Personalităţi Basarabene în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului, Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, este o lucrare de cercetare iniţiată în vara anului 2007, de către teologul Mihail Bortă, în cadrul

Redescoperirea păstorilor spirituali, a Oamenilor lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, aceasta a fost ideea care a stat de la bun început la bazele acestui proiect.

Astăzi când această nobilă lucrare de cercetare aniversează 4 ani de la înfiinţare, îl avem alături pe autorul şi custodele proiectului, teologul Mihail Bortă, de la care vom afla mai multe amănunte legate de Personalităţi Basarabene în slujba lui Dumnezeu şi a Neamului, Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată.

- Domnule Mihail, vă rugăm să ne povestiţi de unde şi până unde s-a ajuns la ideea redescoperirii şi trecerii în revistă a celor mai vrednici dintre basarabeni?

În vara anului 2007, pe când încă eram student în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, îndemnat fiind de Părintele Profesor Dr. Alexandru Moraru, am deschis un blog în care în decurs de o lună şi jumătate, atât cât au durat cursurile seminarelor de Master la  disciplina: Biserica Ortodoxă Română în sec.19, am adunat diferite materiale despre cele mai marcante personalităţi bisericeşti din Basarabia. Odată cu absolvirea facultăţii nu am renunţat la acest proiect, ci dimpotrivă, având o deosebită dragoste faţă de spiritualitatea ortodoxă basarabeană, am continuat cu o încă mai mare râvnă cercetările, care la finele anului 2009 au culminat cu editarea cărţii Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată (volumul I).

- Cum a fost primită această carte şi care după părerea dvs. au fost punctele forte ale acestei lucrări?

Lucrarea Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată vol. I, a fost editată pentru prima dată la sfârşitul anului 2009. Din mijloacele noastre finanicare foarte modeste, am reuşit să edităm cartea într-un tiraj de numai 300 de exemplare, dintre care 150 de exemplare au fost distribuite în Republica Moldova, iar restul  peste Prut, în oraşele Bucureşti şi Cluj-Napoca.

În toamna anului 2010 în urma mai multori cereri primte pe email şi la telefon, am depus un efort şi am reeditat cartea într-un tiraj la fel de 300 de exemplare, care în mai puţin de două luni s-a epuizat, cărţile nimerind în posesia tuturor doritorilor din Republica Moldova, România, Italia, Franţa şi Spania.

Pot spune că lucrarea a fost primită călduros, chiar la puţin timp fiind publicate  câteva recenzii, autorii cărora au apreciat pozitiv intenţia dar şi efortul de a cerceta dar şi de a aduna într-un volum colectiv mai multe personalităţi bisericeşti din Basarabia de altă dată, care întreaga lor viaţă au dedicat-o slujirii Dumnezeului Ceresc, dar şi poporului asuprit şi chinuit dintre Prut şi Nistru.

- Domnule Mihail, vă rog să ne spuneţi dacă mai continuaţi şi în prezent lucrările de cercetare şi care sunt planurile dvs. de viitor legate de acest proiect ?

La momentul de faţă am finisat lucrările la Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, vol. II, carte în care la fel ca şi în primul volum, am inclus cincizeci de personalităţi. Spre deosebire de volumul I, unde am cercetat doar personalităţi bisericeşti, în volumul II am hotărât să ne axăm şi asupra personalităţilor laice şi asta din motivul, că nu se poate vorbi despre Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, fără ai pomeni pe Sfântul Închisorilor, – Valeriu Gafencu, sau pe marele istoric bisericesc din Basarabia,  – Nicolae Popovschi.

Pe lângă Valeriu Gafencu şi Nicolae Popovschi, în paginile volumului II Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, o să avem marea bucurie de-ai găsi alături pe: Cuvioasa Agafia (Maranciuc) de la Cuşelăuca (1819-1873), Părintele Ioan Zlotea de la Sălcuţa (1862-1928), Părintele Gheorghe Roşca, (interpretul misticului rus pr. Ioan Culâghin), Părintele Gheorghe Munteanu, preot mucenic din jud. Ismail şi părintele mucenic Eustatie Chiriţă din Pituşca, ambii omorâţi de bolşevici şi multe alte personalităţi bisericeşti şi laice, care toată viaţa lor au muncit în ogorul spiritual al Basarabiei, urmând pe Hristos în vorbă şi în faptă, slujind pe aproapele lor şi întorcând multe suflete din drumul păcatului şi a pierzaniei.

- Domnule Mihail, recent pe lângă Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove, a fost înfiinţată o comisie de canonizare a sfinţilor locali, avându-l în frunte pe P.S. Petru, Episcop de Ungheni şi Nisporeni. Din această comisie fac parte mai mulţi preoţi şi teologi, care au primit ascultarea de a cerceta vieţile mai multor personalităţi în vederea proslăvirii lor în rândurile sfinţilor şi mucenicilor Bisericii Ortodoxe. Vă rugăm să ne spuneţi dacă există o listă a dosarelor de canonizare şi care personalităţi vor fi cercetate pentru început ?

Până mai ieri, nu canonizarea ci chiar existenţa Sfinţilor basarabeni era o temă “tabu” după şapte peceţi, de aceea în primul rând dorim să salutăm intenţia ierarhilor noştri de a înfiinţa comisia de canonizare. Chiar dacă s-a întârziat destul de mult cu această comisie, totuşi ne vom aminti de cuvintele bătrânilor noştri: mai bine mai târziu decât niciodată.

Acest petic de pământ fraţilor, are atâţia sfinţi şi mucenici, încât ar fi cu putinţă de alcătuit un sinaxar autohton a sfinţilor basarabeni, dar să nu anticipăm lucrurile, toate cu ajutorul lui Dumnezeu vor veni la timpul potrivit.

Ordinea în care vor fi proslăviţi sfinţii basarabeni este defapt preluată de la Bisericile ortodoxe surori din Rusia şi România, unde se ridică oficial de către Biserică în rândurile sfinţilor în primul rând sfinţii care de mai mulţi ani sunt cinstiţi în popor. În cazul nostru îi avem pe: Cuviosul Macarie de la Saharna, Cuvioasa Agafia de la Cuşelăuca, Misticul Ioan Zlotea de la Sălcuţa. Mai nou de câţiva ani au început să fie cinstiţi în popor Valeriu Gafencu, numit şi Sfântul Închisorilor şi părintele Sofian Boghiu, iconarul de suflete de la mănăstirea Antim.

Pe lângă personalităţile sus menţionate mai avem o listă destul de mare de părinţi care au murit pentru Credinţă fiind omorâţi de prigonitorii Bisericii. Acum vom aminti numai pe câţiva dintre ei, cu mar fi: Părintele Alexandru Baltaga din Chişinău, Părintele Gheorghe Munteanu din Jud. Ismail, Părintele Eustatie Chiriţă din Pituşca şi mulţi alţii pe care îi vom pomeni cu alte ocazii.

- Vă mulţumim pentru interviul acordat şi vă dorim mult spor duhovnicesc în lucrarea care o faceţi!

Vă mulţumesc şi eu, pentru că numai împreună dacă-i vom mărturisi pe cei care l-au mărturisit pe Hristos, vom putea să-i scoatem din bezna uitării a vremurilor de tristă amintire. Lumina Sfinţilor trebuie scoasă de sub obroc!

Interviu realizat de Magdalena Munteanu.

The Saint of The Prisons, on the life of Valeriu Gafencu, collected and annotated by the monk Moise.

Pentru a citi recenzia în engleză vă rugăm să accesaţi blogul editurii Agnos.

Pentru cei care încă nu au auzit despre Valeriu Gafencu, vă expunem mai jos câteva cuvinte despre acest mare Sfânt şi Mucenic, cinstit de câţiva ani în popor, pe ambele maluri ale Prutului.

Valeriu Gafencu abia intrase la facultate în 1941 când a fost condamnat la 25 de ani pentru că făcea parte din Frăţiile de Cruce, însă singura lui vină a fost că îl iubea pe Hristos.

A părăsit lumea zece ani mai târziu, bolnav de tuberculoză, însă liniştit că a putut să-şi împărtăşească dragostea de Hristos şi altora mai puţin apropiaţi de Dumnezeu.

La Târgu Ocna, Valeriu Gafencu a fost limanul la care toţi deţinuţii au găsit mângâiere şi ascultare şi de aceea, alături de mulţi alţii, părintele Gheorghe Calciu, sau părintele Arsenie Papacioc au considerat că ar trebui canonizat. În 1959, la şapte ani de la moartea lui Gafencu, 29 de persoane au fost condamnate la pedepse de la 15 ani la muncă silnică pe viaţă pentru că, eliberându-se spiritual în perioada cât au stat alături de el la Târgu Ocna, şi-au ajutat creştineşte semenii năpăstuiţi din puşcărie.

Vlad Cubreacov, în discuţie cu părintele Viorel Cojocaru, preot paroh al „Bisericii Inimii Tăcute” din Chişinău

– Oaspetele nostru de astăzi este părintele Viorel Cojocaru de la „Biserica Inimii Tăcute” din Chişinău, preot al Mitropoliei Basarabiei, unul dintre puţinii clerici din Republica Moldova care s-a preocupat îndeaproape de trecutul Bisericii noastre şi, mai ales, de martirajul preoţilor, credincioşilor şi credincioaselor din Mitropolia Basarabiei începând cu luna iunie 1940, după 1944, dar şi de-a lungul perioadei ocupaţiei sovietice. Efortul pe care l-a făcut părintele Viorel Cojocaru vine în completarea efortului Mitropoliei Basarabiei dintre 1941 şi 1944, când mitropolitul de vrednică amintire Efrem Enăchescu a iniţiat, în 1942, alcătuirea unui Martirologiu al Bisericii basarabene, cuprinzând atunci 56 de preoţi şi credincioşi martiri. Constatăm acum, după efortul susţinut al părintelui Viorel Cojocaru, că Martirologiul, pierdut între timp, este cu mult mai cuprinzător. Părinte Viorel, în această etapă a cercetării făcute de Sfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre dimensiunea jertfei clericilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei începând cu anul 1940?

– Imediat după venirea trupelor ruseşti în Basarabia, în 1940, preoţii s-au împărţit în trei categorii. Unii s-au repatriat în România, alţii au rămas pe loc, în Basarabia, mizând pe faptul că ruşii nu vor sta mult aici. Iar a treia categorie – a celor care au întâmpinat cu flori Armata Roşie invadatoare. Ca exemplu, aş putea aduce aici numele arhimandritului Varlaam Chiriţă, care, după ce a făcut acest păcat, a suferit enorm de pe urma ateismului sovietic din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în acel timp, preoţii din Basarabia nu au reuşit să fixeze pe hârtie toate ororile întâmplate în Biserică, începând cu 28 iunie 1940. Totuşi, ni s-au păstrat până astăzi mai multe mărturii, în periodicele timpului. O sursă importantă de documentare sunt şi jurnalele scrise de preoţii basarabeni refugiaţi peste Prut, cum sunt, bunăoară, jurnalele părintelui Paul Mihail, ale preoţilor Sergiu Roşca, Vasile Ţepordei sau Cicerone Ioniţoiu, care au schiţat despre pagubele suferite de Biserica Ortodoxă Română din Basarabia. Ne-au rămas, de asemenea, mărturii şi de la preoţii rămaşi la datorie, cum ar fi cazul clericilor Constantin Popovici, Leonid Antonovici, Armando Zavatta (cred că este vorba de un pastor luteran) de la Bălţi, care, la 28 iunie 1954, mărturiseşte, printr-o scrisoare adresată mitropolitului Visarion Puiu, că dintre preoţii rămaşi în cuprinsul Episcopiei Hotinului, 100 nu mai erau. Tot în scrisoare se mai aminteşte şi despre soarta catedralei de la Bălţi, a reşedinţei episcopale de atunci, precum şi soarta unor preoţi rămaşi la misiune.

– Era vorba de 100 de preoţi deportaţi sau ucişi de sovietici?

– Da, doar de preoţii ucişi.

– Şi doar din Episcopia Hotinului, păstorită altădată de episcopul Visarion Puiu?

– Întocmai. Situaţia descrisă de preotul Armando Zavatta nu-i viza şi pe martirii din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail şi din Arhiepiscopia Chişinăului. Dânsul mărturisea soarta întregii episcopii a Hotinului, precum şi a slujitorilor.

– Ne puteţi da câteva exemple?

– Vreau să vă dau câteva exemple eroice ale unor preoţi, n

u neapărat din cuprinsul Episcopiei de Hotin. M-a impresionat mult viaţa şi sfârşitul martiric al preotului Mihei Miziumschi din comuna Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă. Părintele Mihei Miziumschi era un adevărat român, un preot cărturar atât el, cât şi preoteasa, având funcţie de mare răspundere în cadrul liceului din comună. În revista Luminătorul din 1941, părintele Sergiu Roşca vorbeşte despre martiriul preotului Mihei Miziumschi. În paranteză fie spus, trei izvoare diferite ne confirmă că în 1940 şi 1941, doar în comuna Volintiri, agenţii NKVD au împuşcat 16 preoţi basarabeni, ale căror nume ne rămân, deocamdată, necunoscute.

– Potrivit unor mărturii publicate în 1942, primul preot martirizat în Basarabia a fost părintele Gheorghe Munteanu de la parohia Regina Maria din Ismail, ucis de sovietici, la vârsta de doar 31 de ani…

– Da, acest prim martir basarabean, născut la 22 aprilie 1909, licenţiat în teologie, hirotonit preot în decembrie 1931, pe seama parohiei Neruşai, din Ismail, a îndurat batjocuri şi torturi inimaginabile. Şi-a primit moartea în faţa catedralei din Ismail, unde, după ce a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină şi neobţinând acest lucru, criminalii i-au sfărâmat capul de treptele catedralei, deci a fost ucis, în văzul tuturor, în prima zi a ocupaţiei sovietice, chiar pe treptele bisericii. Trupul acestui mucenic a zăcut câteva zile pe scările bisericii, fără a putea fi cules şi înmormântat după rânduiala creştinească. Revenind însă la cazul preotului martir Mihei Miziumschi, trebuie să menţionăm că acesta era fiul preotului Grigore Miziumschi. S-a născut în 1899, a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi. În 1932 a fost hirotonit. Cunoscând de ce sunt capabili sovieticii şi ce riscuri îl pasc, părintele nostru Mihei Miziumschi a plecat din sat, hălăduind prin pădurile şi locurile din apropierea satului Volintiri. Fiica sa mai mică era cea care îi aducea câte ceva de mâncare, iar când aceasta era împiedicată de NKVD-işti şi de sovietici, în general, părintele Mihei se hrănea cu fructe şi chiar cu iarbă. La sfârşitul lunii iulie 1941, anunţat fiind că soldaţii sovietici s-au retras la Căuşeni, părintele Mihei s-a pornit spre casă, dar nu a mai ajuns să stea acolo, întrucât cineva l-a turnat şi soldaţii NKVD-ului au şi venit îndată la locuinţa sa. Ni s-a păstrat mărturia dialogului purtat atunci între părintele Mihei Miziumschi şi NKVD-işti:

– Scoală, popo, şi urmează-ne!

– Daţi-mi voie să cinez măcar.

– Unde te ducem nu-ţi trebuie să mănânci. Scoală!

– Daţi-mi voie să-mi iau nişte haine călduroase, spuse părintele, simţind că îl aşteaptă arestarea şi deportarea.

– Nu-ţi mai trebuie…

Într-adevăr nu i-au mai trebuit haine, căci numai peste câteva ore soţia lui îndurerată şi copila l-au găsit scos din sat şi împuşcat mişeleşte cu cinci gloanţe în ceafă. Aşa sfârşeşte muceniceşte unul dintre preoţii Mitropoliei Basarabiei.

– A fost un bun român şi un ostaş vrednic al lui Hristos, un om care şi-a pus viaţa pentru Biserica Lui…

– Tot părintele Sergiu Roşca, în ultimul număr al revistei Luminătorul, la rubrica „In memoriam”, ne lasă mărturie că preoteasa Elisabeta Miziumschi şi fiiculiţa Sofia au fost împuşcate de sovietici la doar cinci zile după ce fusese împuşcat părintele Mihei.

– Unde sunt înmormântaţi aceşti preoţi şi credincioşi martiri?

– Am încercat să discut cu cineva din Volintiri, dar nu am primit un răspuns mulţumitor. Urmează să căutăm în continuare, să găsim alte mărturii şi informaţii, sunt convins că atunci, creştinii satului şi-au înmormântat preotul cu toată cinstea cuvenită.

– Aceasta nu este singura familie de preot exterminată în întregime. Şi alte familii de preoţi au avut aceeaşi soartă.

– Este, bunăoară, cazul preotului martir Dimitrie Ciornei din parohia Clincăuţi, judeţul Hotin, care a fost împuşcat împreună cu preoteasa. Sau cazul preotului martir Teofan Ignatovici din parohia Babin, judeţul Hotin, de asemenea, împuşcat împreună cu soţia Eufimia, la 7 iulie 1941, de către sovietici.

– Nu toţi preoţii au fost martirizaţi prin împuşcare…

– Un caz înfiorător pentru mine este cel al patriarhului cărturăriei noastre româneşti din Basarabia, protoiereul Constantin Popovici.

– Marele Constantin Popovici, îndrumătorul şi ajutorul lui Alexie Mateevici, cu care s-a ostenit la revista Luminătorul…

– Nu doar atât. Părintele Constantin Popovici a fost mâna dreaptă a mitropolitului nostru Gurie Grosu, a fost fondator şi director al Seminarului Teologic din Chişinău. Sau cum îl numeşte părintele Paul Mihail – „patriarhul bisericii basarabene, tatăl sufletesc al tuturor preoţilor…”. Părintele Constantin şi-a găsit sfârşitul în 1943, la vârsta de 80 de ani. A murit în stradă, în mizerie, ca un boschetar, întrucât sovieticii îl izgoniseră din propria lui casă, încă din 1941, pe care o confiscaseră. În loc să fie cinstit, a fost acoperit de ocară. Părintele Constantin Popovici, care a luptat pentru Biserică şi pentru afirmarea ei intelectuală, a fost o mare personalitate la scara întregii Românii.

– Şi a Ortodoxiei în ansamblu. Părintele Constantin Popovici şi alţii au fost printre cei care ne-au făcut dovada unei jertfe conştiente, asumate, pentru Hristos, primindu-şi cu seninătate cununa muceniciei.

– Pentru acest motiv am şi hotărât să dedicăm următorul număr al revistei Luminătorul pe anul 2010, în întregime, acestei mari personalităţi a Bisericii Ortodoxe Române.

– Ne puteţi da şi alte nume de martiri din Mitropolia Basarabiei?

– Mă gândesc la numele preotului Nicolae Ciobanu, un tânăr intelectual, membru al Sfatului Ţării, care a votat Unirea din 1918. Părintele Nicolae Ciobanu a fost deportat de sovietici în regiunea Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, condamnat fiind la 10 ani de detenţie. La Vorkuta l-a întâlnit în lagăr pe părintele Vasile Ţepordei. În 1941, părintele Nicolae Ciobanu le-a adresat autorităţilor sovietice o cerere de repatriere în interiorul României, dar cererea sa ajunge, până la urmă, pe mâna NKVD-ului de la Chişinău şi la 7 noiembrie 1941 este ucis mişeleşte şi moare în GULAG.

– Moare ca martir…

– Da, moare ca martir, departe de ţara şi de credincioşii săi, de care a fost despărţit cu forţa. Aş vrea să menţionez şi viaţa unui alt preot, pe care l-am amintit deja, arhimandritul Varlaam Chiriţă.

– Cel care a avut un moment de rătăcire în 1940, când a întâmpinat cu flori tancurile sovietice, nutrind iluzia că regimul sovietic ar fi favorabil Bisericii Ortodoxe. Se ştie că părintele Varlaam Chiriţă a făcut în perioada interbelică un soi de disidenţă în raport cu mitropolitul Gurie Grosu, împotriva căruia trimitea plângeri neîntemeiate la Patriarhia noastră din Bucureşti. Ce soartă a avut acest preot în timpul sovietic?

– Dumnezeu l-a adus până în punctul refacerii relaţiei sale cu El. Părintele Varlaam Chiriţă a avut parte de suferinţă, chinuri şi răzbunări atât din partea regimului totalitar comunist, cât şi din partea ierarhului trimis de Moscova în Basarabia. În 1953, părintele Chiriţă i-a trimis o scrisoare arhiepiscopului Nectarie, cel care a închis cele mai multe biserici la ordinul autorităţilor timpului.

– Da, un instrument în mâna regimului Stalin şi Hruşciov, care nu numai că nu a opus nici un fel de rezistenţă, ci, dimpotrivă, a manifestat exces de zel în opera de distrugere a Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

– Părintele Chiriţă îi scria arhiepiscopului Nectarie: „Vă felicităm pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ, vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei de la Moscova pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti s-a încununat de succes. Temporar, puteţi jubila”. Este mai mult o scrisoare de revoltă, decât de felicitare.

– Dar cu suficientă ironie în adresa ierarhului instalat de Moscova aici…

– Pentru această atitudine, la 31 iulie 1958, arhimandritul Varlaam Chiriţă este caterisit la propunerea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nefiind reabilitat niciodată. Îşi sfârşeşte viaţa umilit de Biserica Rusă, slujind doar în calitate de cântăreţ în diverse parohii.

– Bine, acesta este un caz de nedreptate, nu şi unul de martiriu…

– Aşa este. Vreau să spun însă că printre creştinii martirizaţi de sovietici au fost nu doar preoţi, dar şi foarte mulţi credincioşi, adică mireni. Mirenii au fost cei care au protestat de fiecare dată împotriva închiderii bisericilor şi mănăstirilor, au cerut întoarcerea preoţilor şi călugărilor din deportare sau i-au apărat pe cei rămaşi. Este semnificativ cazul închiderii mănăstirii Răciula, la 1 iulie 1959. Până în această dată creştinii au opus rezistenţă dârză timp de nouă zile. Atunci autorităţile l-au împuşcat pe David Simeon şi pe alte trei persoane: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Porcar. Alte şase persoane au fost arestate şi condamnate la ispăşirea unor pedepse de la 4 la 15 ani privaţiune de libertate.

– Revenind însă la 1940, ce alte nume de martiri basarabeni mai putem invoca?

– Bunăoară, Anton Cernăuţeanu şi fratele acestuia, Petru Cernăuţeanu, preoţi din Chişinău. Despre părintele Anton se ştie că s-a născut la Chişinău, în anul 1900. A slujit şi în Ismail. Fraţii Cernăuţeanu au fost arestaţi direct de pe stradă, în Chişinău, şi deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors. În amintirile sale din 1941, preotul memoralist V. Cazacu descrie arestarea preoţilor Cernăuţeanu astfel: ”La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în oraşul Chişinău mai mulţi preoţi ce voiau să se repatrieze. La colţul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolşevic reda o lecţie antireligioasă, împotriva sfintelor moaşte. O parte din credincioşi, împreună cu fraţii preoţi Cernăuţeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoţii Cernăuţeanu, neştiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”. Apoi, trebuie să amintesc şi despre preotul martir Ioan Pânzaru, născut în satul Balatina, din judeţul Bălţi. A fost preot în satul Şaptebani, Râşcani. A murit pe scaunul electric, la Comisariatul de miliţie Râşcani, fiind înmormântat la Balatina, după cum ne-a mărturisit nepoata sa, Raisa, în anul 2008. Documentele timpului ne arată că „o amendă în sumă de 18 161 de ruble i-a fost impusă preotului Ion Pânzaru pentru încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi i s-a intentat un proces penal de către procuratura din raionul Râşcani”. Un alt nume este cel al preotului Gheorghe Tudorache, paroh în satul Gruzeşti, judeţul Lăpuşna. A fost asasinat în 1941, de către bolşevici. Despre acest preot unele ziare au scris că s-ar fi găsit printre cadavrele descoperite în 1941, în subsolurile fostului consulat italian din Chişinău. Menţionăm că în 1941, în curtea consulatului italian din Chişinău, de pe strada Viilor nr. 125, unde se instalase sediul NKVD-ului sovietic, au fost descoperite, în vara aceluiaşi an, peste 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane, aruncate într-o groapă comună, aveau mâinile şi picioarele legate, totodată, s-au găsit şepci de elevi. Unele cadavre erau îmbrăcate sumar (pijamale, cămăşi de noapte), fapt care denotă că au fost ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi fără a fi cercetaţi. Relatările unor martori oculari, făcute după mai bine de patruzeci şi cinci de ani sunt zguduitoare. Unul dintre aceştia, Tudor Busuioc din Chişinău, declara, peste ani, următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (…), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (…), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurare”. Printre cei asasinaţi în faţa consulatului italian erau doi preoţi şi se afirmă că numai unul dintre ei, Gheorghe Tudorache, a fost identificat. Deşi cazul preotului Gheorghe Tudorache rămâne neclar, părintele Vasile Ţepordei relatând că părintele Gheorghe a fost, în 1940, deportat în Siberia şi „…în 1948, când i-a expirat pedeapsa de 8 ani, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Krasnoiarski Krai… Spre sfârşitul lui 1948 trăia”, cert este însă faptul că şi părintele Gheorghe Tudorache a fost o victimă a dictaturii comuniste, un preot martir al Bisericii noastre.

– Care sunt sursele de informare şi documentare ale Sfinţiei Voastre? Este foarte greu să colectezi informaţii despre cazurile concrete de împuşcare, schingiuire, surghiunire a preoţilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei, creştini care şi-au asumat destinul şi s-au opus vitregiei timpurilor, rămânând fideli până la capăt lui Hristos şi Bisericii Lui…

– În 2004, când mi-am schiţat teza de magistru în drept cu tema „Politica antireligioasă a statului sovietic”, pentru susţinere în cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, am avut acces la materiale de arhivă. Preocuparea mea a fost să studiez relaţiile dintre statul sovietic ateu şi Biserica Ortodoxă. Am cercetat actele juridice elaborate de organele puterii de stat şi cele de partid, de la Constituţie şi legi, până la decizii ale organelor administraţiei raionale şi locale, care reglementau activitatea cultelor religioase din Basarabia. Am cercetat în arhive şi diferite plângeri, scrisori, proteste vizavi de maltratările ce se întâmplau aici, în Basarabia. În paralel, mi-am făcut o mapă în care am colectat orice informaţie despre preoţii şi credincioşii maltrataţi, deportaţi sau martirizaţi. Am citit mai multe scrisori ale preoteselor ai căror soţi erau deja împuşcaţi, dar despre a căror martirizare acestea încă nu ştiau. De regulă, aceste scrisori, negăsindu-şi destinatarii, se întorceau de la Vorkuta, din Kazan sau din alte locuri la Securitatea din Chişinău.

– La ce arhive aţi avut acces? Arhiva de stat? Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate?

– Doar la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Bineînţeles că aş dori să aflu ce mărturii păstrează Arhiva Securităţii despre preoţii noştri martiri. Mi-aş sacrifica mai multe săptămâni de zile pentru aşa ceva. Cele mai multe informaţii despre aceşti înaintaşi ai noştri martirizaţi de sovietici se află anume acolo. O altă sursă de informare pentru mine a fost presa timpului: Luminătorul, Raza, Misionarul şi altele. Mi-au fost de folos şi unele Anuare care au apărut în România după 1940. Am amintit aici deja despre Jurnalele preoţilor basarabeni refugiaţi în interiorul ţării şi care au fost martori ai suferinţelor îndurate de creştinii din Basarabia. Desigur, mi-au fost de ajutor şi unele reviste, monografii şi studii publicate de-a lungul timpului până astăzi.

– Tabloul pe care îl avem acum despre suferinţele preoţilor şi credincioşilor basarabeni este unul mai larg şi cuprinzător…

– În Patriarhia Română există cercetări serioase în acest subiect, pe când aici, la noi – mai puţin. Avem datoria de a ne îndeplini această misiune nobilă, sfântă aş spune, de cinstire a înaintaşilor şi a jertfei lor pentru Biserica lui Hristos.

– Şi asta în timp ce Basarabia a fost prima parte a teritoriului nostru etnogenetic care a ajuns victimă a ateismului sălbatic. Lumina trebuie pusă în sfeşnic, nu ţinută sub obroc.

– Eu îmi propun să mă bazez pe documentele arhivistice, pe mărturiile orale ale contemporanilor sau ale rudelor celor trecuţi dintre noi şi pe studiile efectuate până acum. Îmi propun să alcătuiesc pentru fiecare preot, mitropolit, arhimandrit, monah sau monahie (au fost călugăriţe de la Jabca împuşcate de sovietici în 1941!) câte o biografie, astfel încât să se cunoască ce înaintaşi am avut şi că aceşti oameni au fost împuşcaţi sau ucişi în alt mod.

– Asta sub aspect istoric, dar cum privim aceste cazuri sub aspect teologic? Este vorba de martiriu şi de sfinţenie sau ar putea avea cineva îndoieli sau semne de întrebare?

– Nu cred că putem avea rezerve în privinţa sfinţeniei acestor martiri, pentru că există mărturii din câte 4-5 izvoare arhivistice diferite care ne vorbesc despre acelaşi lucru în fiecare caz aparte. Cei care ar putea avea eventual semne de întrebare în această privinţă habar nu au ce alte mărturii şi documente se mai ascund în arhivele Securităţii şi chiar la Arhiva Naţională. Îmi doresc ca rezultatul acestei cercetări pe care o întreprind de mai mult timp să fie canonizarea sfinţilor martiri basarabeni, ca preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei să aibă exemple pilduitoare în faţa lor, modele de urmat, ca fiecare să ştie ce rost avem în lume, cum să ne trăim şi să ne sfârşim viaţa, să avem şi o credinţă mai puternică în Hristos şi în viaţa veşnică de dincolo de acest paravan al vieţii pământene. Sper că după încheierea acestei cercetări şi odată cu elaborarea unui studiu istorico-arhivistic să se pronunţe şi autorităţile ştiinţifice de la noi. Iar mai apoi, Mitropolia Basarabiei ar putea înainta Sfântului nostru Sinod de la Bucureşti propuneri concrete în vederea recunoaşterii canonice a sfinţeniei unora dintre fiii, fiicele şi slujitorii Bisericii care şi-au sfârşit viaţa în chip martiric.

– Dincolo de orice îndoială, chiar pornind de la elementele ce ne stau la dispoziţie, aceşti oameni sunt sfinţii lui Dumnezeu.

– Când această recunoaştere canonică se va întâmpla, vom putea să ne gândim – de ce nu? – şi la instituirea unei Duminici a Sfinţilor basarabeni.

– Dacă privim harta hagiografică a spaţiului nostru etnogenetic, observăm că partea lui de la răsărit de Prut reprezintă o pată albă, o zonă care nu ar fi dat sfinţi, nu ar fi rodit şi nu ar fi vlăstărit sfinţi. Şi asta chiar dacă avem posibilitatea să constatăm că pământul nostru de la răsărit de Prut şi de la răsărit de Nistru a fost, de foarte multe ori, un pământ al jertfei pentru Biserica lui Hristos.

– Biserica Ortodoxă Rusă nu a avut ezitări în acest sens. Acolo unde jertfa este evidentă, s-a procedat de mult timp la recunoaşterea ei, la canonizări ale martirilor. Noi, aici în Basarabia, ne-am împotmolit cumva în această privinţă, dar nu este niciodată târziu să ne ducem la bun sfârşit misiunea sfântă de cinstire după cuviinţă a martiriului creştin, ca şi apostolatul nostru de astăzi să fie unul mai eficient.

– Părinte Viorel, vă urez mult succes în această activitate temerară şi de mare utilitate pentru Biserica noastră. Doamne ajută!

Vlad CUBREACOV, FLUX, Ediţia de Vineri Nr.201027 din 16 iulie 2010 (denumire originală: Mitropolia Basarabiei se sprijină pe jertfa martirilor ei)

Nu de puţine ori cerul sfânt al neamului românesc, brăzdat de viforul unor cumplite urgii, a fost împodobit cu vrednice cununi prin curajul şi jertfa curată a unor fii aleşi ai săi. Dramele secolului XX au adus multiple transformări pe plan politic, economic şi social, care ne-au marcat profund viaţa, dar au determinat, în acelaşi timp, indirect şi plămădiri angelice ale umanului. Distrugerea şi suferinţa deveneau prin trăirea credinţei în Hristos zidire şi bucurie pascală, la fel ca în prigoanele primelor veacuri creştine. Între strigătele martirilor ieşite din tumultul persecuţiilor moderne se distinge apoteotic vocea mărturisitoare a tânărului basarabean Valeriu Gafencu, rămas în conştiinţa celor care l-au cunoscut ca „sfântul închisorilor” , aşa cum l-a numit sugestiv un alt erou al credinţei din acele timpuri: Nicolae Steinhardt.

Viaţa lui Valeriu Gafencu este un reper moral pentru toate generaţiile care caută devenirea întru fiinţă pe calea cea dreaptă şi o chemare tainică de a ieşi măcar din când în când din mlaştina vieţii mizere şi de înălţare spre cele mai înalte culmi ale umanului spre Soarele dreptăţii, care este Hristos. Valeriu Gafencu prin trăirile sale sublime şi prin nobleţea sufletului său a biruit demn regimul represiv care-l priva de libertate, aducând bucuria tainică a veşniciei în iadul închisorilor care destrăma fiinţele umane. Dorul după Hristos, compasiunea faţă de semeni şi dragostea de ţară au făcut ca viaţa lui scurtă să fie pentru ceilalţi un model şi un îndemn spre căutarea şi pregustarea fericirii veşnice în mijlocul suferinţei şi degradării.

Valeriu Gafencu  s-a născut la 24 decembrie 1921 în localitatea Sângereii Vechi, judeţul Bălţi, pe pământul Basarabiei de curând integrat în România Mare. Despre părinţii săi, Vasile şi Elena, chiar el mărturiseşte: „mama era o fată simplă, cu şcoală primară, fără altă avere decât fecioria sufletului şi a trupului. Tuţa (diminutivul cu care-şi alinta tatăl) era un om întreg, sănătos, voinic, cu un trecut frumos, student la Politehnică, bine văzut de toţi oamenii de valoare pe care îi avea Basarabia în acele vremuri” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, Bucureşti, 2006 p. 239). Tatăl lui fusese deputat în Sfatul Ţării, care votase unirea Basarabiei cu Regatul României în anul 1918, iar mama, deşi femeie simplă, s-a ocupat îndeaproape de buna educaţie în spiritul creştin şi naţional a copiilor săi.

A urmat şcoala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul „Ion Creangă” din Bălţi între anii 1932 – 1940. Acum devine simpatizant al grupării lui Corneliu Zelea Codreanu şi activează în cadrul organizaţiilor de tineret ale Mişcării Legionare, care urmărea primenirea politică şi socială a României printr-o educaţie creştină şi naţională a tineretului. După ce regimul carlist a pornit prigoana împotriva Legiunii, asasinându-l pe „Căpitan” şi câteva sute de legionari, elevul Valeriu Gafencu a fost judecat penal în 1939 pentru încălcarea ordinii în stat. Dovedindu-se a fi nevinovat, cazul a fost clasat de Tribunalul Militar Iaşi, acuzatul fiind achitat.

Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a urmat teroarea ocupaţiei sovietice asupra Basarabiei şi Bucovinei de Nord. România Mare se destrămase, iar Valeriu a reuşit cu greu să treacă Prutul, ajungând la Iaşi. Cu durere şi-a lăsat părinţii şi surorile sub ocupaţie, despărţindu-se definitiv de tatăl său, care în toamnă a fost arestat şi deportat în Siberia, împreună cu alţi români basarabeni. De atunci n-a mai ştiut nimic despre el, dar mai târziu cineva scăpat de acolo ca prin minune, i-a povestit lui Valeriu cum, după un an petrecut în condiţii groaznice, Vasile Gafencu a murit cu gândul la Dumnezeu, Căruia îi încredinţase pe toţi cei dragi ai săi.

Tânărul Valeriu Gafencu devine în acelaşi an student al Facultăţii de Drept şi Filosofie a Universităţii din Iaşi, intrând şi în „Frăţiile de Cruce” ale Mişcării Legionare, unde, împreună cu alţi studenţi, a îmbrăţişat lupta naţională şi creştină pentru renaşterea României. După abdicarea regelui Carol al II-lea în septembrie 1940, conducător al statului a devenit generalul Ion Antonescu, care a format guvernul împreună cu Mişcarea Legionară. România devenise stat naţional-legionar şi toate perspectivele păreau că sunt în favoarea unei primeniri morale şi spirituale a clasei politice şi pentru recuperarea teritoriilor pierdute. Din nefericire, climatul politic s-a înrăutăţit, noii şefi ai Legiunii adoptând o politică a violenţei şi răfuielii, au organizat o rebeliune împotriva conducătorului statului, înăbuşită cu ajutor german în ianuarie 1941.

Deşi nu a participat activ la rebeliunea legionară, datorită apartenenţei la „Frăţiile de Cruce” studentul Valeriu Gafencu a fost arestat în toamna anului 1941 şi condamnat politic la 25 de ani muncă silnică de regimul dictatorial al lui Ion Antonescu. „Am fost, sunt şi voi fi legionar” au fost cuvintele rostite de Valeriu Gafencu la procesul care l-a condamnat ca deţinut politic, asumându-şi opţiunea politică dincolo de orice presiune. Avea 20 de ani şi era student în anul II al Facultăţii de Drept şi Filosofie. Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere didactice”. Pledoaria a fost inutilă, căci dictatura antonesciană nu a văzut cu ochi buni activismul naţionalist-creştin al tânărului Gafencu, care dorea ca tot mai mulţi elevi şi studenţi să se înscrie în „Frăţiile de Cruce”, pentru a se pregăti de luptă împotriva comunismului bolşevic care ameninţa atunci România.

Când studentul Valeriu Gafencu era condamnat ca deţinut politic, pământul sfânt al Basarabiei şi Bucovinei de Nord era eliberat de sub jugul roşu al bolşevismului, în urma declanşării războiului din Răsărit împotriva Uniunii Sovietice. Întrucât situaţia războiului se înrăutăţea, mama lui Valeriu, împreună cu cele trei surori ale sale, Valentina, Eleonora şi Elisabeta, încă eleve, s-au refugiat din Basarabia în martie 1943 şi s-au stabilit în Făgăraş. Valeriu era întemniţat la Aiud, cea mai grea închisoare din ţară şi de aici trimitea permanent scrisori de încurajare familiei sale, făcând pe această cale şi educaţie creştină surorilor lui. Iată ce mărturiseşte mai târziu Eleonora Gafencu-Colgiu, sora mijlocie a lui Valeriu: „Tata era deportat în Siberia, iar Valeriu, fratele nostru, student, era deţinut politic la Aiud, de unde ne scria ocupându-se de educaţia surorilor mai mici. De ardeleni, care ne-au ajutat foarte mult, ne-am ataşat sufleteşte, petrecându-ne anii frumoşi ai adolescenţei mai ales ducându-ne la mănăstirea Sâmbăta, unde l-am cunoscut pe părintele Arsenie Boca (…) Avem acum o familie frumoasă şi unită, cu soţi şi copii, nepoţi, realizaţi aşa cum ne-au învăţat Valeriu şi părintele Arsenie” (Valeriu Gafencu, Calea spre fericire. Scrisori trimise din închisoare celor dragi, Făgăraş, 2006, p. 49-50).

Iată câteva fragmente din scrisorile trimise din temniţă de Valeriu mamei şi surorilor lui: „Păstraţi-vă curăţenia sufletească, purtaţi-vă cu multă demnitate şi eleganţă, răbdaţi aceste grele încercări, care-şi au rostul lor, de la Dumnezeu şi rugaţi-vă necontenit. Fetele curate, de neam bun, cu ţinută demnă, cu valoare sufletească în general, întotdeauna vor fi căutate” (Aiud, 25 iulie 1943). „Viaţa e un dar de la Dumnezeu şi noi trebuie să ştim a o trăi în chipul cel mai vrednic. Să ne curăţăm de păcate, care ne urmăresc la tot pasul, să fim cu iubire faţă de semenii noştri, să ajutăm, să răspundem la rău prin bine şi la ură prin dragoste, să ne mărturisim păcatele şi să luăm temeinic hotărârea de a nu le mai săvârşi (…) Şi eu vă mărturisesc azi, după ani de suferinţă, meditaţie şi frământări, cu viaţă aspră, că viaţa nu are nici un sens fără Hristos” (Aiud, 22 noiembrie 1943) „Esenţialul este ca voi să trăiţi o viaţă curată. Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu, căci El ne îngrijeşte în modul cel mai bun. Vă spun aceste lucruri, pentru că eu însumi le-am trăit şi constatat, în viaţa mea plină de iubire… de zbucium” (Aiud, 10 februarie 1945). „Nu există fericire adevărată decât în Iisus Hristos. Pe aceea căutaţi de o realizaţi. Nu vă uitaţi la felul cum înţelege şi trăieşte lumea viaţa. Voi aveţi un îndreptar de viaţă, calea creştină, şi după acest îndreptar călăuziţi-vă paşii” (Aiud, 23 septembrie 1945). (Valeriu Gafencu, op.cit., p. 12-28).

În închisoare, Valeriu Gafencu l-a găsit pe Hristos, descoperind sublimitatea credinţei, nădejdii şi iubirii printr-o viaţă creştină autentică. Împletea ca un monah munca şi rugăciunea prin osteneala trupului,meditaţia, lectura duhovnicească şi dragostea de semeni. Citise mult în viaţa lui, dar acum nu mai citea decât o singură carte, Sfânta Scriptură, şi ce era în legătură cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Când venea cineva la el de acasă, mama sau surorile lui, aborda întotdeauna probleme de credinţă, căutând să convingă pe fiecare de importanţa mântuirii. Mărturisea într-o scrisoare din 1942: „Faptul că am ajuns a înţelege, a trăi chiar învăţătura lui Hristos, m-a făcut să mă simt mulţumit şi ca trezit din mormânt. La aceasta au contribuit singurătatea, viaţa pe care o duc şi înfrânarea firească de aici. Mă gândesc uneori că într-o viaţă normală n-aş fi ajuns la o asemenea transformare lăuntrică” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 224-225).

În toată perioada detenţiei între 1941-1944, Valeriu nu era singur pe linia trăirii creştine intense, ci făcea parte dintr-un grup ce împărtăşea aceeaşi orientare spirituală, format din suflete alese şi dăruite de Dumnezeu cu actul intuiţiei şi înţelegerii viitorului: doctorul Traian Trifan, studentul Ioan Ianolide (care-i va deveni cumnat), Anghel Papacioc (care avea să devină apoi părintele Arsenie Papacioc de la Techirghiol), Marin Naidim, Virgil Maxim, Aurel Dragodan, Constantin Ţoţea, Marian Traian, preotul Vasilie Serghie, Ion Schiau, Costică Pascu şi alţii, toţi tineri legionari deţinuţi din aceleaşi motive. Aceştia au trasat o linie de conduită creştină şi românească pentru toţi deţinuţii politici, ca un model de atitudine, indiferent de forma de asuprire a stăpânirii. Această atitudine a mărturisirii adevărului dumnezeiesc în viaţa personală şi comunitară a determinat transformarea supliciului detenţiei în metodă duhovnicească de purificare a fiinţei.

Valeriu era sufletul grupului misticilor, reuşind să-i impună o trăire filocalică a credinţei prin lupta împotriva patimilor şi a gândurilor răutăţii, după modelul războiului nevăzut al părinţilor pustiei. Cu cât teroarea detenţiei creştea, cu atât sporea şi  trăirea lăuntrică a tinerilor porniţi pe calea desăvârşirii. Marin Naidim, unul dintre camarazii de suferinţă, mărturiseşte despre străduinţele lui Valeriu: „Spunea către mine că chiar dacă nu reuşim noi să schimbăm lumea, dar măcar să trezim interesul, să o facem să nu se mai simtă bine când săvârşeşte răul, să creăm probleme, să-şi pună întrebări, să-şi schimbe paşii” (Rev. Rost, nr. 8, oct. 2003, p. 10). Valeriu era profund preocupat de conştiinţa păcatului, pe care o socotea elementară pentru viaţa unui creştin. Încerca să-şi pună ordine în lumea sa lăuntrică şi într-o zi din vara anului 1943, după cum însuşi mărturiseşte, a avut o revelaţie zguduitoare a realităţii păcătoşeniei din propria persoană: „O zi uriaşă! M-am spovedit şi m-am împărtăşit. Trăiesc momente mari, cele mai mari din viaţa mea! O răscruce a vieţii! M-am lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu” (Ioan Ianolide, op.cit., p. 225).

După actul de la 23 august 1944, când mareşalul Ion Antonescu a fost înlăturat, Valeriu Gafencu şi ceilalţi legionari a refuzat să semneze cererea de eliberare condiţionată, cerută de noul ministru al Justiţiei, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, rămânând fideli idealurilor pentru care au fost închişi. România era invadată de Armata Roşie şi supusă în curând celui mai criminal şi mai odios regim din istoria ei. Iată mărturia lui Ioan Ianolide despre  acel moment: „În scurt timp a sosit Armata Roşie ca o hoardă barbară, dementă, beţivă şi nesfârşită. Ţara fusese «cucerită» de bolşevici, ţara intrase în zodia marxist-leninistă. Societatea a intrat în frigurile comunizării. Evreii, ţiganii şi ungurii au dat concursul lor comuniştilor. România creştină era în doliu” (I. Ianolide, op.cit., p. 50). Pentru tinerii legionari de la Aiud, care priveau pe fereastră cum deţinuţii comunişti erau eliberaţi, urma o nouă etapă a detenţiei, mult mai înfiorătoare şi plină de încercări, pentru care, însă, erau pregătiţi şi fortificaţi moral şi spiritual.

A urmat imediat o perioadă de destindere, între 1944-1947, când detenţia avea un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate, în care grupul de la Aiud a fost dus o vreme în colonia de muncă de la Galda. Deşi munca era istovitoare şi hrana puţină, grupul a continuat mica Filocalie a temniţei, încercând să-i cuprindă în această lucrare şi pe noii deţinuţi, numiţi de către regimul comunist „criminali de război”, adică elita militară, politică şi culturală care a reprezentat România în războiul împotriva Uniunii Sovietice. „În ciuda tuturor ispitelor, dragostea şi bunele intenţii nu au dispărut niciodată dintre noi. Învăţam practica spiritualităţii creştine, căci pedagogia şi îndrumarea duhovnicească sunt o artă, ori, dacă vreţi, o ştiinţă” (I. Ianolide, op.cit., p. 57-58). Acum Valeriu statorniceşte o legătură sufletească strânsă cu trei prieteni apropiaţi: Ioan Ianolide, Virgil Maxim şi Marin Naidim, cu care stătea în aceeaşi celulă, se rugau, discutau şi mâncau împreună.

După 1947, când regele Mihai I a fost forţat să abdice sub presiunea şantajului, iar partidele naţionale au fost dizolvate şi membrii lor arestaţi, puterea comunistă a pus stăpânire pe întreaga ţară. Republica îşi arăta deja colţii hidoşi şi România creştină zugrumată sângera din toate părţile. Regimul de detenţie devenise înfricoşător, iar închisorile înghiţeau toată floarea tineretului şi a intelectualităţii româneşti. Încercările erau tot mai grele pentru Valeriu Gafencu şi grupul său de trăitori creştini în acel mediu apăsător şi satanizat. Li s-a comunicat că studenţii vor fi duşi la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. Acum un politruc sovietic a venit să-i propună lui Gafencu  să plece în URSS şi să devină liber, deoarece era născut în Basarabia şi considerat cetăţean sovietic, însă el a refuzat categoric spunând că este român şi că va rămâne în România, chiar întemniţat.

Astfel Valeriu Gafencu şi studenţii săi au ajuns în 1948 la Piteşti, o temniţă mai mică decât Aiudul, unde „am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate” (I. Ianolide, op.cit., p. 66). Aici au cunoscut tortura cea mai groaznică şi nivelul cel mai josnic al degradării umane. „Temniţa a fost înţesată până la refuz de tineri studenţi, aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură. Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere” (I. Ianolide, op.cit., p. 67). Infernul comunist începea să-şi arate chipul primitiv şi abject, răspândind cruzime, ură, ateism şi urmărind exterminarea „duşmanilor poporului”. Izolaţi total de lumea de afară, de orice lege civilă şi de compasiune umană, deţinuţii erau supuşi terorii fizice şi psihice prin presiuni de tot felul şi torturi inimaginabile, supravieţuirea fiind posibilă doar prin trăirea lăuntrică a credinţei.

Prin spiritul său de jertfă şi credinţa sa profundă, Valeriu Gafencu avea o mare influenţă asupra celorlalţi deţinuţi prin exemplu şi cuvânt. Datorită înaltei trăiri creştine, el avea privirea senină în orice situaţie, faţa îi radia de iubire, smerenie şi blândeţe, semănând în rândurile studenţilor preocuparea pentru mântuirea sufletului. Valeriu i-a trezit pe cei mai mulţi din indiferenţa religioasă şi a risipit îndoielile celor trufiţi de şcoala laică materialistă şi pozitivistă implantată şi în ţara noastră în urmă cu un secol, învăţându-i să se roage. La orice formă de agresiune şi violenţă el răspundea cu iubire şi rugăciune. Bucur  Negulescu, fost deţinut, mărturiseşte despre Valeriu în acea perioadă: „Gândesc acum că mulţi sfinţi ai Bisericii Creştine Ortodoxe s-au izolat prin pustii şi au trăit în asceză în slujba lui Dumnezeu. Dar ca să fii sfânt într-o înghesuială de puşcărie comunistă, cred că trebuie să fii aluat ales al lui Dumnezeu, care creşte şi se revarsă cu generozitate. Şi care dă roade” (Rev. Rost, nr. 8, oct 2003, p. 10-11).

Între aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu era un model desăvârşit şi o armă eficientă împotriva regimului de teroare. Era adeseori anchetat şi ameninţat sub presiuni imense să renunţe la credinţa sa şi de fiecare dată răspundea că este creştin prin naştere şi destin şi că nu există mântuire decât prin Hristos. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, simţindu-se un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee. „Trăia frumos pentru că se spovedea adesea şi lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin Hristos, gândea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu. Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci acolo se postea destul. Lumea o afla căutându-l pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei desăvârşită. Dar în temniţă ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării” (I. Ianolide, op.cit., p. 75).

Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. Se îmbolnăvise de plămâni şi reumatism din cauza frigului, foametei şi a celorlalte condiţii inumane, specifice regimului de exterminare, care avea să preceadă şi să pregătească înfiorătoarea reeducare de la Piteşti. Deţinuţii trebuiau să fie doborâţi la pământ, să nu poată opune nici un fel de rezistenţă fizică, iar sufleteşte să fie cât mai slabi. Considerându-se, însă, că bolnavii de plămâni nu erau apţi să reziste probelor de reeducare, s-a hotărât evacuarea lor din închisoarea de la Piteşti şi trimiterea lor la penitenciarul-sanatoriu de la Târgu Ocna. Medicul închisorii a întocmit o listă după care, la sfârşitul lui decembrie 1949, s-a format un lot al tuberculoşilor din care făcea parte şi Valeriu, aflat într-o stare gravă, încât abia se mai putea ţine pe picioare. „Astfel a scăpat de înfricoşătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenţilor din Piteşti: iadul «reeducării», unde el era cap de listă, mare «bandit»,« mistic retrograd», duşman de moarte al comunismului şi, în plus, acuzat de puternica înrâurire pe care o exercita asupra celorlalţi deţinuţi. Urma să intre printre primii în «tura reeducării». Dar Dumnezeu hotărâse altfel” (I. Ianolide, op.cit., p. 82-83).

La Târgu Ocna alimentaţia era mai bună şi repaosul prelungit la pat, împreună cu puţinele medicamente care i s-au administrat, l-au făcut să dobândească o ameliorare temporară a sănătăţii. Deşi nu se putea încă ridica din pat, energia lui în propovăduirea adevărului creştin a crescut, încât mulţi veneau şi-l ascultau cu interes, primind atunci acea lumină creştină care i-a însoţit apoi întreaga viaţă. După câteva luni au venit de la Piteşti noi loturi de bolnavi, unii dintre ei victime ale reeducării, care terorizaţi de cele petrecute acolo şi ameninţaţi că vor fi retrimişi, s-au constituit într-un grup pe care ofiţerul politic l-a însărcinat să declanşeze şi aici procesul de demascare şi reeducare.

Aflând de ororile de la Piteşti, Valeriu Gafencu s-a întristat şi i-a chemat la sine pe cei din jurul său, avertizându-i că vor urma vremuri grele şi la Târgu Ocna. Îi îndemna să se roage fierbinte şi să-şi mobilizeze toate resursele morale pentru a nu-şi pierde sufletele în încercările ce vor urma. Printre cei sosiţi cu ultimele loturi era şi prietenul său Ioan Ianolide, care foarte slăbit la început, s-a refăcut repede şi s-a dedicat îngrijirii lui Valeriu. În jurul lor s-au grupat toţi cei hotărâţi să se opună reeducării prin respingerea ateismului comunist, chiar cu preţul unor suferinţe îngrozitoare şi al sacrificării vieţii, condiţia principală a reeducării fiind lepădarea de credinţă.

Reeducarea a început în scurt timp cu presiuni psihice, şantaje, ameninţări, izolări, înăsprirea regimului, pe de o parte, iar pe de altă parte promisiuni de eliberare, acordare a dreptului de a primi scrisori, pachete şi medicamente celor dispuşi să-şi spele creierul şi să-şi însuşească mentalitatea marxistă. Atunci s-au văzut roadele influenţei profunde pe care a avut-o Valeriu asupra deţinuţilor, căci ofiţerul politic şi reeducaţii nu au obţinut nici măcar un singur succes categoric. Alexandru Virgil Ioanid, deţinut la Târgu Ocna, mărturiseşte: „Au fost bolnavi cărora le soseau de acasă pachete cu medicamentul salvator, streptomicina, şi care, şantajaţi să devină informatori în schimbul primirii medicamentelor, au refuzat fără şovăire. Pachetele cu medicamente erau înapoiate familiilor, iar cel care-şi păstrase sufletul curat era sortit să-şi piardă viaţa pământească. Cunosc trei asemenea cazuri: Eduard Masichevici, bucovinean, Gheorghe Niţescu şi Emil Sobieschi” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 7). Fără să vrea şi fără să-şi dea seama, regimul comunist a obţinut la Târgu Ocna sfinţi în loc de victime.

În această perioadă, a anului 1950, a fost adus la Târgu Ocna şi un pastor protestant, Richard Wurmbrand, o figură cu totul aparte nu prin sfinţenie, ci prin tragism, după cum mărturiseşte Ioan Ianolide. Acesta era evreu şi fost militant al PCR în ilegalitate, pentru care a şi fost închis la Doftana, convertit la creştinism în împrejurări excepţionale de către o familie de luterani din zona Braşovului în 1939, ajungând apoi pastor al unei organizaţii luterane suedeze din Bucureşti, care milita pentru încreştinarea evreilor. Se remarcase printr-o atitudine de mărturisire dârză a lui Hristos în combaterea comunismului ateu ce se instaura în ţară, fapt pentru care a fost arestat în 1948 şi ţinut într-un regim de exterminare singur în celulă timp de doi ani de zile.

Când a ajuns la Târgu Ocna era într-o stare de degradare fiziologică, încât nu se mai putea ţine pe picioare, fiind îngrijit cu multă dragoste de ceilalţi deţinuţi. Din cauza stadiului avansat al bolii, a fost plasat în camera celor mai grav bolnavi, unde se afla şi Valeriu Gafencu. Între cei doi a început o caldă şi profundă prietenie, soldată cu discuţii colegiale şi comentarii religioase în spiritul dragostei creştine şi al interesului pentru cunoaşterea adevărului. „Se înfruntau, spune Alexandru Virgil Ioanid, nu două personalităţi alese, ci două concepţii şi mentalităţi creştine: cea ortodoxă şi cea protestantă” (Rev. Rost, oct.2003, p. 7). Şi de această dată se remarcau tăria morală, cunoştinţele teologice şi caracterul ales al vieţii lui Valeriu, care îi descoperea pastorului frumuseţea şi adevărul desăvârşit al credinţei ortodoxe, încât acesta i-a mărturisit odată: „Aş vrea să intru în Împărăţia Cerurilor pe aceeaşi poartă cu dumneata…”. (Ibidem).

Spre sfârşitul anului 1951 starea de sănătate a celor doi se agrava vizibil, încât, datorită condiţiilor de detenţie, nu mai existau speranţe prea mari de supravieţuire. Chipul lui Valeriu era însă, în mod straniu, scăldat într-o lumină nefirească, despre care mărturisesc mulţi din cei care au avut privilegiul să-i fie în preajmă în ultima parte a vieţii. Deşi avea dureri insuportabile, căci hemoptizia şi plăgile tuberculoase care supurau permanent îl transformase într-o „epavă”, din gura sa nu se auzea nici un vaiet, ci doar broboane de sudoare îi acoperea fruntea boltită, în timp ce sufletul şi mintea nu se despărţeau de rugăciune. Acum unul dintre bolnavii de acolo, Victor Leonida Stratan, care-l iubea şi-l admira, a obţinut printr-o intervenţie specială de la familie un pachet cu streptomicină. Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele la Valeriu, fericit că îi poate salva viaţa. Acesta le-a primit, dar a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le dăruiască pastorului Wurmbrand, spunând că salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, fiind o personalitate recunoscută, cu relaţii internaţionale şi o mare putere de influenţă. Deşi Stratan s-a supărat, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată prin devotamentul şi jertfa de sine a studentului Valeriu Gafencu.

Legionarul ortodox Valeriu Gafencu îl salva de la moarte, astfel, pe evreul protestant Richard Wurmbrand, dincolo de orice confruntare ideologică şi bănuială de ipocrizie. După cum mergeau lucrurile în România acelui timp, existau toate şansele ca acest gest să nu fie cunoscut de nimeni, mai ales că Wurmbrand, după ce a fost eliberat şi a reuşit să plece în străinătate nu prea a amintit în cărţile şi conferinţele sale de acest gest de sacrificiu suprem al lui Gafencu, deşi niciodată nu a negat, când a fost întrebat, că a fost salvat de la moarte de legionarii de la Târgu Ocna, după mărturia părintelui Calciu. Ba chiar s-a răspândit mai târziu, după moartea lui, zvonul fals că el salvase un bolnav de la moarte prin acordarea propriilor medicamente. Dar pronia lui Dumnezeu le aşează pe toate în rostul lor, după cum spunea Valeriu, nelăsând adevărul ascuns de ochii celor care-l caută.

După acest gest suprem, care i-a impresionat pe cei prezenţi, Valeriu Gafencu începea să se stingă încet. Cu figura de sfânt în mijlocul suferinţei fizice ajunsă la limită, Valeriu i-a înmuiat până şi pe gardienii călăi, aşteptându-şi moartea cu seninătate. A fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască chiar ziua morţii, căci în data de 2 februarie 1952 i-a chemat la sine pe camarazii săi şi i-a rugat să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă pentru ziua de 18 februarie. A mai cerut ca o cruciuliţă, pe care o avea de la logodnica sa, să-i fie pusă în gură pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. Cu o zi înainte de marea trecere, i-a spus lui Ioan Ianolide: „Mâine voi muri. Vreau să-mi i-au rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni. Fă tu aşa fel încât să vină pe rând la mine, în linişte…” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 8). Atunci s-au perindat pe la el toţi cei care l-au cunoscut şi iubit, uimiţi de seninătatea şi blândeţea chipului său angelic. Zâmbea serafic camarazilor îndureraţi, având mereu pe buze rugăciunea inimii. Hristos era prezent şi moartea murise în Valeriu.

A doua zi, pe 18 februarie 1952, Valeriu Gafencu îşi aştepta în linişte trecerea la Domnul, după ce s-a spovedit şi împărtăşit, strălucind de bucurie. Prietenul său Ioan Ianolide, mărturiseşte despre acele momente: „Am trăit atunci cu simţământul că se dezvăluie tainele creaţiei, că tălpile picioarelor aveau sub ele un fel de pânză care mă susţinea, iar sufletul a avut sentimentul plinătăţii. Am fost atât de fericit în orele acelea, încât niciodată nu o voi uita. Şi în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit. Cred că Hristos era prezent în Valeriu. Numai aşa îmi pot explica starea lui de har, cât şi uimirea mea şi a prietenilor care au participat la acel moment”. Cu ultimele puteri, Valeriu l-a chemat şi i-a transmis verbal testamentul său, cuprinzând credinţa şi idealul cărora şi-a închinat întreaga viaţă: „În primul rând, gândul şi sufletul meu se închină Domnului. Mulţumesc că am ajuns aici. Merg la El. Vă rog mult să-L urmaţi, să-L slăviţi şi să-L slujiţi. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Lui îi datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveţi de purtat o cruce grea şi o misiune sfântă. În măsura în care mi se va îngădui, de acolo de unde mă voi afla mă voi ruga pentru voi şi voi fi alături de voi. Veţi avea multe necazuri. Fiţi tari în credinţă, căci Hristos îi va birui pe toţi vrăşmaşii. Îndrăzniţi şi rugaţi-vă! Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană. Să-i iubiţi şi să-i slujiţi pe oameni. Au nevoie de ajutor, căci duşmani prădalnici caută să-i înşele. Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit (…) Vă mulţumesc din suflet pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Rog să mă iertaţi… Să mă ierte orice om faţă de care am greşit cu ceva… Gândesc cu multă dragoste la mama şi la surioarele mele. Doresc să meargă pe calea Domnului. Vă rog să aveţi grijă de ele… Testamentul meu este cuvântul de azi. Creştinătatea trebuie să pună un început nou, mai curat, mai aproape de adevăr… Rog oamenii politici creştini să ia seama la Hristos şi să urmeze învăţăturii sale. Ei sunt încărcaţi cu foarte mari răspunderi (…) Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu”. Imediat după aceste cuvinte, studentul Valeriu Gafencu a trecut în veşnicie la Mântuitorul pe care atât de mult L-a iubit. Avea doar puţin peste 30 de ani. „A ridicat ochii albaştri spre cer şi am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârşită a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote. Şi-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit ai prins să vestească. Lacrimile mele au încetat” (I. Ianolide, op.cit., p. 188-190).

Trupul său a fost depus pe o targă şi luat în primire de doi deţinuţi de drept comun, care aveau misiunea înmormântărilor. Aceştia l-au lăsat două zile în curtea mare, pe zăpadă, pentru ca toţi să vină şi să se închine pe rând. Chiar gardianul cel mai dur, Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa pe deţinuţi să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Apoi, noaptea, a fost îngropat, iar la mormântul său nu a fost pusă nici o cruce şi nici nu i s-a scris numele nicăieri, locul rămânând o taină. Dar el a rămas viu şi prezent în sufletele şi conştiinţele celor care l-au cunoscut şi au auzit de el, toţi aceştia dând mărturie despre viaţa lui câştigată până astăzi.

Cuvântul şi trăirea lui Valeriu au dat roade depline şi, imediat după moartea lui, pastorul Richard Wurmbrand a cerut să fie botezat în credinţa ortodoxă cu numele Valeriu. Ioan Ianolide i-a explicat că nu trebuie să se grăbească, întrucât convertirea la Ortodoxie este un act de o importanţă imensă cu profunde consecinţe spirituale şi bisericeşti. El, însă, dorea cu ardoare viaţa adevărată în Hristos, aşa cum a văzut-o la Valeriu, şi în urma stăruinţelor lui a fost botezat, după mărturia lui Ioan Ianolide, trăind împreună cu ceilalţi în adevăr, iubire şi smerenie, aşa cum i-a învăţat Valeriu (I. Ianolide, op.cit., p.191). Datorită prigoanei şi condiţiilor represive, actul de convertire a lui Wurmbrand de la Târgu Ocna nu a fost făcut public niciodată.

Richard Wurmbrand fost eliberat în 1955, dar, în mod straniu, a activat tot la luterani şi neoprotestanţi, fără să arate prin atitudinea sa că s-a convertit la Ortodoxie. A fost rearestat în 1958 şi până în 1964 a fost întemniţat la Gherla, lăsând pe unde a trecut impresii contradictorii, dar nu se declara niciodată ortodox. După eliberare,la scurt timp, a plecat în SUA, şi s-a stabilit undeva în California, iar în 1966 a dat mărturie în faţa Senatului american, demascând diabolicele experimente din închisorile comuniste din România. Ioan Ianolide mărturiseşte despre el: „Am auzit, de asemenea, că ar fi scris mai multe cărţi. Nu le-am citit, dar, interesându-mă de ele, am înţeles că a ascuns tot ce văzuse, trăise şi simţise la Târgu Ocna. A uitat adevărul ortodox. A uitat că a fost botezat. L-a uitat pe Valeriu. În tot acest timp creştinii minunaţi pe care el i-a descoperit în Târgu Ocna se stingeau în temniţa cea mare a comunismului” (I. Ianolide, op.cit., p. 192).

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, prietenul şi confidentul lui Richard Wurmbrand, nu-şi explică, nici el, motivele pentru care pastorul luteran a ascuns până la moarte botezul său ortodox, deşi avea o mare afecţiune şi admiraţie pentru de Ortodoxie. Manifesta, după mărturia părintelui, o pietate deosebită pentru Maica Domnului şi era surprins că protestanţii au părăsit cultul Sfintei Fecioare, ştiut fiind că Luther avea o mare evlavie către cea care L-a născut pe Mântuitorul lumii. Chiar a tradus în ebraică textul imnului „Ave Maria” şi l-a adaptat unei vechi melodii cu unduiri orientale, pe care părintele Calciu a înregistrat-o pe când Wurmbrand era bolnav pe patul de spital. Atunci l-a şi întrebat direct de ce nu s-a convertit la Ortodoxie, iar acesta i-a răspuns: „Poate că nu am fost vrednic” (I. Ianolide, op.cit., p. 13-14). Slăbit de boală, pastorul Richard Wurmbrand a trecut la cele veşnice la 17 februarie 2001, în California, având vârsta de 92 de ani, exact în ajunul împlinirii a 49 de ani de la adormirea lui Valeriu Gafencu, fiind astfel legat şi prin moarte de omul care îi salvase odinioară viaţa.

Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale, căci şi-a sacrificat, liber şi conştient, fără ezitare, tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa pentru Hristos şi neamul românesc. Pe aceşti tineri, care prin curajul lor ieşit din comun au înfruntat teroarea temniţelor, crezând că pot să înfăptuiască o Românie „ca soarele sfânt de pe cer”, Mircea Eliade i-a numit, într-o expresie inspirată, „călugării iubirii de ţară” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 6). Valeriu, martirizat la 30 de ani, după 11 ani de regim carceral îngrozitor, îşi merită din plin acest titlu de nobleţe românească. El chiar i-a făgăduit lui Dumnezeu, că după eliberarea din temniţă, va opta pentru trăirea credinţei prin viaţa monahală. Dar pronia divină hotărâse altfel: celula temniţei i-a fost „chilie”, unde el a cunoscut şi a parcurs treptele purificării şi desăvârşirii, specifice experienţei mistice a credinţei, care a făcut din Ortodoxie o cale sigură a mântuirii.

Foştii deţinuţi politici care l-au cunoscut pe Valeriu şi au pătimit împreună cu el în închisorile României încătuşate, l-au numit pe drept cuvânt „sfântul închisorilor”, fiind convinşi că viaţa lui a atins sfinţenia în mod real. Aceştia au înaintat în 1996 Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române un dosar cu mărturii despre sfinţenia vieţii lui Valeriu Gafencu, cerând canonizarea acestuia. Deocamdată Sf. Sinod, singura autoritate care poate hotărî oficial o canonizare, nu s-a pronunţat în privinţa acestei propuneri, spre nedumerirea regretatului părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa. Acesta a cerut imperios sinodalilor să se îndepărteze de „servitutea statului laic demonizat” şi să cerceteze amănunţit jertfa pentru credinţă a mai multor martiri anticomunişti, după modelul Rusiei (I. Ianolide, op.cit., p. 12).

Î.P.S. Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, fost deţinut politic şi membru important al Sf. Sinod, îl numeşte pe Valeriu Gafencu „martir care a suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualităţii creştine, stâlp al rezistenţei spirituale româneşti din timpul opresiunii comuniste” (Rev. Rost, oct. 2003, p. 11), sugerând oarecum că problema canonizării lui Valeriu se pune la modul cel mai serios. Sfinţenia lui Valeriu Gafencu este dovedită de faptele şi trăirile sale, constituind o ofrandă adusă lui Dumnezeu de poporul român creştin în secolul bolşevismului criminal. Studentul basarabean este unul dintre marii români care au dus lupta cea bună a spiritului românesc în epoca unor mari încercări şi prin el putem spune, fără a greşi, că neamul românesc a biruit comunismul barbar, păstrându-şi demnitatea în faţa lumii civilizate.

text de Adrian Cherhat