Din păcate, rolul feţelor bisericeşti în istoria Basarabiei a fost mereu ignorat pe nedrept. S-a vorbit foarte mult despre personalităţi politice, despre oameni de cultură, dar s-a scris foarte puţin despre cei care au făcut cel mai mult pentru spiritualitatea basarabeană. Călugărilor, preoţilor şi ierarhilor nu le-a fost rezervată nici a suta parte din locul pe care l-au meritat pe deplin.

Mica lucrare „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”, pe care a scos-o la capăt cu voia lui Dumnezeu bunul meu prieten Mihai Bortă, este foarte importantă din acest considerent.

Din start trebuie să evidenţiez că este binevenit faptul că datele, articole, au fost culese din presa periodică, din arhivele naţionale şi sistematizate într-o lucrare, nu de către un istoric pe care îl interesează mai mult expunerea anumitor evenimente şi date obiective, ci de un teolog, care atrage mai multă atenţie la trăirea duhovnicească a personalităţilor descrise în carte.

Lucrarea este îndrăzneaţă şi prin faptul că încearcă să spargă unele tipare, rezervând spaţiu unor aşa personalităţi controversate cum ar fi ieromonahul Inochentie Levizor de la Balta, după moartea căruia, în spaţiul dintre Bug şi Nistru s-a născut mişcarea sectară a „inochentiştilor”. Activitatea controversată a acestei secte, rupte din trupul Biseriii Ortodoxe, a lăsat o umbră asupra părintelui Inochentie, din care cauză numele său a devenit unul indezirabil pentru mulţi ani. Este pentru prima dată, de la moartea acestei mari personalităţi, când se încearcă reabilitarea sa, scoţând la lumina zilei fapte care au rămas necunoscute pentru cea mai mare parte a publicului. Acest subiect este dezvoltat mai detaliat de domnul Mihai Bortă într-o altă lucrare, dedicată în mod special personalităţii lui Inochentie de la Balta, care, cu voia lui Dumnezeu, urmează să vadă lumina zilei.

Suntem plăcut surprinşi că autorul cuprinde nu doar personalităţi care au pus umărul la înflorirea vieţii culturale a Basarabiei, cum ar fi poetul şi preotul militar Alexei Mateevici, autorul versurilor „Limba noastră”, care au devenit imnului Republicii Moldova sau preotul şi compozitorul Alexandru Cristea, care a pus pe note minunatele versuri ale lui Mateevici, dar şi preoţii din sate, cum ar fi părintele Ştefan Ciuhureanu (1810-1896), care a păstorit comunitatea de creştini ortodocşi din Olişcanii de Sus, făcând misiune printre rascolnici şi printre evrei, dintre care mai mult de 100, sub influenţa lui, s-au creştinat. Nu au fost trecuţi cu vederea şi preoţi care au acceptat martirajul în perioada regimului comunist: protoiereul Alexandru Baltaga (1861-1941), arestat de NKVD şi deportat în Kazan, unde îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu; protoiereul Ieremia Ciocan (asasinat în 1941 în închisoarea din Chişinău); arhimandritul Serafim Dabija, persecutat de regimul sovietic pentru poziţiile şi convingerile sale. Faptul că aceştia au primit cu ochii deschişi moartea pentru credinţă demonstrează cât de profundă şi cât de sinceră era între Prut şi Nistru credinţa în mântuire.

Basarabia este spaţiul unde se intersectează lumea românească şi cea slavă, dovadă este faptul că basarabenii s-au integrat deplin atât în viaţa ortodoxiei româneşti (Nestor Vornicescu, mitropolit al Olteniei, Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului), cât şi în viaţa ortodoxiei ruseşti (Arsenie Stadniţchi, mitropolit de Taşkent şi Turkestan, protoiereul Ivan Covaldji).

Lucrarea nu este atât o culegere enciclopedică, cât un pomelnic şi un manual de formare a unei personalităţi. Pentru o societate care este lipsită (sau a fost lipsită) de o coloana vertebrală, o societate care duce o lipsă acută de modele morale, astfel de „manuale” sunt aidoma oxigenului şi hranei pentru organismul uman.

Recenzie semnată de: Octavian Racu.

Părintele Pertu Donici este născut în anul 1837. A studiat la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care îl absolveşte în anul 1859, după care este angajat ca profesor la Şcoala Spirituală din Chişinău (Chişinevskoe duhovnoie ucilişce), unde activează până în anul 1872, când este transferat la Şcoala Eparhială de Fete (Eparhialinoe jenskoe ucilişce).

La 7 februarie 1860, este hirotonit ca preot pentru catedrala „Înălţarea Domnului” din Chişinău. La 17 ianuarie 1863, este transferat la biserica „Sf. Teodor Tiron” din Chişinău. A îndeplinit şi unele funcţii în conducerea eparhială. Între anii 1863-1872, a fost adjunctul protopopului bisericilor din oraşul Chişinău, între 1874-1876 – membru al Consiliului Pedagogic de pe lângă Seminarul Teologic din Chişinău. În anul 1878 este ales protopop al bisericilor din oraşul Chişinău, iar mai apoi este numit în această funcţie de către Arhiereul Eparhial. În această funcţie a activat până la 2 iunie 1884. Până la sfârşitul vieţii pământeşti a fost membru al Frăţiei „Trei Ierarhi” de la Seminarul teologic din Chişinău. La 1 ianuarie 1881 este ales, de către preoţii din Chişinău, membru al Consiliului Eparhial, aflându-se la acest post până în anul 1884.

Pentru activitate rodnică pe tărâmul pedagogic şi pastoral, a fost deseori menţionat de către conducerea eparhială. În anul 1863, a fost decorat cu bederniţă, în 1870 e menţionat cu  binecuvântarea Sfântului Sinod, în 1871, este decorat cu scufie violetă de catifea, în 1876 primeşte camilavcă violetă de catifea, în 1879 primeşte crucea de aur şi insigna „Crucii Roşii”, iar în anul 1883 este decorat cu ordinul „Sfânta Ana” de gradul III.

După o boală grea şi îndelungată, pe data de 28 septembrie 1889, trece în lumea celor drepţi. Este înmormântat în cimitirul central din Chişinău, alături de mama, soţia, fiul şi nepotul său.

Nicolae Fuştei, Biserica “Sf. Dumitru” din Chişinău 100 de ani de la finisarea construcţiei.”