Si iata ca, în asteptarea noastra sa ne vina raspunsul Ministerului de justitie, la propunerea acuzatorului public Vladescu, în ziua de 13 Ianuarie 1949 suntem urcati într-o duba hidoasa si transportati la Vacaresti. Primirea ne-au facut-o gardienii, cu înjuraturi si îmbrânceli. Impreuna cu parintele Rosca Sergiu, am fost condusi la infirmeria închisorii, unde erau asa-zisii criminali de razboi. Am gasit pe generalul Iacobici, fost sef al Marelui Stat Major si ministru de razboi, pe fostul ministru al economiei nationale, Potopeanu, si pe Atta Constantinescu, fiul lui Constantinescu-Porcu, fost ministru, pe colonelul Popescu Cetate, fost presedinte al Tribunalului Militar din Craiova, care o judecase pe Ana Pauker, pe colonelul Caracas, fost comandant al legiunii de jandarmi Lapusna. Imi amintesc de Atta Constantinescu, care suferea de foame. Implora sa i se dea supliment. Slabise asa de tare încât hainele îi atârnau pe corp ca pe o prajina.

Asistenta medicala era foarte defectuoasa. Medicii raspuneau aproape totdeauna ca nu au medicamente. Cei mai grav bolnavi erau ridicati si dusi în saloanele de urgenta. In infirmeria Vacaresti am gasit o situatie noua: detinutii posedau Noul Testament, desigur în mod clandestin. Noi, cei doi preoti, citeam în fiecare zi evanghelia respectiva si o comentam. Organizam discutii apologetice, cerute de catre unii dintre internatii politic. Se punea problema existentei lui Dumnezeu. Participau la discutii foarte multi frati de izolare. Erau ingineri, profesori, ofiteri, magistrati, care dovedeau o solida cultura teologica. Afara de discutiile teologice se angajau si discutii patriotice.

Imi amintesc de povestirile generalului Iacobici, fost ofiter în armata austro-ungara. Ne povestea ca atunci când s-a pus problema unirii Ardealului cu tara-mama, el era cu doi colegi ofiteri superiori: un austriac si un ungur. S-au despartit frateste si au trecut fiecare în armata neamului sau. In timp ce austriactul si maghiarul erau indispusi si tristi, românul era în culmea fericirii. Desi facuse armata în statul austro-ungar, el ramasese român pâna în strafundul sufletului sau. Tot în închisoarea Vacaresti am întâlnit pe preotii Dumitru Argint si Nica Tuta, pe atunci arhidiaconi la Catedrala Patriarhala.

De la 14 Ianuarie la 2 Februarie 1949, cât am stat la Vacaresti, am putut cunoaste îndeaproape pe marii români: generalul Iacobici, academician si prof. universitar Ion Petrovici, colonel Popescu Cetate, general Olimpiu Stavrat, fost guvernator al Basarabiei etc. Atitudinea lor de fiecare zi confirma o educatie solida si o admirabila tinuta morala si patriotica. Toate povestirile lor inspirau respect si admiratie. Oamenii aratau ca în preocuparile lor profesionale erau condusi de dorinta si hotarârea de a-si iubi patria. Toti erau preocupati de soarta sotiilor si a copiilor. Aproape nimeni nu se gândea numai la soarta lui. Isi dadeau seama ca erau izolati de societatea care se schimbase radical sub imperiul conceptiei Rasaritului. Se judecau procese la Tribunalul Poporului si toate confirmau ca, odata ajuns la Vacaresti, nu mai ai sanse de scapare. Destinul îti era hotarât: exterminarea.

Dupa 2 Februarie 1949, când am fost ridicat de la Vacaresti si predat rusilor, familia mea mã considera mort. Sapte ani nu am scris nimic. Sergiu Rosca cerea mereu sa fie judecat, deoarece dosarul nostru comun fusese predat rusilor si parintele Rosca nu avea nici un fel de dosar. Când îl aduceau la Tribunal, el se adresa presedintelui si cerea sa fie judecat. Totodata, el facea cunoscut ca dosarul nostru comun a fost expediat, cu mine, peste granita. Sotia mea si rudele care au asistat la proces îsi dadeau seama ca eu sunt pe alte meleaguri.

Despartirea de parintele Rosca a fost dramatica. Eram ca doi frati. Ne rânduiam si citeam zilnic evanghelia respectiva facând comentariile necesare. Toti internatii din infirmeria Vacaresti cunosteau continutul dosarului nostru si toti asteptau sa ne vada încadrati în aceeasi cauza antistalinismul. Când colo, în ziua de 2 Februarie sunt strigat de gardianul de serviciu, si îmi spune sa iau toate lucrurile si sa-l urmez. Eram nedumerit. Ne-am îmbratisat si am plecat în necunoscut. Ce se va întâmpla cu mine nu stiam. Am fost urcat într-un Jep si dus din nou la sediul Securitatii din calea Rahovei. M-au coborât si m-au încarcerat din nou într-o celula.

La 3 Februarie 1949 am fost dus la directorul închisorii, care mi-a spus ca sunt eliberat. M-a pus sa semnez ca am primit totul de la închisoare si ca nu am nici o pretentie fata de ei. Am multumit si cu bagajul în spinare am coborât în strada. M-am pomenit ca sunt însotit de un plutonier pe care îl chema Moraru. Am mers împreuna pâna la poarta bisericii Domnita Balasa, vizavi de Tribunalul Mare. Vad ca se opreste o masina si sunt invitat sa urc în ea, motivând ca voi fi dus spre casa. Unul dintre cei doi cu masina m-a înjurat ruseste si m-a fortat sa intru. Moraru, deci, fusese agentul de predare a mea catre reprezentantii sovietici. Astfel “preluat” de pe strada, am fost dus la Constanta, la închisoarea si tribunalul sovietic de aici. Am fost judecat pe 9 Iunie 1949 de sovietici si condamnat la munca silnica pe viata. Fusesem acuzat pentru articolele antistaliniste publicate la începutul razboiului si pentru faptul ca nu vroiam sa recunosc ca exista o “natie moldoveneasca”.

La 9 Octombrie 1949, împreuna cu alti detinuti, am fost îmbarcati într-un tren si am luat calea suferintelor în lagarele rusesti. Câteva luni am stat în închisoarea de tranzit din Dnepropetrovsk. Eram extrem de slabit. Am fost ajutat sa ma întremez de o doctorita, Zaiteva. La îndemnul ei am scris la câteva manastiri din Basarabia si, de acolo, am primit pachete cu alimente si fructe. In cartea mea îi pomenesc pe toti acei inimosi crestini care m-au ajutat sa revin la viata.

In închisoare erau detinuti de diferite culte. Acestia se organizau în grupe separate si faceau rugaciuni, atât seara cât si dimineata. Noi, românii, în numar de vreo douazeci, ne rugam în limba noastra în mod regulat. La fel, unitii ucraineni din apus, catolicii si ortodocsii rusi. Administratia închisorii nu era în masura sa opreasca rugaciunea. Toti traiau cu speranta ca va muri Stalin si ca urmasii lui vor amnistia milioanele de detinuti.

Patru luni cât am stat la Dnepropetrovsk am vazut atâtea suferinte, atâtia oameni distrusi, care fiind cu gândul la sotiile si copiii lor deveneau pur si simplu neoameni. Nu vedeai o fata vesela, un zâmbet, n-auzeai o gluma, nimic ce poate relaxa. Singuri blatnoii [hotii] erau în apele lor. Ei declarau ca închisoarea este casa lor parinteasca (“rodnoi dom”).

Când primea un “fraier” pachet, blatnoii îl obligau sa-l împarta cu ei. Cel putin jumatate din pachet i-l luau hotii. Era obligat sa-l dea cu mâna lui. Daca nu dadea, i se lua totul. Administratia nu intervenea. Facea impresia ca era un jaf conventional, ca unii gardieni nu erau straini de jafurile blatnoilor.

In ziua de 1 Martie 1950 am fost îmbarcati în vagoane “stolîpin” si dirijati spre Harkov. Doctorita Zaiteva, înainte de plecare, m-a chemat în ambulatoriul respectiv si mi-a spus confidential ca ne trimit în regiunea Sverdlovsk din Urali. Destinatia era localitatea Azanka, raionul Tavda, regiunea Sverdlovsk. Acolo se prelucreaza lemnul adunat din taiga. Deci, va fi o clima mai dulce decât la Polul Nord. Vagoanele “stolîpin” erau special amenajate ca sa nu se poata evada. Intr-un compartiment erau paisprezece locuri. Etajul I si II aveau câte patru locuri. Când erau detinuti mai multi, înghesuiau si bagau câte douazeci de persoane. Usile se încuiau, iar în locul geamurilor erau niste gratii de fier. Insotitorii se plimbau tot timpul pe culoare si nu admiteau convorbiri si nici miscari suspecte. Toata atentia lor era îndreptata spre a observa daca nu-i vreo tentativa de evadare. Mâncarea ne-o dadeau rece: pâinea neagra ca pamântul si peste sarat. Apa ne-o serveau însotitorii când doreau ei. In vagonul nostru era o asistenta medicala, care trebuia sa ne dea ajutor în caz de nevoie. Erau cazuri când unii mureau. Mai ales cardiacii. Erau scosi imediat si predati la prima statie. Din Dnepropetrovsk am plecat noaptea. Tot noaptea am ajuns la Harkov. Din gara ne-au urcat în dubele închisorii si ne-au transportat spre destinatie. Aici am fost repartizati prin celule, câte doi-trei.

In închisoarea de tranzit de la Harkov am întâlnit pe profesorul de muzica Usanevici, de la Soroca, care a murit mai apoi, în anul 1956, dupa amnistierea lui Hrusciov, în închisoarea din Vacaresti. Am stat la Harkov putin. Conditiunile erau aceleasi: grele si amare. Tratamentul era groaznic. Am mai întâlnit aici un preot ortodox ucrainean si mai multi diplomati polonezi, arestati la Varsovia dupa 1945. Fusesera tinuti în lagarele sudice iar acum erau condusi spre marea închisoarea moscovita “Krasnaia Pres”. Aici am întâlnit pe locotenent-colonelul Jitianu, de la Focsani. Fusese prizonier de razboi si pentru ca refuzase sa se înroleze în diviziile “Tudor Vladimirescu” si “Horea, Closca si Crisan” fusese condamnat la 25 de ani si acum era condus spre Nord. La Harkov am mai întâlnit un fost ofiter NKVD, condamnat si el. Când m-a vazut îmbracat în preot s-a culcat lânga mine si mi-a marturisit tot romanul vietii sale. Era cabardin din Caucaz. Fusese maior NKVD-ist. Dupa anul 1945 fusese trimis în Franta pentru repatrierea emigrantilor rusi albi, al caror numar era considerabil. Avea în grija sa un arondisment (raion) din Paris. Venise de la Moscova înarmat cu literatura de propaganda, bine ticluita, pentru ademenirea rusilor albi si repatrierea lor. Adunase carti, în care erau tiparite decrete de legi, ce glasuiau ca U.R.S.S. a suprimat toate legiuirile din trecut referitoare la situatia emigrantilor. Se iartã totul si celor ce se repatriazã li se restituie toate bunurile avute înainte de revolutia din 1917. Totul era o farsa. “Noi stiam adevarul, dar trebuia sa mintim si sa sustinem cele enuntate în decretele tiparite si distribuite pe gratis solicitantilor”, spunea maiorul. Dupa ce îi treceau în tabele de repatriere, erau urcati pe vapoare si expediati spre Feodosia (Crimeea). De aici erau urcati în trenuri si trimisi direct în Siberia. Erau condamnati la câte 10 ani. Procesele se judecau la Feodosia. “Intr-una din zile îsi amintea maiorul s-a prezentat la mine o tânara rusoaica de o frumusete rara. Era nascuta în Franta. Parintii ei erau batrâni, avusesera în Moscova un cvartal de case si o fabrica. Citind decretele care le garantau restituirea bunurilor au hotârat sa se repatrieze. Pe tânara o chema Tamara. Mi s-a facut mila de ea. E drept ca-mi cazuse cu tronc la inima. Era prea frumoasa si gingasa ca sa ma îndur s-o trimit în Siberia. I-am spus sa astepte pâna termin cu ceilalti si la urma voi rezolva si cazul ei. Am invitat-o la un restaurant, pe contul meu, si în timpul mesei i-am explicat ce o asteapta daca se repatriaza. I-am propus sa ne casatorim si sa fugim în America. Eram hotarât. Eram satul de minciuni si de teatrul pe care-l jucam. Am condus-o acasa si i-am repetat propunerea mea. I-am dat adresa parintilor mei din Caucaz si i-am spus ca nu stau nici o clipa la îndoiala. Ne casatorim si fugim în America. N-am dormit toata noaptea. A doua zi, Tamara mea s-a dus la comandamentul nostru de repatrieri si m-a denuntat. Inainte de a se duce la comandament, mi-a dat telefon spunându-mi ca mai mult crede în decretele publicate decât în cuvântul meu. Imediat am fost arestat, urcat în avion, trimis la Moscova, unde am fost condamnat pentru înalta tradare la 25 de ani de munca silnica.

Tamara, împreuna cu parintii ei s-au repatriat. Cum era de asteptat, a ajuns în Siberia cu 10 ani în spinare. Atât ea cât si parintii ei. De acolo a reusit sa scrie parintilor mei o scrisoare în care îsi blestema soarta, cerându-si pe aceasta cale iertare. Dar totul era zadarnic.

Din tot ceea ce v-am povestit cred ca ati înteles ca nu exista pe fata pamântului un regim mai crud ca cel sovietic. Nimeni nu-i în stare sa minta în asa hal cum mint ei. Il zapacesc pe om de nu mai crede adevarul, ci minciuna. Cazul Tamarei nu-i singurul. Au fost si sunt mii si sute de mii. Eu ma simt om numai de când am ajuns în închisoare. Aici nu mai sunt obligat sa mint si veti întâlni multi ca mine, caci traim în regimul diabolic al minciunii staliniste”. La Vorkuta, nu am renuntat la a ne ruga lui Dumnezeu, chiar daca sufeream grele pedepse pentru aceasta. In fiecare Duminica si sarbatoare faceau rugaciuni la care luau parte si credinciosi laici. Eu, fiind singurul preot ortodox, faceam slujba împreuna cu românii basarabeni, bucovineni, ardeleni, moldoveni si regateni, la care luau parte si ortodocsii rusi si ucraineni. Preoti catolici oficiau “messa” lor si îi împartaseau pe credinciosii lor. Noi nu puteam oficia liturghia, caci nu aveam antimense. Dupa ce am luat legatura cu manastirile din Basarabia, ni se trimitea în pachete împartasania pentru bolnavi. Procuram stafide de la detinutii gruzini si alti caucazieni si faceam vin. Astfel puteam împartasi si pe credinciosii ortodocsi. Când se descoperea ca practicam rugaciuni în comun, eram încarcerati si ni se micsorau ratiile de mâncare, se oprea corespondenta celor de pe teritoriul U.R.S.S., pachetele si alte avantaje.

Lupta antireligioasa se ducea de catre administratia lagarului într-un tempo accelerat. Norocul nostru era ca turnatorii fiind demascati, îi ocoleam ca sa nu afle de adunarile noastre. Goana dupa credinciosi se facea mai ales cu ocazia sarbatorilor de Craciun si de Pasti. In lagarul de la mina 29 era si un grup de români din cele sapte sate din Ucraina subcarpatica, rupte de la Maramures. Acestia apartineau sectei martorii lui Iehova si erau izolati de restul românilor. Cu ocazia sarbatorilor nationale, tot în secret, organizam comemorari de ordin national. Desi procentul românilor, în raport cu al ucrainenilor, rusilor si nemtilor, era mic, noi totusi nu lasam sa treaca nici un eveniment din istoria tarii si a bisericii noastre pe care sa nu-l comemoram. Ne adunam la câte un român, într-o baraca si acolo, stând pe paturi, ne faceam datoria. Totdeauna începeam cu rugaciunea. Taranii basarabeni si bucovineni, care formau majoritatea românilor, luau parte activa la toate comemorarile noastre. Impartasania o faceam individual si în mare secret. Impartaseam români, rusi si ucraineni ortodocsi. La mina 29 era un preot lipovan (de credinta veche), de prin tarile baltice, care visa mereu sa se elibereze si sa vina în Dobrogea noastra, unde stia ca sunt multi de ai lor. In lupta pentru derutarea autoritatilor, detinutii inventau fel de fel de metode. Cartile de rugaciuni erau confiscate fara mila. Se faceau perchezitii saptamânale si tot cea ce gaseau, ca material religios, confiscau si ardeau. Inventasem o metoda pe care n-o stiau nici politrucii, nici turnatorii lor. Sub saltele erau scânduri. Caraliii, când faceau perchezitia, ridicau saltelele. Scândurile însa, nu. Atunci am batut câte doua chingi de cauciuc în partea de dedesupt a scândurii si fixam acolo cartile de rugaciuni. Am pastrat un Noul Testament, un Ceaslov si o Carte de rugaciuni pâna m-am eliberat, fara a fi descoperite.

Cu ocazia Sfintelor Pasti din 1954 a sosit un pachet cu alimente pe numele meu. Era din Calarasii Basarabiei. Postarita m-a chemat si m-a întrebat de la cine primesc pachete. I-am raspuns ca mie îmi trimit pachete diferiti credinciosi, dar nu-i tin minte pe toti. “Pe Lungu îl stii?” ma întreaba postarita. “Eu stiu mai multi Lungu, dar nu stiu care o fi de data asta”. Ea ma întreaba: “Pe Lungu Nicolae din Calarasi Moldova îl cunosti?” “Da”, îi raspund eu si desface pachetul. Deasupra era o scrisoare cu litere latine. Era un scris frumos. Ca sa nu mai cheme translator, îmi ceru sa-i traduc eu continutul. Scrisoarea începea asa: “Draga parinte Vasile, în preajma Sfintelor Sarbatori îti trimit câte ceva din bunatatile produse de binecuvântatul pamânt al Basarabiei noastre. Sa stii ca noi traim ca în rai. Mâncati din putinul nostru dar si dati slava lui Dumnezeu. N. Lungu”. Asa de frumos era scrisul încât a impresionat-o pe postarita rusoaica. I-am dat si ei o bucata de slanina, de brânza si câteva mere domnesti. A multumit si mi-a dat pachetul fara a-l controla pâna la fund. In baraca ma asteptau fratii români, cu care totdeauna împarteam darurile. Am pus totul pe masa si ne-am împartasit din cele trimise de Lungu. Eu însa habar naveam cine-i el. Am aflat mai târziu ca era un calugar de la manastirea Hîrjauca, caruia parintele Gheorghe Plamadeala din Calarasi îi dadea pachetul si el mi-l expedia.

Dupa ce am împartit darurile din pachet, am gasit pe fund, un borcan cu miere. Baietii din schimbul II, care în timpul împartirii darurilor se odihneau, au aparut sa ia si ei parte la împartasanie. Am destupat atunci borcanul cu miere si am început sa le torn pe pâine. Observ spre fundul borcanului un capat de sfoara. “Ce neglijenta si din partea acestui Lungu? Sa lasi sfoara în miere. Pacat”. Am scurs toata mierea si când am tras sfoara am vazut ca pe fundul borcanului era ceva învelit în hârtie de pergament. Desfac hârtia si în mijloc gasesc o scrisoare tot asa de artistica ca si cea citita postaritei. In aceeasi scrisoare erau si 300 de ruble. De data aceasta, Lungu scria: “Draga parinte Vasile, nu te potrivi la scrisoarea prima. Acolo-i minciuna tot. Adevarul este ca la noi îi iad. Deportarile si foametea ne distrug. Rugam pe bunul Dumnezeu sa ne ajute sa scapam la limpezis. Rugati-va pentru noi. Lungu”. Dupa aceasta am mai primit pachete asemanatoare de la parintele Mihail Spinei din Boldurestii Lapusnei, de la parintele Teoctist Procopan din Moldova-Orhei, de la consateanul meu, învatatorul Miron Balan, din Cîrpestii nasterii mele, precum si de la alti frati basarabeni care aflasera de soarta mea. Multi îmi scriau în genul lui Lungu. In orice situatie s-ar gasi omul îsi framânta mintea si cauta sa gaseasca mijlocul pentru a comunica anumite lucruri fara a putea fi descoperiti de agentii NKVD-ului.

Pr. Vasile Ţepordei, Amintiri din Gulag, Bucureşti, 1992.

Bibliografie:

Munteanu Ioan, protodiacon. Înviaţi din Siberii de ghiaţă; pag. 80-81. Editura Lumina lui Hristos, Kiev 2009. Preluat din Raza. Anul XIII. Nr. 690. 5-12 decembrie. Chişinău 1943.

Basarabia, iubirea mea

07 Noiebrie 2005  de Daniela Sontica

DETENTIE

Sergiu Rosca, preot si publicist basarabean, a indurat inchisoarea comunista pentru ca a sustinut ca Basarabia este pamant romanesc. Membru-fondator al Ligii Pro Basarabia, traieste in azilul de la Biserica Precupetii Vechi din Bucuresti. Despre suferintele indurate in perioada comunismului de catre preotul si publicistul Sergiu C. Rosca, nascut in urma cu 93 de ani la Sestaci (Soroca), nu se poate povesti intr-o pagina de ziar. Dar merita sa incercam macar pentru simplul motiv ca generatiile care vin sa nu uite ororile totalitarismului. Parintele vorbeste cu zgarcenie despre suferintele din detentie, mai degraba arata spre sutele de articole pe care le-a scris intre 1932 si 1944 si in care a militat intotdeauna pentru ca Basarabia sa ramana alipita de trupul patriei-mama. Personalitatea parintelui Rosca este a unui om cu dubla vocatie: de preot si de publicist. Pe amandoua le-a profesat cu atata constiinta, incat a facut si inchisoare, Jilava si Vacaresti fiindu-i locuri de dureroase rememorari.

CONDAMNAREA.

“Am fost inchis la 5 decembrie 1948. Cu doua luni mai devreme fusese arestat preotul Vasile Tepordei, prietenul meu, si presimteam ca ma vor aresta si pe mine”, povesteste parintele Rosca, refugiat dupa 1944 in Romania. “Anchetatorul mi-a cerut atunci sa marturisesc ceva impotriva «banditului Tepordei», dar eu i-am raspuns: «Parintele Tepordei nu este un bandit, ci un om corect si cinstit, n-am ce marturisi impotriva lui»”. A fost arestat si retinut fara a fi judecat. La 14 ianuarie 1949 a stat alaturi de Vasile Tepordei la Vacaresti, in conditii de exterminare. Din aprilie 1949 pana in iunie 1952, parintele Rosca a fost inchis la Jilava, unde boala sa de plamani, contractata intre timp, a inceput sa se agraveze. “Intr-o zi, pe cand eram la infirmerie, a venit la noi un general de securitate care ne-a intrebat pe toti pentru ce eram inchisi. Cand mi-a venit randul, i-am raspuns ca am fost arestat pentru ca am scris ca Basarabia este o provincie romaneasca. Uitandu-se rau la mine, ma intreba: «Si acum mai sustii aceasta?». La raspunsul meu afirmativ, generalul a ordonat doctorului sa ma trimita inapoi in celula”, isi aminteste parintele Rosca.

ELIBERAREA.

La 26 mai 1952, preotul basarabean a fost in sfarsit judecat. A avut norocul sa-l aiba ca martor pe teologul si scriitorul Gala Galaction, a carui depozitie a dus la o condamnare mai usoara: 3 ani de temnita grea, 10 de ani de degradare civica si confiscarea averii, pentru crima contra pacii, fiind astfel achitat de crima contra umanitatii – cum era in rechizitoriu. Trei ani si cinci luni ii petrecuse deja in detentie, dar tot n-a fost eliberat decat dupa inca un an si 10 zile, la 21 ianuarie 1953. Avea domiciliu obligatoriu in Bucuresti. Patriarhul Justinian l-a repartizat intr-o parohie de langa Snagov. Un proces-verbal al preotului care l-a urmat in acea parohie il descrie ca fiind “tipul preotului evanghelic, asa cum a fost preconizat de Mantuitorul, «care sufletul sau il pune pentru oi»”. Parintele povesteste amintirea cea mai infrigurata din perioada de detentie: “In iarna lui ’52, intr-o noapte, toti detinutii din camera 5 am fost scosi afara, iar gardienii ne-au soptit ca urmeaza sa fim impuscati. Ma hotarasem ca, in momentul cand voi auzi prima rafala de mitraliera, sa strig: «Traiasca Basarabia romaneasca!»”.

N-a fost nevoie. “Pesemne ca i-a fost sortit Basarabiei, ca si frumoasei Bucovina, sa indure in decursul istoriei sale urgia unei stapaniri straine, ce n-a voit sa tina seama nici de drepturile istorice ale unui neam, nici de datele demografice si nici de aspiratiile unui popor” – Sergiu C. Rosca din articolul “Ganduri si nadejde in marea durere”, publicat in 1940