terminat mai întâi Facultatea de Matematică de la Cernăuţi şi după aceea Facultatea de Teologie din Chişinău. A fost la început preot la ţară, ceea ce i-a plăcut foarte mult. A slujit în satul Prajila din judeţul Soroca. După asta, a fost avansat ca al doilea preot în târgul Râşcani, judeţul Bălţi. Râşcani era un târg mare şi avea un liceu comercial şi de meserii, care fusese înfiinţat de ctitorul bisericii, boierul Râşcanu, cu un legat testamentar conform căruia directorul liceului trebuia să fie al doilea preot din Râşcani. Deci, tatăl meu, când a fost numit la Râşcani, a devenit automat directorul liceului şi profesor de religie acolo”. Viaţa s-a aşezat în albia normalului, s-au născut patru copii – trei fete şi un băiat – şi nimic nu părea să întineze fericirea familiei. Vestea despre cedarea Basarabiei l-a zguduit pe tânărul preot. „În seara zilei de 27 iunie, un evreu din târgul Râşcani a venit la tata şi l-a anunţat că a doua zi se cedează Basarabia. El i-a spus: „Părinte, refugiaţi-vă, că s-au făcut listele pentru deportări şi dumneavoastră sunteţi al treilea pe listă”. Atunci, tata s-a dus la părintele Vasile Popovici, protopopul, care stătea peste drum de noi, şi i-a spus lucrul acesta. Ei au decis ca a doua zi dimineaţa să plece”. M-a străfulgerat un gând: ce m-aş face, dacă în seara asta aş fi anunţată că trebuie să plec imediat din oraşul în care trăiesc, neavând timp să-mi revăd părinţii, poate pentru totdeauna? „Dimineaţă, tata s-a dus până-n sat şi a angajat pe cineva cu căruţă, care să-l ducă până la Prut. Ajunşi la râu, tata a trecut cu noi şi ne-a lăsat la Ştefăneşti, în judeţul Botoşani. A descărcat căruţa şi s-a întors să ducă calul şi trăsura înapoi. Deja se mina podul de la Ştefăneşti ca să fie dat în aer”. La primul refugiu, doamna Ileana avea 4 ani şi 8 luni. Ţinea minte tot ce s-a petrecut atunci, zicând că refugiul a forţat-o să aibă amintiri prea devreme. În aceeaşi cameră cu noi era şi soţul ei, domnul Eugen, care asculta cele povestite. Pendulul ceasului amintea de scurgerea tăcută a clipelor, atunci când doamna Ileana punea capăt frazei, ca să înceapă o alta.

„Pâinea de refugiat nu este chiar atât de dulce”

Refugiul i-a adus tocmai în judeţul Alba, în satul Sibişeni, unde părintele a fost transferat ca preot, fiind ajutat chiar de mitropolitul de atunci al Ardealului, Înalt Preasfinţitul Nicolae Bălan. Peste un an, părintele a revenit în Basarabia eliberată. Însă bucuria revenirii acasă nu a durat mult, căci peste trei ani, în 1944, părintele şi familia sa s-au refugiat iarăşi. „În momentul refugiului din 1944, tata a mers din clasă în clasă şi a spus că cine vrea să se refugieze cu el, îi asigură loc prin Ministerul Învăţământului la internat şi condiţii ca să termine liceul. Au fost câţiva elevi care au făcut lucrul acesta şi care aici au terminat facultăţi şi au avut cariere frumoase. Ei veneau la Biserica „Bucur”, după ce tata fusese numit preot acolo, şi-i spuneau „părintele director”. Doamna Ileana a scos din albumul vechi ce stătea pe masă o fotografie. Pe verso scria: 29 august 1970, aniversarea a 38 de ani a promoţiei anului 1932, clasa a VII-a B, Liceul eparhial din Chişinău. Ceea ce o făcea specială era că poza a fost făcută în curtea Bisericii „Bucur”. „Pentru acele eleve Biserica „Bucur” devenise un loc în care se simţea mirosul pământului de acasă”, a spus doamna Ileana, zâmbind. „Totuşi, să nu credeţi că pâinea de refugiat este chiar atât de dulce. Îmi amintesc că ne-a fost foarte greu. Nu aveam destulă mâncare. Într-o zi mânca la prânz cu noi tata, în alta – mama. Tata a lucrat şi la fermă, ca muncitor. Salariul de preot nu-i ajungea, de aceea muncea acolo, împreună cu încă un preot, Ilie Tocan, fost profesor la Liceul eparhial din Chişinău. Ei lucrau la sortatul şi pusul cartofilor în pământ”.

Părintele Alexie la Biserica „Bucur”

Povestea părintelui Alexie nu contenea. Am aflat că a fost numit preot la Biserica „Bucur” în 1949, după ce a lucrat ca preot misionar la fabricile din Bucureşti. „Când a fost numit slujitor acolo, se temea că n-o să ştie să vorbească. Atunci, un părinte apropiat i-a spus: „Vorbeşte cum vorbeşti dumneata şi o să te înţeleagă, fiindcă se simte că-i iubeşti”. Lui tata îi plăcea să lucreze cu oamenii, dar Biserica „Bucur” nu avea parohie. Exista o lume care venea din curiozitate, ca la un monument istoric. Biserica „Bucur” e o biserică ţărănească în mijlocul unui oraş în care se pretinde a fi prima biserică. E o legendă – nu există date istorice -, dar e o legendă formidabilă. Un oraş care a devenit capitala ţării, un oraş care a devenit important s-a cristalizat, s-a concentrat în jurul unei biserici ridicate de un cioban. Tatălui meu îi plăcea foarte mult legenda”. Pe parcurs, la biserică au început să vină credincioşi, dintre care mulţi simţeau nevoia de a se spovedi la părintele Alexie. „Populaţia din Bucureşti este deosebită, pentru că are oameni de înaltă cultură, cu nevoi spirituale foarte mari, dar şi oameni care abia au putut să parcurgă drumul ca să nu fie analfabeţi. Toţi aceşti oameni aveau nevoie de duhovnici”, explică doamna Ileana. „Părintele îşi iubea enoriaşii şi, de multe ori, noi, copiii lui, aveam senzaţia că-i iubeşte mai mult”. În timp ce doamna Ileana povestea, mi-am amintit de cele scrise de ea în carte despre grija pe care părintele o purta corului, de florile de pe colina bisericii, pe care părintele le îngrijea cu multă migală, de nopţile petrecute în micuţa casă de pe colină în timpul posturilor, pentru a se dedica întru totul credincioşilor. „Am povestit în cartea despre Părintele Alexie şi în alte cărţi pe care le-am scris despre suferinţele poporului nostru, pentru că am crezut că lucrurile astea trebuie povestite şi va putea fi restabilită o normalitate pe baza eticii creştine. Însă intelectualii de mare calitate, care au supravieţuit ca intelectuali formatori de opinie în toţi aceşti 50 de ani de comunism în România, au strâmbat din nas la povestirile noastre”. Vedeam părerea de rău în privirea doamnei Ileana. „Eu sunt obsedată de Basarabia adevărată, de Basarabia românească. A rămas puţin din ea acum, dar asta nu înseamnă că ea trebuie lăsată…”.

Ecaterina Luţişina,
studentă la Universitatea de Stat din Moldova

sursa: www.timpul.md

În anul morţii lui Stalin, 1953 este amnistiat. Întorcându-se în patrie, episcopul Nectarie, l-a numit paroh, la biserica din satul Şestaci, raionul Cotiujeni. Din 1956 este transferat ca paroh la biserica Sf. Gheorghe din satul Cobâlnea, raionul Rezina, unde a slujit până la sfţrşitul vieţii sale. Peste opt ani de la decesul soţiei sale, părintele Ioan este tuns în monahism cu numele de Hrisostom de către mitropolitul Serapion în anul 1988. În aceeaşi zi este ridicat în cin de arhimandrit.
Părintele Hrisostom a fost un distins teolog, traducător, polyglot, poet şi orator, care şi-a exprimat fidelitatea şi râvna pentru Biserică în volumele de versuri, traducerile din operele Sfinţilor Părinţi şi predici.

În anul 2009, la zece ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Hrisostom, graţie eforturilor Prot. Zosima Toia, protopop de Chişinău, care este unul din fidelii fii duhovniceşti ai părintelui Hrisosotom, au văzut lumina tiparului un volum de versuri religioase cu genericul „De vorbă cu mine însumi” şi o monografie intitulată „Slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti” în care este prezentată viaţa regretatului părinte.

Prot. Zosima Toia, protopop de Chişinău: Părintele Hrisostom Sochircă, a fost acela, care în vremuri de prigoană împotriva Bisericii, nu s-a temut să mărtuirsească cuvântul lui Dumnezeu. Curajul său a fost exemplar pentru creştinii din parohiile satelor Şestaci şi Cobâlea, unde părintele obişnuia să oficieze serviciile divine.
Vorba sa dulce, înţeleaptă şi pe înţelesul tuturor avea puterea de a umple până şi curtea Bisericii de creştini. Părintele a ţinut foarte mult la turma sa, şi din acest motiv practic nu există casă în Şestaci şi Cobâlnea unde el să nu fi intrat, pentru a da un sfat aşezat şi pentru a spune o vorbă mângâietoare.

Bibliografie:
Prot. Zosima Toia. “Părintele Hrisostom, slugă credincioasă a voinţei dumnezeieşti.” Chişinău anul 2009.

Antonina Sârbu
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/