Multumesc şi Domnul să fie cu dvs. Eliza M, e-mail: elizamun@gmail.com

P.S. Fraţilor dacă cineva dintre voi cunoaşte măcar cât de puţin despre aceşti preoti-călugări înmormântaţi la mănăstirea Cernica, vă rugăm să ne scrieţi la următoarele adrese mihailmaster@yahoo.com (Mihail Bortă) sau elizamun@gmail.com (Eliza M)

În rândul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai neamului românesc, un loc de frunte îl ocupă mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, vrednic slujitor al lui Hristos, mare ctitor de lăcaşuri sfinte şi aşezăminte bisericeşti, cărturar, sprijinitor al culturii şi artelor şi părinte al celor întristaţi şi nevoiaşi.

Personalitate marcantă a vieţii bisericeşti româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mitropolitul Iosif Naniescu a jucat un rol de prim rang în Biserica noastră. Prin veghea şi eforturile sale a redat Mitropoliei Moldovei şi Sucevei prestigiul dobândit în timpul vrednicului său predecesor, mitropolitul Veniamin Costachi, iar Biserica românească în ansamblul ei a avut în el un mare sprijin, o cărămidă tare la temelie, deseori fiind reprezentată de acesta în faţa autorităţilor de stat ale vremii, apărându-i drepturile şi afirmându-i rolul în făurirea unităţii de credinţă, limbă şi neam, exercitat de-a lungul secolelor. A împlinit în Biserică toate ascultările, începând de la cea de simplu monah şi ierodiacon şi ajungând până la înalta demnitate arhierească. Fiu al preotului Anania (Nane) Mihalache şi al preotesei Teodosia din satul Răzălăi – ţinutul Soroca, jud. Bălţi, Iosif Naniescu s-a născut în anul 1818, în ziua de 15 iulie, primind numele Ioan, potrivit actului mitrical de naştere descoperit de preotul Dumitru Zupu în anul 1939.  La vârsta de un an şi jumătate îşi pierde tatăl, rămânând sub ocrotirea mamei sale. În anul 1831, mama sa se călugăreşte, luând numele de Fevronia, şi îl încredinţează unei rude, ierodiaconului Teofilact, împreună cu care vine la Mănăstirea Frumoasa şi apoi la Iaşi, în anul 1831, la Mănăstirea Sfântul Spiridon. Participă în anul 1833 la punerea pietrei de temelie a Catedralei mitropolitane din Iaşi de către mitropolitul Veniamin Costachi.

Pe treptele slujirii lui Hristos

În anul 1835, Teofilact pleacă la Buzău, unde va fi numit de episcopul Chesarie mare eclesiarh al episcopiei, luându-l cu sine şi pe Ioan. Fiind apreciat de episcop pentru calităţile sale sufleteşti şi intelectuale, dar şi pentru darul dulcii viersuiri bisericeşti cu care fusese înzestrat de Dumnezeu, tânărul Ioan este tuns în monahism de episcopul Chesarie la data de 23 noiembrie 1835, punându-i-se numele Iosif, după părintele său sufletesc, Iosif I al Argeşului. A doua zi este hirotonit diacon. Rămâne la Buzău şi urmează cursurile seminarului nou-înfiinţat în anul 1836, unde îl va avea ca profesor de muzică bisericească pe Matache Cântăreţul. În anul 1840 vine la Bucureşti pentru a-şi desăvârşi studiile şi pentru a aprofunda meşteşugul musichiei psaltice cu dascălii cei mai iscusiţi. Tot acum se va înscrie la Şcoala Sfântul Sava, ale cărei cursuri le va absolvi în anul 1847. La Bucureşti va locui la Biserica “Sfântul Dumitru”, metocul Episcopiei Buzăului. În anul 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului din ţinutul Vâlcii, unde se remarcă printr-o susţinută lucrare duhovnicească şi de rectitorire a bisericii şi chiliilor de aici. Fiind remarcat şi apreciat de mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, este hirotonit preot de către arhiereul Timotei Troados, pe seama Bisericii “Sfântul Ioan cel Mare” în ziua de 29 august 1850. În noiembrie 1852 este ridicat la rangul de protosinghel de către mitropolit şi hirotesit de către Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului, iar în anul 1857 este numit egumen al Mănăstirii Găieseni din judeţul Dâmboviţa. Pentru vredniciile sale, mitropolitul Nifon îi conferă rangul de arhimandrit, în anul 1860, iar în anul 1863 îl numeşte egumen al Mănăstirii Sărindar din Bucureşti. Aici nu va rămâne decât o scurtă perioadă de timp, deoarece Legea secularizării averilor mănăstireşti a dus la desfiinţarea egumeniei. Devine profesor de religie la Gimnaziul “Gheorghe Lazăr” (1846-1866), la Liceul “Matei Basarab” (1866- 1873), la Şcoala Normală “Carol I” (1867-1870) şi, în cele din urmă, profesor şi director al Seminarului Central (1870-1871). La data de 23 aprilie 1872 este hirotonit arhiereu cu titlul de Mireon, după care, la 18 ianuarie 1873, va fi ales episcop al Argeşului, iar după numai doi ani, în anul 1875, trecând la cele veşnice mitropolitul Nifon şi fiind ales în scaunul de mitropolit primat mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, colegiul electoral îl va alege mitropolit al Moldovei; va fi înscăunat la 6 iulie 1875.

Ctitor de lăcaşuri sfinte şi aşezăminte de cultură

Printre marile realizări gospodăreşti în demnitatea de mitropolit al Moldovei pot fi enumerate: rectitorirea Catedralei mitropolitane din Iaşi (1881-1887), începută de vrednicul său înaintaş Veniamin Costachi, mutarea sediului seminarului de la Socola în fostul palat al lui Mihail Grigore Sturdza situat lângă mitropolie, deschiderea şcolii de cântăreţi, refacerea clădirilor din incinta Centrului mitropolitan, restaurarea altor lăcaşuri de cult, precum bisericile “Sfinţii Trei Ierarhi” şi “Sfântul Nicolae Domnesc”.

Ierarh şi cărturar

Mitropolitul Iosif Naniescu a fost preocupat de instruirea şi culturalizarea clerului, dar şi de apărarea Bisericii în faţa atacurilor unor cercuri şi grupări de orientare secularistă. În acest scop, din iniţiativa sa apare “Revista Teologică” la 25 martie 1883, pe cheltuială proprie, ziar săptămânal cu caracter apologetic, având ca redactori pe Constantin Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu, ambii profesori la seminarul de la Socola.

De asemenea, în timpul vieţii sale, au văzut lumina tiparului lucrări de importanţă majoră pentru spiritualitatea ortodoxă şi istoriografia românească, precum: “Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului”, scrisă de Gavriil Protul (în anul 1888) şi “Istoricul pe scurt al începutului seminariilor în România, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească propriu-zisă sau vechea Valahie”, în anul 1893, alături de predici, cuvântări ocazionale şi alte scrieri aparţinând genului omiletic. Fiind un mare bibliofil, a achiziţionat în decursul vieţii sale mii de volume de carte, manuscrise şi documente rare, pe care, către sfârşitul vieţii sale, le-a donat Bibliotecii Academiei Române, devenind astfel unul dintre membrii fondatori ai acestei înalte instituţii de cultură a ţării. Pentru acest motiv, dar şi pentru cultura şi prestanţa sa academică, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. S-a stins din viaţă în ziua de 26 ianuarie 1902, fiind înconjurat de ucenici şi lăsând în urma sa o pioasă amintire.

Bogată activitate muzicală bisericească

Contemporanii şi urmaşii mitropolitului Iosif Naniescu au evocat în file nespus de frumoase personalitatea marelui ierarh, profilul său interior, virtuţile, bunătatea şi omenia sa, iar unii dintre aceştia au fost preocupaţi şi de activitatea sa muzicală, aceasta fiind latura mai sensibilă a sufletului marelui ierarh. Se cunoaşte faptul că încă din copilărie îşi manifesta dragostea pentru cântarea psaltică de strană, mai cu seamă şi pentru motivul că Dumnezeu îl înzestrase cu o voce plăcută, ce atingea în cântare şi recitare sunetele cele mai acute ale registrului de tenor (sunetul Mi din octava a III-a la Liturghie, iar citirea pericopelor evanghelice până la dificilul La 2). Pe când era episcop al Argeşului a primit apelativul de “Privighetoarea Argeşului”. Pe lângă calităţile interpretative de excepţie, lucru ce se poate desprinde şi dintr-o analiză atentă a compoziţiilor sale psaltice, mitropolitul Iosif Naniescu începe să deprindă şi canoanele musichiei şi chiar să compună unele cântări. Studiase muzica psaltică la seminarul din Buzău cu Matache Cântăreţul, unul dintre străluciţii ucenici ai lui Macarie Ieromonahul. În 1839, pe când era ierodiacon, a fost trimis de episcopul Chesarie la Bucureşti, pentru rezolvarea unor treburi bisericeşti, prilej cu care îl cunoaşte pe Anton Pann. Mai târziu, însuşi părintele şi ocrotitorul său, episcopul Chesarie, văzându-i talentul şi dragostea pentru muzică, l-a trimis la Bucureşti pentru a se desăvârşi în acest meşteşug, la Anton Pann, marele dascăl al românizării cântărilor bisericeşti, cu care va lega o strânsă şi trainică prietenie. Într-un manuscris psaltic grecesc din BAR-Neon Anastasimatarion (nr. 741), caligrafiat de Anton Pann şi dăruit de autor mitropolitului, pe când acesta se afla la Bucureşti ca protosinghel, la f.8v stă scris: “Această carte, Anastasimatarul lui Dionisake Fotino tradusă de Dl. Anton Pann dupe sistema cântărilor bisericeşti cu notele cele vechi complicate în sistema cea nouă cu aceleaşi note simplificate este tradusă şi scrisă de însuşi Dl. Anton Pann cu mâna sa proprie în anul 1853-1854, pentru mine subsemnatul dupe înţelegerea ce am avut amândoi; pentru aceea am scris aici spre eternă pomenire. † Iosif Naniescu Mitr. Moldovei, în anul 1899 Maiu 29.” De altfel, Anton Pann avea să îi publice câteva prelucrări psaltice în “Rânduiala Sfintei şi Dumnezeieştei Liturghii” 1847, şi anume: “Binecuvintează suflete al meu pre Domnul”, glasul VIII, două axioane, glasurile I şi VI şi “Răspunsurile Mari” în glasul VIII, compuse în anul 1836 şi cântate şi astăzi, în formă ritmico-melodică puţin simplificată. Bogata operă muzicală a mitropolitului Iosif Naniescu cuprinde şi cântări ce se cântă în Postul Mare: “Slavă… Uşile pocăinţei; Şi acum… Cărările mântuirii, glasul VIII, La mulţimea faptelor…”, glasul VI, condacul Canonului Mare “Suflete al meu…”, glasul II, “Slavă şi acum… Doamne femeia ceea ce căzuse”, glasul VIII (prelucrare după o cântare grecească), “Să se îndrepteze”, glasul I, heruvicul “Acum puterile…” glasul VI, chinonicul “Gustaţi şi vedeţi…”, glasul I tetrafon; cele “11 Eothinale” sau “voscresne”, traduse după cele compuse de dascălul grec Dionisie Fotino, stihira “Ceata Sfinţilor Părinţi”, glasul VIII şi alte cântări din rânduiala Sfintei Liturghii. Toate acestea au fost publicate de episcopul Romanului Gherasim Safirin, în cartea sa intitulată “Culegere de cântări bisericeşti”, Bucureşti, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1908. Unele cântări ale mitropolitului au fost tipărite în mai toate colecţiile de cântări psaltice, precum: “Rânduiala Sfintei şi Dumnezeeştii leturgii”, Buzău, 1856, sub îngrijirea ieromonahului Serafim; “Utrenier” şi “Liturghier”, Buzău, 1921, de Ioan Zmeu; “Buchetul muzical”, Bucureşti 1900, de Neagu Ionescu; “Carte de muzică bisericească…,” Bucureşti, 1902, de Nifon Ploieşteanu, “Antologhion”, Bucureşti, 1947, de arhid. Anton V. Uncu, “Cântările Sfintei Liturghii” şi alte cântări bisericeşti, Bucureşti, 1992, şi celelalte ediţii, de pr. prof. Nicu Moldoveanu. Numeroase cântări se păstrează în manuscrisele psaltice din BAR, Biblioteca Sfântului Sinod, Biblioteca Mitropolitană din Iaşi şi Biblioteca Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România etc.

Dascăl de psaltichie şi susţinător al cântării corale religioase

La activitatea de creaţie muzicală se adaugă cea de dascăl de psaltichie. Pe când studia la Sfântul Sava, organizează în casele Bisericii “Sfântul Dumitru” cursuri de muzică psaltică apreciate de elevii săi: Theodor Georgescu, Nae Mateescu, Dobrică şi Pană Brăneanu, care vor deveni distinşi profesori şi compozitori de muzică bisericească. La Şerbăneştii Morunglavului va avea ucenic pe Ghiţă Ionescu, învăţător şi mai apoi preot la Biserica Zlătari din Bucureşti şi profesor la psaltichie la seminariile Nifon şi Central. În timpul arhipăstoririi sale la Iaşi, selectase pentru slujirea de la catedrală preoţi, diaconi şi cântăreţi de excepţie. În acea vreme, încă mai cânta la strană cel mai mare protopsalt al Moldovei, Dimitrie Suceveanu, iar de la cafas, răspunsurile la Sfânta Liturghie erau executate de corul dirijat cu deosebită măiestrie de compozitorul Gavriil Musicescu. A fost primul ierarh din Biserica noastră care a acceptat femeile în corul mitropoliei, susţinându-l pe dirijorul său în formarea şi cristalizarea acestuia. În timpul dezbaterilor sinodale controversate privitoare la acceptarea femeilor în corurile bisericeşti, mitropolitul Iosif Naniescu, pledând în favoarea acestei măsuri puse în practică la Iaşi din anul 1876, argumenta astfel: “…i-am aprobat să aibă în cor şi femei şi iată pentru ce: pentru că femeile sunt cele care au servit Apostolilor, ele sunt acelea care au alergat din noapte la mormântul Domnului şi care au vestit că Hristos a înviat. Apoi la mănăstirile noastre din ţară, cel puţin aşa ne-am pomenit noi şi mai cu seamă eu, de când eram copil şi până la vârsta în care mă găsesc, ştiu că toate femeile cântă la mănăstiri. Pentru aceste motive am dat voile să cânte femeile în cor chiar în Catedrala Mitropoliei Moldovei, mai ales sub direcţiunea unui maestru ca dl Musicescu.” Dezaprobă influenţele profane în muzica bisericească, arătând că muzica trebuie să trezească în suflet sentimentul umilinţei şi al sfinţeniei: “Scopul şi caracterul cântărilor bisericeşti este simţământul umilinţei, dar cântările româneşti s-au cam depărtat de practica şi adevăratul stil bisericesc, prin traducţiile şi compunerile unora care mai mult sau mai puţin le-a plăcut a imita pe cele lumeşti, crezând poate că vor plăcea publicului mai mult nebăgând în seamă sfinţenia lucrului ce profanau”.

A păstrat cu sfinţenie manuscrisele psaltice ale lui Macarie, pe care i le încredinţase episcopul Chesarie. Spre sfârşitul vieţii le-a donat Bibliotecii Academiei Române împreună cu manuscrisele şi cărţile sale strânse cu multă trudă în decursul întregii sale vieţi, de altfel acestea constituind singura sa zestre, o zestre nepieritoare şi de mare folos culturii şi îmbogăţirii neamului românesc. Opera sa muzicală rămâne un reper şi se cere a fi valorificată, prin catalogarea, publicarea cântărilor şi adoptarea în repertoriul stranei. Unele dintre melodiile sale, precum Răspunsurile Mari în glasul VIII, au fost înveşmântate armonico-polifonic de mari compozitori români precum Gavriil Musicescu, George Dima, Dumitru G. Kiriac, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu şi mulţi alţii, păstrându-se neschimbată linia melodică.

Chip pios şi model de urmat

Impresionat de traiul şi munca acestui evlavios mitropolit, savantul Nicolae Iorga avea să-i sintetizeze viaţa în cuvinte de o aleasă sensibilitate şi frumuseţe literară: “Ales Mitropolit al Moldovei la 1875, acest Basarabean, care a trăit până la adânci bătrâneţe în chiliile sărăcăcioase de lângă măreaţa mitropolie a lui Veniamin Costachi, zidită după planurile lui Gheorghe Asachi însuşi şi sfinţită de un Rege al României, a fost, ca şi marele Veniamin, cel veşnic milostiv şi darnic, păzitorul cinstit al averii rămase Mitropoliei, în clădiri, odoare şi odăjdii, slujitorul credincios în biserica Dumnezeului său şi, neasămănat iubitor de cultură, ca un inel de aur între bronzul vechilor timpuri de carte bisericească şi fierul aspru al noii culturi laice revărsate şi asupra Bisericii. Care a fost Ieşeanul, Moldoveanul, Românul cu iubire pentru legea strămoşilor săi care să nu fi vărsat o lacrimă caldă când trupul bătrânului de optzeci şi doi de ani se coborî, la 1902, călugăreşte, afară din zidurile bisericeşti, în care el, sfânt viu, stătuse închinându-se treizeci de ani între chipurile sfinţilor nemuritori? O epocă din istoria Bisericii româneşti s-a încheiat în clipa când genele lungi albe se aplecară pe obrajii supţi de viaţă aspră, pecetluind pentru vecie lumina ochilor vii”. (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, vol. II, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1932, p. 242) Preocupat permanent de bunul mers al vieţii bisericeşti sub toate aspectele ei, mitropolitul Iosif Naniescu rămâne o minte luminată a Bisericii noastre, deopotrivă un mare iubitor de cultură, dascăl al înnoirilor, un părinte ocrotitor al celor nevoiaşi şi neajutoraţi, model de viaţă trăită într-o sfinţenie pilduitoare ce s-a ridicat la înălţimea slujirii pe care Hristos i-a încredinţat-o. De aceea, a dăinuit în memoria urmaşilor sub denumirea de Iosif cel Sfânt, demn şi curat asemenea patriarhului Iosif, milostiv şi blând asemenea Sfântului Nicolae, sărac în cele materiale, dar bogat întru cele cereşti, încununat de virtuţi şi vrednicii meritorii aşezării numelui său în sinaxarul sfinţilor.

Pr. lect. dr. Matei Zaharia

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Regele Carol al II-lea de Bobotează la Chişinău. 1940
Fragment din jurnalul sonor ONC nr. 59/1940

S-a născut acum 85 de ani la Stolniceni, pe atunci judeţul Lăpuşna, astăzi Hânceşti şi până în 1944 a făcut studii la Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni“, apoi la Şcoala Pedagogică din Chişinău, pe care nu le-a finalizat din cauza războiului. În 1944, s-a refugiat cu toată familia la Işalniţa, lângă Craiova.

În România a studiat mai întâi la Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti, apoi la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. Pe când era în anul III de studii a trebuit să reia din nou calea pribegiei, fiind pus sub urmărire, din cauza implicării în organizaţii studenţeşti anticomuniste. E nevoit să părăsească Bucureştiul, ajungând la Baia Mare. În 1948 s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Cluj, pe care l-a absolvit în 1949. În vara aceluiaşi an a fost hirotonit diacon, iar în septembrie s-a călugărit la Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara, primind numele de Antonie.

„Dar mi-a fost dat să fiu judecat chiar în anul călugăriei mele de către o instanţă lumească şi anume Tribunalul Militar din Bucureşti, pentru acuze de „uneltire împotriva siguranţei Statului“, sentinţă standard pentru toţi indezirabilii politici: şapte ani temniţă grea şi cinci ani degradare civică”, îşi aminteşte Antonie Plămădeală.

S-a ascuns, o vreme, în Bucureşti, apoi în schitul Crasna din judeţul Gorj şi în Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava, la mănăstirile Râşca şi Dragomirna. În august 1953 a fost hirotonit la Dragomirna în treapta de preot. Dar în 1954 organele de ordine l-au arestat la Iaşi, unde participase la vizita patriarhului Bulgariei. A stat în penitenciarul din Iaşi, apoi în cel din Bucureşti, apoi la Jilava până în 1956, când a fost graţiat. Despre suferinţele din penitenciar a scris în romanul său „Trei ceasuri în iad“, apărut în 1970.

În 1956 s-a înscris la doctorantură la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Dar înainte de finalizarea acestor studii a fost exmatriculat pentru antecedente politice şi exclus din rândurile preoţilor şi monahilor. A ajuns şomer şi zilier. Abia în 1961, când s-au mai limpezit lucrurile, a primit „buletin de identitate“ pentru Bucureşti, unde îi era familia, şi a fost angajat, cu greu, la o fabrică de mase plastice. Zece ani a lucrat în acea întreprindere – de la îngrijitor, la transportator de materiale, la muncitor-ajutător şi în final la operator chimist.

Doar primăvara de la Praga i-a adus o înseninare în viaţă. Patriarhul, de pioasă memorie, Justinian Marina l-a readus în lumea bisericească, numindu-l secretar-şef la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Tot patriarhul Justinian i-a înlesnit posibilitatea de a pleca în 1968, cu o bursă de studii la „Heythrop College“, institut catolic de rang universitar, de lângă Oxford. Aici şi-a făcut teza de doctorat, primind calificativul „magna cum laudae“. În 1972 a susţinut şi în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti al doilea examen de doctorat, avându-l conducător de teză pe părintele Dumitru Stăniloae.

În 1979 a fost ales episcop al Episcopiei Buzăului, unde a slujit până în 1982. Iar din acest an până la sfârşitul vieţii (2005) s-a aflat la Sibiu, fiind ales Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

Jertfa Brâncovenilor

Din Discursul Mitropolitului Antonie Plămădeală rostit în 1996, la GALA UNICEF a copiilor din România.

Ne aflăm la Mănăstirea Sâmbăta; i se zice Sâmbăta, pentru că este lângă localitatea Sâmbăta de Sus, dar numele ei adevărat e de Mănăstirea Brâncoveanu. De ce? Pentru că a fost zidită aici, peste şi sub munţii Făgăraşului, de domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu. În lunga lui domnie, s au zidit multe biserici şi mănăstiri şi s au tipărit foarte multe cărţi. (…) În această zi trebuie să ne amintim şi de jertfa Brâncovenilor, pentru că în 15 august, cu trei secole în urmă, deci, Constantin Brâncoveanu, cei patru copii ai săi şi unul dintre ginerii lui au fost martirizaţi la Constantinopol. Aceasta pentru că au refuzat să şi părăsească legea strămoşească, legea creştinească ortodoxă, au refuzat să treacă la mahomedanism. Dacă ar fi trecut la mahomedanism şi ar fi salvat vieţile. Dar erau atât de puternici în credinţa lor, încât chiar atunci când un copil, cel mai mic dintre ei, a avut un moment de şovăire, părintele lui, Domnitorul Brâncoveanu i a zis: „Fiule, n ai să poţi trăi viaţa ta viitoare cu gândul că ţi ai părăsit credinţa şi neamul tău!”. Atunci, copilul s a dus primul şi şi a pus capul pe butuc, fiind executat. După care au urmat ceilalţi trei copii şi ginerele Domnitorului. Constantin Brâncoveanu a fost silit să asiste, să privească la martirizarea copiilor săi. În cele din urmă, însuşi Constantin Brâncoveanu a fost executat, prin tăierea capului. Aşa dar, s au jertfit pentru apărarea credinţei lor, a credinţei ortodoxe a neamului lor. Constantin Brâncoveanu a fost, în vremea noastră, sanctificat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar această mănăstire pe care o vedem astăzi, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost refăcută de noi, începând din anul 1985, asemenea celei de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. (…).

Reproducem mai jos declaraţia din 18 decembrie 1943 aînvăţătoarei Nina Stoicev, contemporană cu părintele Anatolie, care descrie cu lux de amănunte pătimirea acestui mărturisitor al lui Hristos[1]. Puţin mai tîrziu, la 13 ianuarie 1944, deportarea părintelui Anatolie era confirmată şi de fiul acestuia, Teodorov Igor[2].

Pentru moment, despre preotul Anatolie Teodorov am reuşit să aflăm puţin: în anul 1922 avea 23 de ani şi a fost hirotonit preot în 1920, pentru parohia Manta, judeţul Cahul[3].

GUŢULEAC Alexandru

 „Declaraţie

Lidia Stoicev, învăţătoare din com. Tvardiţa, jud. Tighina, despre deportarea preotului Anatolie Teodorov, declar următoarele:

A venit în timpul urgiei bolşevice din comuna Petreşti – Tighina, unde fusese preot pînă la cedarea Basarabiei, ca să păstorească credincioşii comunei Tvardiţa, la repetatele şi insistentele lor rugăminţi. Prigoana, impunerile (impozitele, n. red.) pe veniturile bisericeşti, cercetările, ameninţările se ţineau lanţ. Căci printre acei care se numeau creştini pe vremuri, erau mulţi în care dispăruse orice urmă de conştiinţă, de dreptate sau de iubire de aproapele. Era pîrît şi cercetat aproape zilnic, cu binecunoscutele metode ale NKVD-iştilor.

Fire blîndă, suflet ales, nu se înverşuna, ci spunea mereu că se bizuia pe dreptate şi se lăsa în voia Celui de Sus. Mai mult decît atît, ajuta pe cei ce-l urmăreau şi-l pîrau. Trăia împreună cu cei 3 din 6 copii ce-i avea. Cel mai mic avea 5 ani. Soţia părintelui Teodorov era învăţătoare în com. Petreşti. Nevoia de a-şi asigura existenţa, îi făcea să trăiască deoparte. Tată iubitor şi bun, nu se gîndea decît în ce fel ar putea să-şi ferească copiii de lipsuri, să nu cunoască ei umilinţele şi suferinţele lui.

Îşi povestea interogatoriile la care era supus, acuzările ce i se aduceau, cu atîta amărăciune în glas, încît te durea sufletul că printre oameni pot exista asemenea brute. Cîte nopţi de groază, de chinuitoare aşteptare n-a petrecut el la gîndul că din moment în moment îl vor ridica, că nu va mai apuca a doua zi. Dar nu pot uita ce figură luminată avea preotul Teodorov, cînd seara, în casa cîntăreţului Stegărescu, mi-a botezat copilul, care avuse parte să se nască sub stăpînirea păgînă. Fiind învăţători, atît mie, cît şi soţului meu, ne era interzisă frecventarea bisericii.

A trecut şi ziua de 13 iunie 1941, memorabila zi de 13 iunie, cînd mii de oameni, copilaşi nevinovaţi au fost smulşi de la vetrele lor, îndepărtaţi spre cine ştie ce locuri de surghiun şi dispăruţi pentru totdeauna. Au fost ridicările în masă. Şi la 21 iunie 1941 începe războiul pentru dezrobirea noastră. Călăii încep intense cercetări printre intelectualii satelor, căutîndu-i pe „cei prericuloşi”, spre a fi „izolaţi”. Zilnic se deportau intelectualii satelor. În noaptea de 28 spre 29 iunie, preotul Anatolie este supus unei percheziţii făcute de reprezentantul NKVD-ului şi doi din înşişi „credincioşii” pe care-i păstorea. Este învinuit că vorbind în biserică la predică, ar fi ridicat Crucea, zicînd: „Prin semnul acesta vom birui duşmanul”. Soarta preotului Teodorov din acea noapte a avut-o şi soţul meu, fost notar. Îmi este cu neputinţă să redau starea lor, durerea sfîşietoare ce o simţeau la gîndul că-şi lasă copiii pe drumuri şi la convingerea că poate nu vor reveni niciodată.

Duşila Ceadîr-Lunga, la închisoarea amenajată în localul NKVD-ului, au fost ţinuţi o săptămînă de zile, în cele mai mizere condiţii: fără hrană, într-o cameră cu ferestrele oblonite, în care respirau 40 de inşi şi a cărui întuneric era luminat de de o lampă fără sticlă, luată înadins, ca să fileze fitilul şi să otrăvească complet aerul sufocant. Era luna iunie. Iar într-o zi de joi, au luat, ca şi mulţi alţii, necunoscutul drum al exilului. N-am putut afla nici direcţia şi nici destinaţia spre care au fost îndrumaţi. Mi se dădeau înadins date diferite, ca să mă deruteze. De aunci nimic nu se ştie de ei. Am sperat multă vreme că armatele dezrobitoare vor da peste aceşti schingiuiţi nevinovaţi şi-i vor aduce lîngă acei care-i aşteaptă mereu, dar zadarnic.

Între timp, de durere, mizerie şi boală a murit soţia părintelui Teodorov. Şase copii au rămas fără nici un sprijin, aşteptînd mila celor avuţi. Nu ştiu dacă li s-a acordat vreun ajutor. Îmi apare înaintea ochilor imaginea lui Mircea, băieţelul de 5 ani, care întreba  pe fiecare trecător: „Unde e tata? E adevărat că a plecat în Siberia?” Dacă aş răscoli în suflet amintirile penibile, m-ar cuprinde disperarea.

Atît aş putea spune despre cel care a fost părintele Teodorov, martir nevinovat al bolşevicilor, apărător neînfricat al Crucii şi al Credinţei.

Înv. Lydia Stoicev

Tvardiţa”

Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti.

– Bucureşti: Editura „Cristiana”, 2004. – 136 p.[1]

În prezent avem mai multe studii, articole şi materiale, care ne vorbesc despre viaţa şi activitatea Mitropolitului Gurie Grosu, Întâistătătorul Bisericii din Basarabia între anii 1920 – 1936. În această perioadă ierarhul a făcut multe modificări în Eparhie: a înfiinţat Facultatea de Teologie, a editat o serie de cărţi religioase, a restaurat biserici vechi şi a întemeiat altele noi. În anul 1936 a fost eliberat din funcţie şi „pensionat” la mănăstirea Cernica, unde a murit în 1943.

Întreaga opera scrisă de către Mitropolitul Gurie Grosu are o actualitatea deosebită. În fiecare publicaţie ierarhul, încă de pe timpuri când era preot-misionar, îndeamnă clerul, creştinii şi întreagă societate la păstrarea credinţei strămoşeşti şi demnităţii umane; mereu a stat la ideea reintroducerii limbii române în cultul bisericii ortodoxe şi în şcoli[2]; a muncit mult pentru învăţarea şi iluminarea poporului român din Basarabia, prin intermediul Tipografiei Eparhiale, revistelor eparhiale, şi în mod deosebit prin înfiinţarea primii instituţii teologice superiore – a Facultăţii de Teologie Ortodoxă, care a adunat profesori laici şi bisericeşti cu nume notorii. A promovat cultura teologică, făcând-o cunoscută departe de hotarele Basarabiei. Puţine studii ale ierarhului au fost publicate în acea perioadă interbelică, plină de încercări, acestea fiind depozitate şi conservate în biblioteci şi arhive de stat. Astfel, acces la munca literară a Mitropolitului Gurie puteau să aibă doar cercetătorii în domeniu. Astfel, din anul 1990 încep să fie editate şi reeditate mai multe scrieri ale mitropolitului. În acest sens putem aminti istoria mănăstirii Înălţarea Domnului, Noul-Neamţ, alcătuită şi publicată în 1911, la Chişinău, pe atunci de Arhimandritul Gurie, care făcea ascultare de exarh al mănăstirilor Episcopiei Chişinăului şi a Hotinului.

În anul 1920 la Tipografia Eparhială „Cartea Românească” apare cartea „Rugăciuni şi lămurirea lor” în 80 de pagini. De atunci s-a mai reeditat în câteva ediţii. Iar peste 84 de ani după prima ediţie avem în faţă această cărţulie, dar într-o formă completată, puţin modificată şi redactată. Editorii cărţii, precum menţionează ei înşişi, au păstrat în mare parte structura iniţială a cărţii, simplificând titlurile uneori prea lungi, încât cartea să corespundă exigenţelor cititorului contemporan.

Fiind un teolog iscusit şi „amator” al cultului creştin-ortodox, Mitropolitul nu afla o altă bucurie duhovnicească, decât cea a slujirii la Altarul lui Hristos. Dar, prin pilda personală, a reuşit să facă proces de deşteptare în inimile şi sufletele, cât a clericilor, atât şi credincioşilor, a sentimentului de dragoste faţă de cele sfinte şi sfinţitoare.

Dacă prima ediţie a cărţii prezenta o explicare şi tratare asupra rugăciunii, atunci ultima variantă prezintă o formă de catehism ortodox.

De fapt, cartea poate fi împărţită în două părţi: partea întâi cuprinde articole, care explică ce înseamnă rugăciunea, poruncile dumnezeieşti, fericirile, simbolul credinţei; partea a doua – prezintă cunoştinţe de bază despre Biserica Ortodoxă, sărbătorile şi posturile bisericeşti şi Sfintele Tainele.

Despre cinstirea duminicilor şi a sărbătorilor bisericeşti, într-o pastorală ierarhul vorbeşte despre „Cinstirea duminicii şi a sărbătorilor şi păcatul sudalmelor şi vorbelor urâte”, adresată păstoriţilor săi în luna iunie anului 1923, în care îndeamnă să respecte şi să cinstească duminici şi a sărbătorilor mai mari. Se solicită tuturor să respecte tradiţie, în duminici şi sărbători să meargă la biserică, nu la târguri. Tot în acelaşi an, într-o nouă pastorală, intitulată „Păcatul de la umblarea la iarmaroace în zile de duminici şi păcatul fumatului de tutun”, autorul demonstrează vatămă pentru creştinii vizitarea târgurilor în zile de duminici sau sărbători bisericeşti. Face trimiteri la canoanele sinoadelor ecumenice şi dintr-o carte pastorală a mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni în privinţa cinstirii duminicii:

„Sărbătorile creştine sunt zile de bucurie liturgică, de primire a Sfintei Împărtăşirii, prilej de sporită rugăciune şi de iubire frăţească. …Adevăratul creştin trăieşte în fiecare zi – şi chiar la fiecare oră a zilei – un eveniment din istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel, Biserica luptătoare, de aici, de pe pământ, şi Biserica biruitoare, din cer, alcătuiesc un trup viu şi armonios, al cărui Cap este Însuşi Domnul Iisus Hristos” (p. 79-80).

Iată cum vede Mitropolitul sensul şi scopul postului în viaţa creştinilor: „Postirea trupească constă în abţinerea de la consumul produselor animale şi al băuturilor alcoolice, precum şi de la unirea trupească între bărbat şi femeie. Postirea sufletească înseamnă a-ţi feri propriul tău suflet-dar şi sufletele celor din jur – de toată răutatea (mândrie, pizmă, bârfă, zgârcenie, daruri şi vorbe urâte etc.). Asprirea postului s-au dimpotrivă, uşurarea lui (pentru copii, bolnavi, bătrâni, călători) – e bine să aibă binecuvântarea duhovnicului.

Postul este strâns legat de sărbătoare, fiind că bucurie duhovnicească a unei sărbători sfinte nu poate fi simţită cum se cuvine atâta vreme cât trupul nu este şi el curăţit şi el prin postire, iar sufletul cât mai luminat şi liniştit. Este bine ca postul să fie însoţit de rugăciune şi milostenie: rugăciunea întăreşte puterea de abţinere, iar milostenia arată măsura îmbunătăţirii noastre” (p. 82).

Mitropolitul face explicaţii dogmatico-liturgice asupra slujbelor ale Bisericii Ortodoxe. Astfel că, principalul săvârşitor şi administrator al slujbelor bisericeşti, menţionează autorul, este Dumnezeu, Cel care este şi Capul Bisericii; iar cel ce este botezat, întră în Biserica şi devine mădular al trupului mistic al lui Hristos.

În mod special, prezintă structura tipiconală ale laudelor bisericeşti: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia şi Ceasurile. Dă lămurire fiecărei slujbe şi arătând originea sau geneza acestora în cultul creştin.

Iarăşi, adresându-se către fiii săi duhovniceşti, ierarhul îndeamnă, cum trebuie să poarte credincioşii după încheierea serviciului divin şi părăsirea locaşului sfânt: „După slujbe, şi mai cu seamă după Sfântă Împărtăşanie, trebuie să avem mare grijă de sufletul nostru, să-l ferim de intinare şi deşertăciune. Sfinţii Părinţi numesc acest efort, această asceză, paza sufletului.

După terminarea slujbei, să nu ne lăsăm atraşi de discuţii lumeşti, de fleacuri sau bârfe! Să nu cădem şi bucuria şi iubirea care ne-a umplut sufletele! Să ne ferim de vulgarităţi şi ochiul, şi urechea! Să răspundem cu dragoste celor care ne vorbesc, schimbând însă vorba imediat ce am simţit că discuţia alunică spre rău, într-o formă sau alta.

Să nu uităm, deci, că liturghia iubirii lăuntrice de Dumnezeu, a cărei manifestare ascunsă este rugăciunea neîncetată, trebuie însoţită de liturghia iubirii de Dumnezeu prin slujirea aproapelui” (p. 101,102,103).

Î-i învaţă pe credincioşii ce este rugăciunea: „Rugăciunea este cucernica vorbire cu Dmnezeu, prin care Îi cerem toate cele de trebuinţă nouă, Îi mulţumim pentru milele Lui, pe care le revarsă asupra noastră, sau Îl lăudăm, Îl proslăvim pe Dânsul” (p. 7-8).

Tot în această carte găsim şi două cuvântări catehetico-morale, care abordează problema idolatriei şi magiei, şi un eseu, întitulat: De ce ne pierdem sfinţenia? În acest capitol autorul cu multă dragoste şi atenţie se adresează către cititor cu următoarele cuvinte: „Să ne gândim, fiecare, cum tratăm chipul lui Dumnezeu din noi şi cum folosim talanţii, harurile cu care păşim în viaţa de creştini, pentru a ne lucra asemănarea cu Dumnezeu”.

În final editorii au amplasat bibliografia, care s-a folosit pentru completarea lucrării de faţă.

Mitropolitul Gurie Grosu rămâne un ierarh al dragostei, al răbdării şi al smereniei, cel, care s-a sacrificat pentru Biserica lui Hristos, patria şi poporul român. A fost „pasionat al slujbei religioase în care simţea fiorii divini ai extazului, a mai suferit şi din cauza neîntrebuinţării sale, a apariţiei tot mai rare în preajma altarului”[3].

Pr. Dr. Maxim MELINTI

Note:

A intrat de tânăr în Mănăstirea Suruceni (1883), unde a ajuns stareţ (1906) şi a condus mănăstirea timp de mai mulţi ani. In 1917-1918 a militat fervent pentru unirea Basarabiei cu Ţara-mamă. În 1918 a fost ales arhiereu-vicar (cu titlul „al Ismailului”) pentru Arhiepiscopia Chişinăului. În 1932 a fost numit locţiitor de Episcop la lsmail, în 1933 ales episcop titular şi instalat oficial la 15 mai 1934. Deşi nu avea pregătire teologică, a fost un bun îndrumător al activităţii misionar-pastorale şi culturale din eparhia sa, unde a înfiinţat o tipografie, un orfelinat ş.a. A publicat diferite articole în periodicele basarabene. În vara anului 1940, în timp ce armata sovietică ocupa Basarabia, s-a refugiat în România. A asigurat timp de câteva luni locotenenţa scaunului episcopal de la Curtea de Argeş, continuând să poarte titlul „al Cetăţii Albe-Ismail”. La 1 septembrie 1941 s-a pensionat şi s-a reîntors în Basarabia.

Sursa: http://www.basilica.ro/

]]> http://personalitatibasarabene.info/17-septembrie-1943-%e2%80%93-a-trecut-la-cele-vesnice-in-chisinau-inmormantat-la-manastirea-suruceni-episcopul-dionisie-erhan_09_2011.html/feed 0 http://personalitatibasarabene.info/astazi-se-implinesc-noua-ani-de-la-trecerea-la-cele-vesnice-a-parintelui-sofian-boghiu_09_2011.html http://personalitatibasarabene.info/astazi-se-implinesc-noua-ani-de-la-trecerea-la-cele-vesnice-a-parintelui-sofian-boghiu_09_2011.html#comments Wed, 14 Sep 2011 19:43:58 +0000 admin http://personalitatibasarabene.info/?p=1194 La 14 septembrie 2011 se împlinesc noua ani de la trecerea la cele veşnice a Cuviosului Părinte Sofian Boghiu.

Cuviosul Părinte Sofian Boghiu s-a născut în satul Coconeştii Vechi, Bălti, în anul 1912. In 1925 intra ca frate în Mănăstirea Rughi, Soroca. In 1940 a absolvit Seminarul Monahal de la Mănăstirea Cernica, iar între anii 1940 – 1945 termina Facultatea de Teologie, Academia de Belle Arte şi Şcoala de Pictura Monumentală din Bucureşti. Este tuns in monahism la mănăstirea Dobruşa in 1936 si hirotonit preot în 1940.
A pictat mai multe biserici în tara şi peste hotare şi a fost câţiva ani profesor la Seminarul Monahal din Mânăstirea Neamţ.
Din anul 1952 este stareţ si duhovnic al Mănăstirii Antim devenind si unul din membrii de frunte ai vestitei grupări spirituale a ‘Rugului Aprins’. Intre anii 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică.
A trecut la cele veşnice la data de 14 septembrie 2002, fiind înmormântat la Mănăstirea Căldăruşani, unde el însuşi îşi alesese din vreme locul de îngropare.

Părintele Alexandru Enache s-a născut la 12 decembrie 1918 în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna-  Basarabia din părinţii Andrei şi Nadejda Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete). În 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”. 

- Care sunt cele mai frumoase amintiri despre Basarabia?

- Un fapt important ştiţi care-i? Eu m-am născut după ce s-a eliberat Basarabia de Rusia ţaristă. Eu m-am născut în decembrie. Deci de la 27 martie, până la 12 decembrie cînd m-am născut eu, sunt exact la 9 luni din momentul eliberării Basarabiei. Sergiu Nica specula că am fost conceput în ziua eliberării Basarabiei. Cu Sergiu Nica, cu Vasile Ţepordei, în ciuda diferenţei de vârstă, am format acelaşi grup al Ministerului Propagandei direct sub supravegherea lui Ion Antonescu la Chişinău. Deci eram grup de propagandă împotriva sovieticilor. De aceea şi postul de radio de la Chişinău şi de la Iaşi erau făcute aşa de puternice încât să depăşească toate emisiunile din Ucraina şi din Rusia. Noi eram un post de luptă, indirect aşa să zicem, ideologic sau de încurajare a oamenilor. De aia am şi fost căutaţi când au venit ruşii în Basarabia.

Părintele V. Ţepordei, naşul meu de cununie a fost găsit şi deportat pentru 8 ani în Siberia, Sergiu Matei Nica era dus la Canal, Popescu Luca a dispărut, iar eu eram prizonier în Rusia sovietică şi ascultam la radio (Dubăsari) care ne cita pe noi şi spuneau că or să ne găsească şi în gaura de şarpe. Eram prizonier la ei, iar ei cică ne căutau. Am fost capturat în România, în apropiere de oraşul Huşi, unde eram cu trupele, cu soldaţii.

Eu, dacă mă credeţi, când eram seminarist, ceea ce mă durea un pic e că basarabenii, părinţii noştri se socoteau moldoveni şi soldaţilor care veneau şi făceau serviciul militar pe Nistru oamenii noştri le ziceau „românii”, încât câteodată la conferinţe ţineam numaidecât să le vorbim şi să le trezim conştiinţa că tot români suntem şi noi basarabenii. Atunci după ora 18 nu aveai voie să intri în Nistru, iar oamenii spălau rufele se băiau şi la un moment dat vedeai că copii îşi iau hainele: „bai vine românul”, dar acela era soldatul. Pe urmă încet, încet oamenii s-au deprins şi a început să dispară această diferenţă. Unii şi astăzi sunt aiurea, tot aşa trăsniţi, nu se prinde de dânşii ştiinţa adevărată.

- Unde v-aţi născut părinte în Basarabia?

- În Dubăsarii Vechi, chiar lângă Nistru.

- Fraţi, surori aţi mai avut?

- Da, până şi acum am acolo o soră care e profesoară, dar e la pensie. De acasă ne-am refugiat numai eu şi un frate la Târgu

Mureş, el a fost luat cu bagaje ca elev al şcolii normale. Au aruncat acolo tot ce avea şcoala de învăţători „Mihai Viteazul” şi pe

el l-au suit acolo pentru că şi el vroia să vină în România, şi nu s-au mai întors acasă.

- Din Basarabia până în Ghimbav e cale lungă, cum a-ţi ajuns tocmai până aici?

- În viaţă sunt foarte multe întâmplări neplănuite. Casa unde locuiesc acum e a unui verişor tot din Dubăsari, inginer agronom. Dacă omul şi-ar analiza viaţa şi întâmplările în raport cu eternitatea, ar vedea că se întâmplă lucruri minunate. Foarte interesant e soarta, ca să ajungi tot în casa vărului tău. Deci sunt undeva nişte linii de destin, cum ar fi spre exemplu, să fii condamnat să te împuşte şi să nu mori… Eu am fost condamnat la moarte şi când s-a ordonat împuşcarea mea, a zburat în călăul meu o bucată de ghiulea chiar în momentul în care trebuia să fiu executat. Asta s-a întâmplat pe front, eram în retragere. Nemţii pe război aveau şi preoţi confesori şi ţinând cont de faptul că unii preoţi muriseră, Patriarhul împreună cu Ion Antonescu au convenit ca toţi preoţii din preajma frontului să fie declaraţi preoţi militari. Noi eram cumva în prima linie, şi aşa am ajuns să înmormântăm şi soldaţi şi să trăim momente în care să te apuce de gât câte un soldat, să plângă şi să-ţi spună: „să-i spui mamei cutare lucru, să-i spui soţiei cutare lucru”. A fost ceva cu totul dramatic. Dar uite că am scăpat.

Soarta noastră a fost cu totul şi cu totul extraordinară. Va să zică din Basarabia s-au evacuat toate autorităţile din calea valului sovietic. Sovieticii au fost mânaţi iniţial până aproape de munţii Ural şi aveau deja vreo 10 mln. de morţi şi numai cu ajutorul acordat de americani şi cu sprijinul aviaţiei engleze au ajuns să ne împingă pe noi înapoi. În aceste condiţii am fost împinşi. Făceam înmormântarea şi venea un avion englez să vadă cei cu aceşti 20-30 de oameni şi după ce vedeau crucile ricoşau, dar fugeau toţi oamenii şi rămâneam eu şi sicriul. Eu zic: „nu fug nici într-un caz, căci ce-o păţi mortul păţesc şi eu”. Sunt multe întâmplări interesante… Aici însă se vedeau caracterele oamenilor. Să vezi bunăoară o grupă de 30 soldaţi, atât de obosiţi şi nemâncaţi încât mai că preferau să se predea numai ca să-şi salveze existenţa şi imediat apărea câte unul mai tânăr spunând: „oameni buni, da nu vi-i dor de casă, haide să mai încercăm odată să rezistăm”, şi preoţii bunăoară tot aveau acest rost.

Ca să revin la întrebarea voastră, vreau să vă spun că soarta a făcut ca să mă bucur de simpatia ÎPS Nicolae Bălan, mare personalitate a ţării noastre şi când am fost la el am cerut să fiu trimis ca preot la Braşov, însă nu am reuşit din cauza protopopului care a scris în dosarul meu că „o vreme n-am fost acasă” (adică prizonier pe front), fiind şi el candidat ca preot la aceeaşi biserică. Şi când a ajuns dosarul meu la Minister, s-a adeverit acest lucru. Astfel am fost trimis la Ghimbav, dar sunt foarte fericit că am ajuns aici, asta a fost salvarea mea. Am dus-o mult mai bine decât dacă intram în Braşov. Aici oamenii sunt grozavi.

- Aţi prins Sfintele Paşti sau Crăciunul pe front?

- Am prins un Paşti în vremea sovietică, dar deja ne eliberasem condiţionat şi când ajunsesem aproape de Ural, Stalin la chemat pe Patriarhul de atunci Serghei, care avea domiciliul forţat în Moscova, a cerut binecuvântarea lui şi i-a zis: „Preafericite, Rusia noastră sfântă e în pericol mare, vă rog să ne ajutaţi” şi au făcut o pastorală semnată de către Patriarhul Serghei şi de Stalin, adresată soldaţilor, pe care o aveam şi eu acasă şi toţi soldaţii purtau în sac această pastorală. Aceste lucruri nu s-au povestit şi nu se scriu. Mai târziu, după schimbarea liniei de front, Stalin a dat un ordin în care se prevedea că nu se aplică deloc în Basarabia şi Bucovina de Nord regulamentul sovietic împotriva Bisericii ci dimpotrivă, se sprijină Biserica, era un fel de propagandă. Aici erau surprize. A fost un episcop care a venit şi a spus că tovarăşul Stalin a zis ca să vin să spijin armata. Ceva de domeniul fantasticului. Dar acest lucru ne-a ajutat să scăpăm din prizonierat. La Chişinău venise un episcop de la Moscova, un fizician şi în acest context, alături de încă 4 preoţi, am format primul nucleu ecleziastic din Basarabia de atunci.

Multă suferinţă am îndurat, chiar pe plan naţional patriotic,începând de când eram elev în clasa a 8-a la seminar. Basarabenii nu-şi puteau veni în fire, toţi se considerau moldoveni. Noi tinerii a trebuit să ducem o luptă uriaşă. Sigur că au fost şi intelectuali care au luptat pentru această cauză, dar mulţi dintre ei au fost ucişi ori deportaţi.

- Cum s-a exteriorizat în acest răstimp dorul sfinţiei voastre faţă de Basarabia?

- O vreme n-am avut voie să mă întorc în Basarabia. Abia după 30 de ani Ministerul de Interne mi-a dat aprobare ca să pot merge acasă. Când am ajuns acolo m-am dus la toate mormintele rudelor mele, la locul unde am învaţat etc. Necazul meu era că n-am fost favorabil comunismului din cauza ideilor mele politice şi din cauza faptului că fusesem funcţionar în cadrul ministerului propagandei [de pe vreme lui Ion Antonescu]. Studenţii basarabeni îl simpatizau foarte mult şi-mi aduc aminte că fusesem la el în audienţă o grupă de basarabeni şi bucovineni spunându-i că vrem să mergem pe front şi noi. Dar el a spus: „Nu, căutaţi-vă de carte, că dacă nu ne ajung soldaţi vă luăm fără să vă cereţi”. Eii, a fost odată ca niciodată, dar de-ar mai fi încă o dată aceste momente de vrednicie, care astăzi ne lipsesc totalmente. Astăzi, din punct de vedere naţional suntem la pământ. Orice idiot de la tribunele internaţionale iese cu un discurs împotriva noastră.

- Când aţi revenit ultima dată pe pământurile natale şi ce s-a mai schimbat pe acasă?

- De două ori am fost. Prima dată a fost o surpriză nemaipomenită, era pe vremea când Basarabia se considera cea mai săracă provincie din Europa. Dar se întîmpla exact contrariul. Acolo se vindea untul la cântar. Moscova se aproviziona de aici. În gara de la Chişinău era un tren, o garnitura specială care aproviziona Moscova cu toate bunătăţurile din Basarabia. Însă cu părere de rău se bolşevizaseră jumătate din oameni. În privinţa Basarabiei eu sunt rănit tare! Totuşi acest pământ a dat mulţi poeţi care au scris nenumărate versuri patriotice. Basarabia este o dramă. Păcat de numele ei, că poartă numele lui Basarab. Mircea cel Bătrân a realizat pentru prima dată acest lucru, alipind sudul Basarabiei şi noi în loc să realizăm această chestiune, invocăm tot felul de tâmpenii şi idioţenii. Pe timpul comunismului s-a ajuns să ni se spună că ne tragem din slavi. Ne revoltam de îţi venea să spargi geamurile. Să faci istoria cum trebuie [ca istoric] e greu.

- Părinte, ce vă mai amintiţi ceva interesant din copilăria dvs din Basarabia de acolo?

- Copilăria mea este un document important. Când s-a făcut unirea cu România era ceva surprinzător. Deodată domnule toţi vorbeau frumos şi toţi cântau: „pe-al nostru steag e scris unire”. A fost un spirit românesc nemaipomenit. Pe urmă s-a schimbat după ce a venit partidul comunist. Ei ne învăţau că provenim din slavi, că mântuirea vine de la răsărit. Unii se miră că am ajuns la vârsta de 93 de ani şi mă întreabă cum de-am scăpat. De două ori am ajuns pe mâna lor alături de V. Ţepordei, Sergiu Matei Nica, Părintele N. Roşca, eram grupul din Basarabia plătiţi de Ion Antonescu. Eram elemente de propagandă.

- Ce părere aveţi despre situaţia actuală a Bisericii Ortodoxe din Moldova, părinte?

- Păi situaţia actuala este grea, in primul rând, din cauza credincioşilor, a celor care ar trebui să fie credincioşi şi nu se pot acomoda. I-au influenţat, direct sau indirect, propaganda şi obiceiurile, bisericile aproape sunt goale. Foarte frumos este la părintele Petru Buburuz, aici unde se adună toţi patrioţii, unii vin cu maşina tocmai de la Soroca la slujba de Paşte la părintele Buburuz. Dar prin sate s-au răcit oamenii, eu sunt de la Dubăsari, aici comuna este mare dar în Biserica intră 40 – 50 de persoane. Erau mai sentimentali oamenii înainte şi bucuria după unire era proaspătă dar pe urmă încet, încet s-a ofilit. S-au făcut fel de fel de nedreptăţi faţă de Basarabia, bunăoară, imediat după unire, nu vroia nimeni să vină în posturile de învăţător, de notar, de nu ştiu ce, ca pe urmă după ce au venit să-şi cumpere de aici toate cele necesare şi să le trimită la părinţi, toţi notarii ăştia s-au îmbogăţit, care la început erau rezervaţi că Basarabia nu-i românească. Au fost notari care în vremea lui Antonescu s-au folosit de decretul acestuia pentru schimbarea numelui deoarece mulţi români de aici purtau nume străin sub formă rusească sau poloneză. Eu singur am scris 2 articole despre tragedia de a purta un nume străin. Ruşii au practicat înaintea noastră rusificarea. Polonezii s-au şi revoltat pe chestiunea aceasta. Basarabia a avut însă, un destin tragic după 400 de ani de demnitate românească. V-aţi întrebat de ce sunt cetăţile pe Nistru toate orientate către Răsărit ? Ei au început să facă fel de fel de poveşti, ca nu ştiu ce mongoli. Care mongoli ? Ei sunt mongolii, pentru că sovieticii au sânge mongol, nu sovieticii ci ruşii, sovietismul e o formă.

- Părinte Alexandru dar articolele le mai aveţi ? Unde le mai putem găsi?

- La Academia Română. M-am dus la Academia Română în vremea sovietelor şi am făcut fişa să-mi dea ziarul Basarabia, o doamnă mi-a luat fişa după care văd că apare un domn: “ Părintele Enache, dumneavoastră nu vă putem da nimic, nu numai că nu vă putem da dar vă recomandăm să plecaţi” şi nu mi-am putut vedea articolele, le-am văzut mai târziu pe la câte vreun preot uitat. Dar mi-a spus “Plecaţi imediat”, era totul spre sovietizare, rusificare.

- Şi după anii ’90 n-aţi mai mers?

- Nu, eu aşa m-am bucurat că am scăpat cu viaţa alături de doamna preoteasă încât nu mai vroiam nimic, nici să citesc. Bine că am scăpat că cine ştie, îi vine vreunuia câte o idee doar ca să o păţeşti.

- Părinte, tinerii ăştia de la Chişinău ce ar putea sa facă?

- Lor le trebuie unul care să stea înainte. Un lider care simţi că gândeşte bine şi imediat cum vorbeşte începi să-l asculţi.

Mă uit şi la dumneavoastră la cămin că sunt unii care sunt cu aspect de lider, dar trebuie să fie în alte împrejurări lideri aşa cum au fost cei din perioada interbelică. Întotdeauna era cineva care îi aduna pe tineri, îi făcea atenţi îi îndruma, ca o adevărată mişcare de regăsire a demnităţii naţionale, că dacă v-aţi duce la Securitate o să găsiţi o declaraţie de-a mea: “Doar în perioada mişcării a încercat România să-şi refacă destinul imperial de altădată” şi ăla bătea la maşină iar maiorul zice “Nu bate şi asta, nu scrie ş astai”

- De duhul occidental care pătrunde încet, încet cum să ne ferim părinte?

- Depinde ce luăm din Occident. Occidentul deja este cel care va învăţa de la noi. Sunt persoane care vin în vizită, oameni de nivel şi vin în România apoi se întorc înapoi şi-şi cumpără o casă în România, nu numai că-şi cumpără casă dar îşi cumpără şi un loc de mormânt. Dar acest duh occidental pătrunde şi prin anumite posturi de televiziune, cum ar fi Pro-Tv bunăoară, care a discreditat prin modul de a prezenta ştirile, canonizarea Sfântului Irodion de la Mănăstirea Lainici. Tipic româneşte.

- Dar despre românii care pleacă în străinătate şi de aici din România şi din Basarabia ce părere aveţi?

- Ăsta e principiul evreului – acolo unde e bine e patria mea – “ Ubi bene ibi patria”. Patriotul zice “Ubi patria ibi bene”. Asta e marea deosebire. Mulţi dintre copii de astăzi spun copiilor « Du-te băi, du-te de aici măcar tu să trăieşti bine ». Am avut perioade când s-a murit de foame, dar nimeni nu s-a gândit la fugă, la trădare. Acum sunt în stare aproape toţi să se ducă din ţară. Nu-i mai leagă nici mormânul, nici tata, nici bunicul. Materialismul, nu mai trebuia comuniştii să vină ca să ne vorbească despre materialismul istoric, ăsta este un materialism original. Ce sa facem? Poate dumneavoastră o să apucaţi perioadă de Renaştere dar să ştiţi că în această Renaştere aveţi şi dumneavoastră un rol , iar atâta vreme cât avem tineret liberal, tineret ţărănesc nu vom putea fi niciodată la fel. Pe vremea noastră era aşa zisa tinerime română, nu liberali sau democraţi etc. Fiecare partid are şi o organizaţie de tineret.

- Cu avorturile ce putem face, 20 de milioane de avorturi s-au făcut la noi după 1990 ?

- Da, chestiunea naşterii. La Sibiu a fost un curs cerut de Patriarhie, toţi preoţii au trebuit să facă 60 de zile cursuri misionare ca să ne acomodăm comunismului, poate dumneavoastră nici nu eraţi atunci. Am fost toţi preoţii care eram activi la centrele eparhiale şi am făcut 1-2 luni de studii pentru acomodare cu comunismul, pentru că la venirea comunistilor au fost numai arestări, scandaluri. Totuşi au fost şi dintre comunişti bătuţi de către cei care rezistau şi atunci a luat măsură patriarhul şi a introdus acest curs pentru a ne familiariza cu comunismul. La aceste cursuri de îndrumare la Sibiu au fost 100 de preoţi în seria mea şi stăteam cu toţii în căminele studenţeşti, studenţii fiind în vacanţă şi din când în când venea un consilier de la Mitropolie întrebându-ne cine vrea să predice duminică în catedrală. Toţi stăteam în sala cea mare de festivităţi şi nu se ridica nimeni şi la un moment dat eu ridic mâna. Vreau să vă spun că atunci când a sosit momentul Liturghiei, era prăznuit Sfântul Ioan Botezătorul. La predică mi-am ales un motto „şi de naşterea copilului se vor bucura mulţi”(în contextul social de atunci când problema avortului era la ordinea zilei) şi după predică, ÎPS Nicolae Bălan mi-a zis: „minunat dar de ce aşa incet?”. Dar eu de fapt mă temeam să nu creadă lumea că strig şi o luasem invers. În timpul predicii m-am adresat celor prezenţi întrebându-i „Oare nu din cauza avorturilor n-am descoperit încă medicamentul împotriva cancerului? Oare copilul care a fost ucis nu era cel care trebuia să descopere acest medicament?” Au rămas perplecşi profesorii academici prezenţi acolo, s-au speriat pur şi simplu, mă priveau ca pe un procuror pe chestiunea naşterilor. O luasem în stil misionar. Astăzi te-ar condamna toţi pentru aşa discurs, pe motiv că nu avem ce mânca. Astăzi am ajuns să mâncăm bunătăţi dar cică suntem muritori de foame…

- Se deosebesc cu ceva românii din Basarabia de restul românilor?

- Mă rog, se deosebesc în sensul că respiră alt aer, sunt moştenitorii unei anumite ţinute, unii chiar îi întrec pe românii de aici. Eu am văzut la Chişinău, când mi-a permis regimul să mă reîntorc, pe strada Mihai Viteazul, un tânăr şi o tânără şi erau atât de frumoşi şi atât de frumos vorbeau româneşti că-mi venea să-i cuprind. Sunt multe persoane care şi-au păstrat demnitatea dar sunt şi multe lichele. Asta e, n-avem încotro.

- Aţi cunoscut personalităţi duhovniceşti? În ce relaţii aţi fost cu respectivii?

- Cum să nu, în primul rând pe părintele profesor Gala Galaction. Eu avusesem un proces în vremea studenţiei. Eram judecat, ziarist fiind, şi Tribunalului militar nu-i convenea un ziarist de la Ministerul Propagandei. În proces aveam nevoie de martori şi eu l-am indicat pe Gala Galaction.

- Pe Paulin Lecca l-aţi cunoscut?

- Păi am fost amici cu Lecca. El e cu 3 ani mai mare ca mine iar fratele lui Vadim a fost colegul meu. Aveam o gazetă a tineretului de la Chişinău „Tribuna tinerimii” la care lucrasem împreună cu Paulin. El, la început era de o voioşie nemaipomenită, ţinea foarte mult la o fată şi când aceasta i-a spus că nu se căsătoreşte cu el, Paulin s-a călugărit. Îmi aduc aminte cum ne plimbam pe malul lacului Herestrău şi el îmi zice „măi, eu mă călugăresc”. El era foarte petrecăreţ trecând adesea pe la restaurant pentru un păhar de vin, fecior de preot fiind, iată că deodată se călugăreşte la Antim. Tot el l-a tradus pe Dostoievski. Nichifor Crainic l-a simpatizat şi când avea nevoie de un text rusesc să fie tradus în română apela la Lecca. Mergea prin Chişinău cu încă doi prieteni înalţi şi cumpărau prune, (costau 2 lei kg) de râdea şi vânzătoarea.

- Pe doamna preoteasă cum aţi cunoscut-o?

- Eu după ce am cunoscut-o, la o săptămână ne-am şi cununat. Era o secretară la redacţie care dactilografia mai bine ca noi şi în timp ce dictam un articol pentru ziar, apare protopopul de Tighina, părintele Buruiană (eu îi făcusem teza de licenţă pe tema Sinodul Ecumenic Ferarra – Florenţa), era un om şi jumătate, şi-mi zice „las-o naibii, domnişoară pune punct. Hai Alexandru să-ţi fac cunoştinţă cu o domnişoară”. După ce mi-am luat haina ne-am pornit spre Tighina. Acolo era un deputat ce avea o nepoată pe care o cunoştea protopopul. Cineva din familia aceasta a fost şi ministru. Erau oameni serioşi şi stabilisem pentru sâmbăta viitoare să facem o petrecere ca să ne cunoaştem. Apoi am mers cu protopopul la Cobusca. De acolo e preoteasa mea pe care mi-a prezentat-o părintele. Şi atunci am refuzat să mai mergem la Tighina. Astfel ne-am cunoscut cu mama ei, ea fiind foarte ruşinoasă şi în felul acesta s-a ascuns. Mie mi-a plăcut enorm simplitatea ei, iar protopopul m-a întrebat ce facem? Zic, „măi spune celor de la Tighina că nu mai vin”, mai ales că mama Tamarei a fost de acord cu intenţia mea de a mă căsători cu fiica ei. Însă la un moment dat a venit un ordin din partea lui Ion Antonescu „toţi teologii care nu s-au preoţit sunt mobilizaţi şi ni se dădea un termen de 10 zile”, însă atunci toţi fugeau de mobilizare. Armata română era înfrântă şi ca să nu fiu mobilizat m-am căsătorit. Nu ştiam că la mine la redacţie a sosit ordinul de mobilizare. Tamara venea atunci la Chişinău cu sora ei şi eu am luat cea mai frumoasă trăsură pe care o găsisem şi m-am dus la gară să o întâlnesc iar acolo sora ei a scos o listă şi a început să-mi arate ce trebuia să cumpăr: „o coroană pentru intrarea în Biserică, o coroană pentru intrarea în sală, facem cutare, cutare”. Eu numai nu fierbeam şi-i zic „ştii ce, ori ne cununăm astăzi, ori după război dacă mai ajungem vii”. Au rămas amândouă praf. Tamara, regretata preoteasă a început să plângă. Şi ne-am cununat în ziua aceea. Imediat Vasile Ţepordei, Sergiu M. Nica, ziariştii au sărit în ajutor, pentru că nu era oră de cununie. Venise primarul or. Chişinău şi el ne-a înregistrat deoarece ofiţerul stării civile refuzase, apoi am mers la preot şi ne-a cununat, deşi se făcuse aproape noapte. Biata soţie, s-a cununat în haine de strada, ruinându-i-se toate planurile. Vedeţi câtă încurcătură cu nunţile acestea.

- Pe părintele Sofian Boghiu, pe Valeriu Gafencu i-aţi cunoscut?

- Pe părintele Sofian da, acum citeam ceva scris de el. Iar vis-a-vis de Valeriu Gafencu, cred că sunt printre basarabenii care l-au văzut pentru ultima oară înainte de arestare. Cu el şi alţi studenţi am fost pe muntele Piatra Craiului într-o excursie organizată de centrele de refugiaţi aflate în custodia ministerului, pentru toţi studenţii refugiaţi din Bucovina, Basarabia şi o parte din Ardealul de Nord. Eu, care sunt crescut pe valea Nistrului, am boala munţilor, a codrilor şi îi rugam pe toţi să mergem în munte (fiind multă zăpadă nimeni nu vroia să se bage acolo) şi când ne-am dus în Piatra Craiuilui acolo l-am cunoscut pe Valeriu, apoi el de sus de pe munte (2300 m) a fugit pe creastă in jos cu o viteză nemaipomenită. Ce trebuia să facem noi intr-o oră el a făcut în 10 minute. Iată aşa om a fost, care după aceea nu l-am mai văzut. Ne-a privit pe noi ca pe nişte fricoşi. Atâta l-am cunoscut. Pe urmă l-am pomenit de multe ori la Biserică. El a fost victima generalului Antonescu şi a comuniştilor care l-au preluat de la Antonescu.

- Părinte, în sec. XX patima desfrânării a devenit un idol. Ce să facem ca să ne păzim de această patimă?

- În primul rând depinde sângele tatei şi a mamei. Fără să vrem moştenim anumite trăsături. De aceea au fost unii călugări care cu entuziasm s-au dus spre călugărie şi au constatat că e un reziduu care nu-i mai menţine starea de bun monah şi atunci s-au retras, iar când au justificat acest pas au spus că „din cauza tatei şi a mamei”. Păi sunt părinţi care nu se mulţumesc cu soţia(soţul) lor. Sau bunăoară sunt laici care ţin rânduiala ca şi preoţii. A venit odată la mine o femeie şi mi s-a plâns că bărbatul ei divorţează pe motiv că ea sâmbăta înainte de Liturghie nu vrea să împartă cu el patul conjugal. Dar oare ne-am căsătorit ca să facem acest lucru în fiecare zi? Sunt unii bărbaţi, cu părere de rău, care privesc femeia numai din acest punct de vedere. Uitaţi-vă, avem familii vestite care s-au căsătorit, au copii şi începând de la o anumită vârstă renunţă ambii la viaţa sexuală.

- Dar toată prostituţia această care se propagă la televizor, nu-i afectează pe copii mici?

- Televiziunea, teatrul, internetul sunt instituţii de stricare a oamenilor. Aici se spun lucruri urâte care nu le pronunţă nimeni în public. Televiziunea contribuie la stricarea poporului şi bieţii ţărani nu au educaţie ca să poată rezista la aceste atacuri considerând că „ăştia sunt oameni învăţaţi”.

- Părinte, aţi avut vreun preot model înainte de a vă preoţi?

- Sigur. Ca model l-am avut pe preotul din sat. Eu am participat şi la înmormântarea lui, aveam 10 ani. Toţi şcolarii am dus câte o coroniţă şi toţi am primit câte un colac. Dacă a-ţi auzit de Paul Goma, una din rudele sale era paroh la noi în sat, doar că familia lui e Guma, rudă cu p. Vasile Guma din Chişinău. Preotul de la noi din sat a avut 10 copii. Atunci mai periculos era să faci un avort decât să faci un copil. Uitaţi-vă la părintele Mihoc de la Sibiu, are 12 copii. Părintele Constantin Guma de la Dubăsari a avut 6 băieţi preoţi şi 4 profesori. Înainte oamenii nu avortau. Se temeau de acest păcat. Dar ceea ce se întâmplă azi e un dezastru. Eu cred că pământul poate suporta pe toţi oamenii care s-ar naşte. Şi argumentul că nu vom avea ce mânca e un fals.

- În Basarabia mai ţineţi legătura cu careva din preoţi?

- Numai cu părintele Părintele Petru Buburuz, chiar azi am vorbit cu el. Eu întotdeauna l-am încurajat pentru misiunea care o face. Parohia lui a reluat tipărirea revistei „Luminătorul” care a început să apară pe timpul ÎPS Gurie Grosu.

- Mai este părintele basarabean Roman Braga, care e în SUA acum.

- Îl ştiu, e de la Cruzăşti de lângă mine, suntem cam în aceeaşi vârstă.

- Părinte, ce părere aveţi de tinerii de azi?

- Eu judec nu din punct bisericesc, poate am păcat, eu judec din punct de vedere naţional. Credinţa noastră se mai menţine cât de cât, dar mă interesează ce se întâmplă ca neam. Mulţi din tineri sunt cam decăzuţi. Eu sunt convins că ei nu vor avea o viaţă fericită. Vezi cum merg tinerii şi se uită la câte o fată şi îi zice colegului „pe asta am vut-o şi eu”. Sau vine o domnişoară la farmacie şi în gura mare cere de la farmacist un prezervativ. Unde mai era pe vremuri aşa ceva?

- Părinte, să ne spuneţi care e senzaţia când mergi prima zi în prizonierat şi cum e în momentul eliberării?

- Ce se întâmplă, omul e mai tare decât ştie el. Cu părere de rău sunt şi oameni care nu ştiu altă soluţie decât sinuciderea, am văzut acest fenomen între soldaţi şi ofiţeri. Băgat în puşcărie caută ceva să se spânzure. Vede că geamul e foarte mic, iar pe sală umblă gardianul şi tot strigă „bă banditule nu te aşeza”, pentru că banditul trebuie să stea toată vremea în picioare. Acum deţinuţii joacă cărţi, ascultă radio, au teatru, atunci însă aveai numai vizetă prin care ţi se ordona să nu te culci şi dacă te culcai apărea şobolanul să-ţi miroase gura căutând de mâncare. Săreai ca ars imediat. Iniţial primeam ca mâncare nişte terci prin vizetă. Apoi s-au făcut intervenţii, cereri în care s-a solicitat să mâncăm afară ca să mai vedem soarele puţin şi s-a aprobat această cerere. Iar la masă, unul din deţinuţi care era preot, vrând să mănânce şi-a făcut cruce şi când i-a tras gardianul un polonic în frunte nu ştiu dacă nu a căzut jos, dar eu mi-am făcut cruce şi i-am spus unui profesor de lângă mine „domnule profesor să fiţi martor, eu îl gâtui pe ăsta”, dar când m-am apropiat de el n-a vrut să mai lovească chiar dacă observase că mi-am făcut cruce. Mai bine să nu cunoaşteţi asemenea împrejurări. Unii suportau supliciile extraordinar de se enervau la culme cei care ne supravegheau în închisoare. Am fost purtat prin multe puşcării şi la Sibiu, la Braşov şi la Făgăraş. Când ne mutam era o bucurie pentru că ne mişcam, la un moment dat am ajuns şi la Canal. Şi în Rusia am fost prizonier în timpul retragerii. Am fost luaţi ca prizonieri atunci vreo 700 de militari şi unul dintre ruşi s-a oprit la mine şi a întrebat „şo za pop” (ce preot e şi acesta?). Eu eram desculţ, că nu mai puteam purta încălţăminte în acele condiţii de retragere pe front. Şi atunci toţi militarii au strigat la mine să las haina că din cauza ei ne împuşcă pe toţi. Eu le-am zis că această haină ne-ar putea salva şi dacă e cazul atunci să mă împuşte pe mine. Şi într-adevăr s-au oprit la mine. Mai erau doi preoţi care şi-au lăsat reverenda dar după asta nu i-am mai văzut. Pe mine însă m-au scos la raport, neştiind că mai sunt şi alţi preoţi printre noi care au cedat… Eu până la urmă am primit permisiunea de a merge la Chişinău.

- Părinte, ce putem face pentru oamenii din afara Bisericii?

- Singura formă de a-l ajuta pe altul este rugăciunea. Sunt alţii care în momentul în care îi spui că îl pomeneşti se enervează din cauza că i-ai socoti cumva mai inferiori decât tine. Mă uit la oameni pe stradă şi se observă o trufie accentuată. Înainte nu era aşa.

- Vă rog să transmiteţi un cuvânt de folos pentru românii din Basarabia!

- Eu îi pomenesc toată vremea. Eu peste tot am declarat că sunt preot basarabean. Chiar şi la Patriarhie am declarat acest lucru şi după ce fusese PF Iustinian la Moscova, am fost invitat la Patriarhie şi la intrare preotul de acolo mi-a spus că PF vrea să audă că aţi fost prizonier în Rusia şi mi-a solicitat să-i spun cum a fost în Rusia.

interviu realizat de Andrei Ciobanu.

Sursa: www.ascor.md

La 13 aprilie 1946 preotul Paul Mihail, aflat în refugiu la Râmnicu Vâlcea, îmbisericit la Biserica „Buna Vestire” (Maica Domnului), era anunțat de P.S. Episcop Vicar al Mitropoliei Moldovei, Justinian Marina, că este numit la Biserica „Sfântul Haralambie” din Iași. Este misiva de început a corespondenței unor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române cu un preot de enorie, inedită și insolită în câmpul literaturii epistolare românești.

Scrisorile reprezintă o imagine nemijlocită a relațiilor dintre oamenii de cultură și, în măsura în care se detașează de stereotipurile inerente genului epistolar, ele sunt mărturii ale timpului lor.
În perspectiva istoriei mentalităților, corespondența particulară a unor personalități publice – cum a fost încă din anii primei tinereți Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist (Episcop-Vicar, Rector al Institutului Teologic, Episcop al Aradului, Mitropolit al Olteniei și Mitropolit al Moldovei și Sucevei), ca și ceilalți ierarhi din acest volum – este cu atât mai semnificativă cu cât este urmarea unor legături sufletești. Corespondența se face ecoul propriilor preocupări cultural-istorice sau a receptării unor programe culturale și reprezintă dovada încurajării de către înalții prelați a muncii intelectuale a preoților și a altor colaboratori.
Rândurile pe care Prea Fericiții Patriarhi Justinian și Teoctist le-au scris manu proprio sau cele ce le-au fost adresate de-a lungul a peste patru decenii de preotul Paul Mihail sunt acea dovadă care completează de visu istoria colaborării unor Înalți Prelați cu cărturarii – slujitori ai Bisericii. Binecuvântarea și acordarea titlului onorific de „avva” a fost considerată de preotul Paul Mihail „suprema distincție pentru activitatea pastorală și cercetarea științifică”. Manifestările de apreciere de-a lungul a două-trei decenii din partea I.P.S. Mitropoliți Antonie și Nestor vădesc semne ale prieteniei cărturărești dintr-o parte și a unei admirații totale din partea preotului către ierarhii săi.
Generozitatea privind Biserica din Basarabia (sprijinirea tinerilor veniți la studii teologice în România, înzestrarea cu cărți și odoare a bisericilor de acolo, ca și a școlilor ce se înființau după revenirea la grafia cu litere latine, precum și contribuția la repararea și zidirea unor noi biserici), cunoscută din acte oficiale și din memoria zecilor de preoți din ramura de răsărit a Patriei care au fost binecuvântați și dăruiți, este mărturisită și de rezoluțiile pozitive la scrisorile din aprilie și octombrie 1989 ale Î.P.F. Teoctist.
Omagiu de cinstire, corespondența ierarhilor cu Paul Mihail este lipsită de „festivism”, dar este plină de duhul dragostei întru Hristos și pentru slujirea Bisericii Sale și a culturii române.
Textele scrisorilor, depuse la „Fondul Paul Mihail” de la Arhivele Naționale, Filiala Iași, sunt reproduse conform normelor științifice de transcriere, respectându-se întru totul ortografia și punctuația autorilor.

Editie ingrijita de PS Calinic Botosaneanul si prof. dr. Zamfira Mihail.

www.doxologia.ro