Biserica Basarabiei se sprijină pe jertfa martirilor ei
Vlad Cubreacov, în discuţie cu părintele Viorel Cojocaru, preot paroh al „Bisericii Inimii Tăcute” din Chişinău
– Oaspetele nostru de astăzi este părintele Viorel Cojocaru de la „Biserica Inimii Tăcute” din Chişinău, preot al Mitropoliei Basarabiei, unul dintre puţinii clerici din Republica Moldova care s-a preocupat îndeaproape de trecutul Bisericii noastre şi, mai ales, de martirajul preoţilor, credincioşilor şi credincioaselor din Mitropolia Basarabiei începând cu luna iunie 1940, după 1944, dar şi de-a lungul perioadei ocupaţiei sovietice. Efortul pe care l-a făcut părintele Viorel Cojocaru vine în completarea efortului Mitropoliei Basarabiei dintre 1941 şi 1944, când mitropolitul de vrednică amintire Efrem Enăchescu a iniţiat, în 1942, alcătuirea unui Martirologiu al Bisericii basarabene, cuprinzând atunci 56 de preoţi şi credincioşi martiri. Constatăm acum, după efortul susţinut al părintelui Viorel Cojocaru, că Martirologiul, pierdut între timp, este cu mult mai cuprinzător. Părinte Viorel, în această etapă a cercetării făcute de Sfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre dimensiunea jertfei clericilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei începând cu anul 1940?
– Imediat după venirea trupelor ruseşti în Basarabia, în 1940, preoţii s-au împărţit în trei categorii. Unii s-au repatriat în România, alţii au rămas pe loc, în Basarabia, mizând pe faptul că ruşii nu vor sta mult aici. Iar a treia categorie – a celor care au întâmpinat cu flori Armata Roşie invadatoare. Ca exemplu, aş putea aduce aici numele arhimandritului Varlaam Chiriţă, care, după ce a făcut acest păcat, a suferit enorm de pe urma ateismului sovietic din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în acel timp, preoţii din Basarabia nu au reuşit să fixeze pe hârtie toate ororile întâmplate în Biserică, începând cu 28 iunie 1940. Read more
Valeriu Gafencu – Mărturia unei vieţi câştigate
“…Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că viaţa nu are nici un sens fără Hristos…”
Nu de puţine ori cerul sfânt al neamului românesc, brăzdat de viforul unor cumplite urgii, a fost împodobit cu vrednice cununi prin curajul şi jertfa curată a unor fii aleşi ai săi. Dramele secolului XX au adus multiple transformări pe plan politic, economic şi social, care ne-au marcat profund viaţa, dar au determinat, în acelaşi timp, indirect şi plămădiri angelice ale umanului. Distrugerea şi suferinţa deveneau prin trăirea credinţei în Hristos zidire şi bucurie pascală, la fel ca în prigoanele primelor veacuri creştine. Între strigătele martirilor ieşite din tumultul persecuţiilor moderne se distinge apoteotic vocea mărturisitoare a tânărului basarabean Valeriu Gafencu, rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca „sfântul închisorilor” , aşa cum l-a numit sugestiv un alt erou al credinţei din acele timpuri: Nicolae Steinhardt.
Viaţa lui Valeriu Gafencu este un reper moral pentru toate generaţiile care caută devenirea întru fiinţă pe calea cea dreaptă şi o chemare tainică de a ieşi măcar din când în când din mlaştina vieţii mizere şi de înălţare spre cele mai înalte culmi ale umanului spre Soarele dreptăţii, care este Hristos. Valeriu Gafencu prin trăirile sale sublime şi prin nobleţea sufletului său a biruit demn regimul represiv care-l priva de libertate, aducând bucuria tainică a veşniciei în iadul închisorilor care destrăma fiinţele umane. Dorul după Hristos, compasiunea faţă de semeni şi dragostea de ţară au făcut ca viaţa lui scurtă să fie pentru ceilalţi un model şi un îndemn spre căutarea şi pregustarea fericirii veşnice în mijlocul suferinţei şi degradării. Read more
