Mitropolitul Nestor Vornicescu s-a nascut in data de 1 octombrie 1927 in Lozova-Vornicenilor, Basarabia, din parintii Vera si Vasile Vornicescu. A primit la botez numele de Nicolae. Si-a desavarsit pregatirea intelectuala in scolile din Lozova, Neamtu, Bucuresti si Bossey (Elvetia). In data de 23 aprilie 1978 a fost ales in scaunul de Mitropolit al Olteniei. In decursul activitatii sale de pastor al credinciosilor olteni, IPS Nestor a cladit o monumentala opera pastoral – misionara si carturareasca. Intreaga sa mostenire si amintirea chipului sau parintesc, sunt pastrate astazi cu grija si pretuire de poporul cel bine credincios al Bisericii din Oltenia.

Sursa: mitropoliaolteniei.ro

Azi, 16 mai 2012, se împlinesc 200 de ani de când Basarabia a fost anexată de Imperiul Rus, în urma Păcii de la Bucureşti. Această dată marchează începutul calvarului rusesc pentru românii de dincolo de Prut. Şi tot azi se împlinesc 10 ani de la plecarea la Domnul a preotului basarabean Vasile Ţepordei. Dacă despre evenimentele de acum 200 de ani vorbesc istoricii, despre părintele Vasile Ţepordei, acest adevărat mărturisitor al Bisericii noastre din Basarabia, trebuie să vorbim noi, cei care l-am cunoscut şi iubit.

Preotul Vasile Ţepordei s-a născut la 5 februarie 1908, în sudul Basarabiei. După ce a absolvit ca premiant Facultatea de Teologie din Chişinău, s-a dedicat învăţământului, funcţionând la licee de tradiţie din oraş. A editat şi condus revistele “Raza” şi “Basarabia” şi a publicat mai multe cărţi. În cuvântul cucerniciei sale de până în 1940, s-a simţit ca la nimeni altul durerea basarabeanului supus rusificării şi comunismului, precum şi atitudinea fermă împotriva acestor nenorociri.

În 1940, s-a refugiat la Bucureşti, repatriindu-se la Chişinău în anul următor, pentru ca în 1944, sub presiunea trupelor de ocupaţie sovietice, să ia din nou calea pribegiei spre Bucureşti, unde avea să slujească în calitate de preot la Biserica Mărcuţa, după un scurt popas în Parohia Islaz. Între 1944 şi 1948, a fost continuu hărţuit şi interogat de Securitate, sub presiunea sovieticilor, pentru ca în cele din urmă să fie arestat şi predat trupelor de ocupaţie ruseşti, judecat de Tribunalul Militar din Constanţa, condamnat la muncă silnică pe viaţă şi trimis în lagărul de la Vorcuta, dincolo de Cercul Polar.

Albit într-o clipă, în faţa plutonului de execuţie

L-am cunoscut pe părintele Ţepordei târziu, după 1973, când m-am stabilit în Parohia Mărcuţa din Bucureşti în care slujea. Timp de 30 de ani, l-am văzut duminică de duminică la Liturghie, m-am întâlnit cu el pe stradă, acasă la mine sau la dânsul acasă. Cu părul alb, barba frumos îngrijită, îmbrăcat întotdeauna în sutană, avea o privire caldă şi paşi domoli. Nu se grăbea niciodată. Avea timp pentru fiecare, pentru o îmbrăţişare, pentru o binecuvântare sau pentru o vorbă bună. De Bobotează, îşi încheia ziua de slujire la mine. Aveam pentru dânsul pregătită în fiecare an, în această zi, o iahnie de fasole cu ceapă prăjită, pe care o servea cu plăcere. În casa noastră veneau adesea – soţia mea fiind basarabeancă – Doina şi Ion Aldea Teodorovici, precum şi poetul Grigore Vieru.

Simţindu-se ca în familie, părintele ne povestea adesea evenimente din viaţa dânsului. De pildă, îşi amintea de hărţuiala la care îl supusese Securitatea care, între 1945 şi 1948, îl interogase săptămânal. I se cerea să divulge ideile promovate la Chişinău până în 1944, nume de cunoştinţe şi colaboratori la publicaţiile editate de el, date despre basarabenii refugiaţi în România.

La un interogatoriu foarte dur, le-a răspuns anchetatorilor: “V-am spus tot ceea ce trebuia. Răspunsurile căutate le găsiţi în colecţiile gazetelor “Raza” şi “Basarabia”, pe care le-am condus opt ani. Acolo veţi găsi şi nume de oameni şi ideile promovate. Sunt mândru de colaboratorii mei şi de ideile respective. Basarabia este scumpă şi sfântă, este a noastră şi noi suntem ai ei”. În camera întunecoasă s-a lăsat liniştea. “M-au lăsat singur 3-4 ore, apoi a venit o femeie în uniformă, care mi-a ordonat apăsat: “Poţi pleca!”. După câteva luni, duba m-aştepta la poartă. Am fost urcat cu forţa în ea, fără să mi se spună nici un cuvânt. După vreo oră şi jumătate de mers, a oprit. Am fost tras afară şi dus cu forţa în faţa unui pluton de execuţie. Am aflat mai târziu că fusesem dus în Pădurea Băneasa.

Un ofiţer scund, cu faţa întunecată, mi se adresă: “Vezi plutonul din faţă? Dacă nici acum nu răspunzi la întrebările noastre, ştii ce te aşteaptă!”. “V-am spus tot ce s-a putut spune”, i-am răspuns. S-a apropiat de mine cu o cârpă neagră în mână. M-a legat la ochi şi apoi a dat comanda de foc. Am auzit o rafală şi am simţit sângele care se scurgea de undeva din zona pieptului. Mâinile îmi erau libere. M-am pipăit. Nu se întâmplase însă nimic grav. Ofiţerul s-a repezit la mine, mi-a scos cârpa de la ochi înjurând, ameninţându-i şi ţipând la militarii din pluton. Avea în mână o sticluţă pe care era desenat un cap de mort. ”Nemernicii te-au salvat, dar am să te nenorocesc eu pentru tot restul vieţii”, mi-a zis şi mi-a aruncat conţinutul sticluţei în ochi şi pe faţă. În clipa aceea, mi-a albit părul. Când mi-am revenit, am deschis ochii. Vedeam! În sticlă fusese probabil apă cu sare şi oţet”.

Botezarea copilului comandantului de lagăr

Altă dată, părintele ne-a povestit despre zilele petrecute de el în lagăr, unde, pentru o perioadă, a muncit la baraca în care era cartiruită familia comandantului. ”Soţia comandantului, povestea părintele, era însărcinată în ultima lună. Nu vorbea cu mine, dar nu simţeam duşmănie în ochii ei. După ce a născut, mă tot căuta cu privirea, încerca să se apropie de mine. Parcă avea o taină pe care dorea să mi-o împărtăşească. La un moment dat, când nu eram supravegheaţi, am întrebat-o ce are pe suflet, ce o frământă. ”Doresc, în mare taină, să-mi botez copilul”, mi-a spus femeia. Am sfătuit-o ce are de făcut şi când totul va fi pregătit să mă cheme. După vreo două săptămâni, am fost chemat şi am săvârşit slujba Tainei Botezului”, îşi amintea părintele. După moartea lui Stalin, a fost eliberat din lagăr şi repatriat în România, unde a continuat să slujească la Mărcuţa, îngrijindu-se totodată şi de marea familie a basarabenilor care îşi părăsiseră meleagurile natale.

I-a slujit şi ajutat pe cei vii, dar şi pe cei morţi, pomenindu-i la slujbe sau la locurile de veci din cimitire. Câteodată, îmi spunea că bătrâneţea este tristă, urâtă şi grea. “Mă ţine-n viaţă dorul de meleagurile mele şi dragostea faţă de basarabeni.” În 1993, a treia zi de Paşte, se aflau la noi Grigore Vieru, Doina şi Ion Aldea Teodorovici. I-am întrebat dacă vor să se întâlnească cu părintele Ţepordei. Aşa am ajuns la el acasă. Am fost primiţi cu mare căldură, cu îngenuncheri, îmbrăţişări şi sărutări. Se regăseau basarabenii împrăştiaţi prin lume. După câteva ore de depănări de amintiri, doruri şi vise, am încheiat ziua cântând melodia “Eminescu”, pe care cei trei, Ion, Doina şi Grigore, o fredonau cu părintele ca pe un psalm.

Iată câteva amintiri despre neuitatul părintele nostru, al celor de la Mărcuţa, Vasile Ţepordei, care trăia pentru români şi pentru Basarabia, la fel de adânc şi fierbinte cum respira. În această perioadă de pomenire a dramei Basarabiei, se cade să-l pomenim şi pe ucenicul mărturisitor al ei, preabunul părinte Vasile Ţepordei, şi să spunem pentru el, Dumnezeu să-l odihnească în pace! Iar pentru Basarabia, Hristos a înviat!

Mihail Porcilă, ziarul “Lumina”, 10 mai 2012

„Dosarele nu ştiu tot!” spune un titlu imperativ de carte proaspăt apărută cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, la Editura Andreiana. E o carte despre marele ierarh şi om de cultură Antonie Plămădeală. Autorii ei, Mihai Plămădeală, fratele mitropolitului, şi istoricul Adrian Nicolae Petcu se opresc cu evocarea şi cercetările arhivistice asupra unei din cele mai negre perioade din biografia înaltului prelat originar din Stolnicenii Basarabiei – anii 1948-1956. „Este viaţa unui om pe parcursul a opt ani de fugă continuă de autorităţile comuniste”, rezumă lapidar Adrian Nicolae Petcu, ani tulburi şi tragici şi pentru România, şi pentru sute de mii şi milioane de români prinşi în malaxorul maşinii de represiune comunistă.

La 14 ianuarie 1949 s-a emis ordinul de trimitere în judecată a 30 de tineri din aşa-numitul grup „Sultana Petre şi alţii”, studenţi ai Facultăţii de Teologie şi Medicină Veterinară sub acuzaţia de „organizare şi participare la organizaţiuni de tip fascist, politice şi paramilitare”. Mihai Plămădeală remarcă o „ciudăţenie” a acuzării: „Anchetatorii au insistat pe „fascism şi acţiuni paramilitare”. În fond, era, din punctul lor de vedere, cea mai la îndemână încadrare la vremea aceea, etichetări de genul: antisovietic, contrarevoluţionar, provocator etc., nu se inventaseră încă. În Sentinţa nr. 210 din 14 februarie 1949, considerându-se că eticheta de „organizaţie de tip fascist, politic şi paramilitar” nu este suficientă, i-au făcut pe toţi legionari, chiar şi pe cei care, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, aveau 10-12 ani”. Sub această acuzaţie a nimerit şi Antonie Plămădeală, deşi în ianuarie 1941 el se afla în Basarabia ocupată de ruşi, fapt care va fi folosit ca un alibi şi de către „inculpat” în timpul anchetelor de după arestarea sa de mai târziu, şi de apărare la rejudecarea procesului în 1956.

Între condamnarea în contumacie din 1949 la 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică şi eliberarea de la 3 aprilie 1956 se conturează o biografie plină de greutăţi şi suferinţe, dar şi de momente faste trimise parcă direct de o pronie cerească să-l ocrotească, să-l întărească şi să-l pregătească pentru un alt viitor decât cel pe care îl hărăzise din start o putere străină, demonică şi atee. E vremea când destinul frământă în toate chipurile lutul sacru din care se va înălţa figura viitorului mitropolit şi cărturar, punându-l la încercare, modelându-l, călindu-l, scoţându-i în evidenţă, ascuţindu-i şi adâncindu-i sentimentele şi calităţile native deosebite. Chiar de la început, spre deosebire de celalţi figuranţi ai dosarului, el are norocul să fie judecat în contumacie. „Scăpând de arestare în 1948 şi 1949, nota însuşi mitropolitul, am scăpat dePiteşti. Altfel treceam prin experienţa Piteşti. Când am fost arestat eu în 1954, era tocmai anul în care experienţa Piteşti s-a încheiat. Asta a fost marea mea şansă”. Asta a fost, am adăuga, şi marea şansă a Bisericii şi Culturii româneşti.

Ne întrebăm ce a fost totuşi dincolo de întâmplările, peripeţiile, a accidentelor faste şi nefaste din aceşti ani grei şi decisivi pentru formarea personalităţii lui Antonie Plămădeală? Oare numai un joc al hazardului? Aşa cum s-au aşezat ele toate în evocările fratelui Mihai Plămădeală şi cercetările de arhivă ale lui Adrian Nicolae Petcu, înclină parcă să ne sugereze altceva. Există în această biografie de hăituit, de fugar, de întemniţat, dar şi de o excepţională ardenţă spirituală o logică interioară inexorabilă, o coerenţă de text supraindividual cu toate elementele constitutive arhetipale. Mai întâi, maşinăria totalitară lasă să i se vadă o fisură, care nu e alta decât omul. Nu întâmplător cartea începe cu un „omagiu miliţianului „om”. Un miliţian, sectoristul Alexandru Prescorniţoiu (un nume predestinat?), vine cu mandatul de arestare acasă la familia Plămădeală. Urmează un dialog cu tatăl viitorului mitropolit, reprodus de fratele Mihai:

- Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, am venit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Am aici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi?

- Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii!

- Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe treburi din astea urâte şi nu le pot rezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpul acesta, dumneata cu familia faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata, voi veni exact peste o săptămână!

Tata a sesizat imediat că „OMUL” miliţian i-a dat răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratele nostru Leonida; dar cum?”

După fisura sistemului şi salvarea sa de piteştizare (care ar fi fost egală cu pierderea sa irecuperabilă pentru înalta misiune pentru care fusese pedestinat) vine jertfa. Nici o lucrare de întemeiere a ceva durabil nu se face fără un sacrificiu. În naraţiunea biografiei lui Antonie Plămădeală jertfa este Gheorghe, „martirul familiei”, fratele licean care, în toiul unei ierni cumplite, pleacă la mănăstirea Prislop ca să-l anunţe pe Leonida de primejdia ce-l paşte. Pe drum răceşte, contractează o pneumonie dublă, care în scurt timp trece în T.B.C. şi peste un an moare. Aici din nou, parcă, pronia cerească are grijă să-l ia sub pază pe viitorul mitropolit. Pentru a-l cruţa de inutila povară a unui sentiment de vină, familia, solidară în ocrotirea mlădiţei alese de Dumnezeu din trunchiul ei, inventează o legendă, aşa că el nu va afla niciodată cauza adevărată a morţii fratelui său.

Întregul periplu al tânărului student, apoi călugăr, de cum a încăput în vizorul securităţii comuniste, are ceva din tensiunea confruntării dintre o forţă demonică oarbă şi o putere omenească care învaţă să fie mare, o putere în devenirea de sine, în pregătirea eroică a temeliilor interioare pentru o misiune deosebită. Nu e vorba, fireşte, de un eroism gesticular, manifest. După propria mărturisire, în cei şase ani de fugă n-a dormit nici o noapte fără frică. „Prima noapte pe care am dormit-o liniştit a fost după ce m-au arestat, pentru că ştiam că nu mi se mai poate întâmpla nimic”. Ştiindu-se urmărit, tânărul Plămădeală se înverşunează şi susţine, totuşi, teza de licenţă şi absolvă Teologia la Cluj. Apoi, fugar fiind, drumurile i se intersectează cu mari personalităţi şi duhovnici ai Bisericii române: Arsenie Boca, AgatonSandu Tudor, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie. Fiecare din ei îşi are contribuţia la devenirea rostului său bisericesc. La mănăstirea Prislop este luat sub oblăduirea sa de către Arsenie Boca, la sugestia căruia, spun unele documente din arhivele securităţii, Leonida Plămădeală se călugăreşte. Pentru complicitate cu un condamnat fugar, par să confirme alte documente, Arsenie Boca a fost trimis puţin mai târziu la Canal. Naş la tunderea sa în călugărie i-a fost Agaton Sandu Tudor. Acesta, stareţ la Mănăstirea Crasna din Gorj, împreună cu alte nume sonore ale Bisericii şi culturii române, au dorit – susţinea în limbajul de lemn al epocii o sursă a securităţii – „să înjghebeze o mănăstire cu monahi intelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste” sau, în limbajul normal al istoricului: „Prezenţa acestora la Crasna era în scopul înfiinţării unei mănăstiri de monahi-intelectuali, respectiv a unei pepiniere de călugări cu profundă cultură teologică şi experienţă duhovnicească”. Crasna a fost următorul popas al ierodiaconului Antonie Plămădeală. După o scurtă şedere, cu o recomandare scrisă de Arsenie Papacioc, pleacă la Mănăstirea Slatina, unde stareţ era Cleopa Ilie. „La vremea aceea, mănăstirea Slatina reprezenta un reper pentru viaţa monahală a Bisericii Ortodoxe Române”, scrie Adrian Nicolae Petcu, aducând în sensul acestei afirmaţii argumentele de rigoare. Printre multele ascultări pe care le-a avut aici „cea mai importantă… a fost de profesor la şcoala monahală de la Slatina”.

Momente noi, interesante tocmai sub aspectul implicării active a viitorului mitropolit în diverse acţiuni mănăstireşti de ordin organizatoric sau spiritual, dar şi sub aspectul supliciilor l-a care a fost supus şi a perspicacităţii, a dârzeniei morale şi a perseverenţei intelectuale de care a dat dovadă în timpul recluziuni, sunt scoase în evidenţă printr-o atentă triere şi confruntare a documentelor din arhivele BOR, din paginile dosarului de anchetă în mai multe volume, dosarul de urmărire întocmit de către securitate după ieşirea sa din închisoare, dosare de urmărire penală a altor grupuri de deţinuţi politici, în care figurează şi numele lui Antonie Plămădeală. Puse faţă în faţă cu memoriile sale, cu mărturisirile din diferite interviuri de după 1990, aceste dosare care „nu ştiu tot” şi care, dat fiind specificul lor, adesea, chiar prin ceea ce spun ascund multe sau dau de înţeles altceva decât ceea ce spun, sunt citite atent de cei doi autori, Mihai Plămădeală şi Adrian Nicolae Petcu, într-o lectură dublă, una memoralistică şi alta de pură investigaţie istorică, cu un efect insolit de complementaritate. La relatăile martorului din sânul familiei care a trecut c-un ochi atent şi prin dosarele securităţii se adaugă cercetarea atentă, minuţioasă a diferitelor fonduri arhivistice şi lectura cu o maximă prudenţă şi probitate a documentelor, pentru o cât mai dreaptă cumpănire a adevărului. Fără nici un semn de hagiografie encomiastică, rezultatul, am remarcat deja, e biografia unui om care învaţă să fie mare. În dosarele făcute ca să-l înfunde se regăsesc pagini de un dramatism cutremurător, ca, de exemplu, fila din dosarul penal nr. 905 de la CNSAS citată şi comentată de Mihai Plămădeală. Sunt „câteva notiţe olografe prin care „cineva” cerea aprobare ca deţinutul Plămădeală Leonida „să poată dormi până la ora 18” ori să i se permită să stea în pat, iar ultima: „Rugăm a se aproba ca deţinutul Plămădeală Leonida să poată sta culcat 3 (trei) ore azi, 20.XII.1954”. Dar ce se întâmpla în restul timpului? Deţinuţii trebuiau să „facă paşi”, adică să se mişte prin celulă, să meargă, nu cumva să se aşeze pe marginea patului!” Sunt pagini ale procurorilor bolşevici mai întâi, ale anchetatorilor zeloşi şi, după eliberarea din închisoare, ale unor pretinşi prieteni care ar vrea să-l îngroape mai adânc în focul acelei gheene comuniste. Sunt şi documente curioase, şocante prin meschinăria pe care o deconspiră la vajnicii slujitori ai securităţii: „După încarcerarea în penitenciarul din Galaţi, la 27 mai 1955, Antonie Plămădeală întocmea o declaraţie în care reclama furtul peniţei de aur de 14 k de la stiloul său care îi fusese reţinut de Securitate la arestare, prin procesul verbal de predare-primire. Antonie Plămădeală susţinea că atunci când era transferat de la MAI Galaţi la penitenciarul din aceeaşi localitate, subofiţerul care-l însoţea i-ar fi sustras peniţa în cauză şi i-ar fi distrus procesul verbal care atesta existenţa acesteia”. Sunt şi file care, la o lectură adecvată împrejurărilor, îl apără, într-un mod specific, prin tăinuirea adevărului ori prin mărtuisirea la anchetă a unor date nesemnificative ca, de exemplu, depoziţiile lui Valeriu Anania care „a reuşit să-i păcălească pe anchetatori, spunându-le multe, dar nimic compromiţător pentru cel la care făcea referire”.

Dar dincolo de dosare sunt oamenii, mulţi oameni de bună credinţă, care s-au jertfit, precum a fost fratele Gheorghe, dar şi fratele care depune azi mărturie, Mihai, cel care, fiind încă elev, a dat dovadă de o excepţională ingeniozitate şi de o tenacitate exemplară în eforturile sale de a-şi revedea fratele fugar, apoi de a-l ajuta atunci când acesta a fost prins şi încarcerat la Jilava. O întreagă aventură reprezintă drumul făcut la mănăstirea Slatina pentru arderea unor hârtii care ar fi putut să-l compromită pe fratele Antonie dacă ar fi nimerit pe mâna organelor de anchetă. Nu mai puţin palpitante sunt paginile ce evocă găsirea avocatului „credibil”, Mircea Manolescu, un evreu, care să-l apere de incriminările „legionariste” pe tânărul monah. Sunt oameni care au riscat găzduind cu bună ştiinţă un condamnat politic, precum a fost familia Dădârlat din Bucureşti sau stareţii mănăstirilor prin care a peregrinat el după aceea. Sunt şi „colegii” de puşcărie, mari personalităţi ale vieţii politice şi culturale antecomuniste, care îl sprijină cu sfaturi utile ori de la care învaţă cu râvnă tot ce se poate învăţa. O povaţă a lui Corneliu Coposu a căzut cum nu se poate mai bine: „Părinte, dacă-l iei pe nu, să-l ţii pe nu, să-l ţii pe nu în braţe până la sfârşit, că nu au ce-ţi face. Ei nu ştiu decât ce le-am spus noi”. De la prinţul Nicolae Mavrocordat, care îşi făcuse studiile de inginerie în Anglia, deprinde limba engleză. „Cum făceam lecţiile? – îşi amintea mai târziu mtropolitul Antonie Plămădeală – Pe gamelă – fiecare avea o gamelă pe care avea dreptul să o reţină, pe aceea o foloseam la toate şi tot în ea primeam terci. Pe spatele gamelei puneam o pastă de săpun, că aveam săpun, şi pe pasta aceea de săpun suflam DTT. Ne dădeau DTT ca să ne apărăm de păduchi. Puneam gamela cu faţa în jos până se usca şi în clipa când se usca gamela devenea albă ca o foaie de hârtie şi cu un beţişor puteam scrie pe ea ce voiam. Eu am învăţat engleza pe gamelă! Profesorul, Mavrocordat, îmi spunea cuvinte şi eu le scriam şi după aceea spunea ce înseamnă în româneşte. Îmi dicta propoziţii, mă rog, mi-a predat o engleză sistematică, cu care am putut după aceea începe studiie în Anglia, adică o engleză nu foarte evoluată, dar, oricum, aveam noţiuni de engleză şi mai presus de toate ştiam Queen’s English, adică engleza oficială, pentru că el îşi făcuse studiile de inginerie la Oxford, ori la Oxford se vorbeşte engleza pură”. Într-adevăr, „dosarele nu ştiu tot”. E şi firesc. Ele se făceau (s-au făcut) ca să îngroape omul. „Este omul, este problema. Nu-i omul, nu-i problema.” – Asta era raţiunea lor de a fi întocmite. De aici şi caracterul lor de a fi strâmb ticluite şi strâmt alcătuite. Un lucru nu l-au ştiut, cu siguranţă, nici zeloşii fabricanţi de dosare, nici impunătoarele volume care s-au vrut (şi uneori au reuşit) să se facă adevărate sicrie pentru oameni vii. N-au ştiut ce festă le poate juca uneori timpul. Oare nu este un miracol (sau, poate, dreptatea lui Dumnezeu) să înveţi engleza pură cu un prinţ în închisoare pentru ca numai peste un deceniu şi ceva să te foloseşti de ea la Oxford?…

(Andrei Ţurcanu, cercetător la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe din Chişinău)

http://fericiticeiprigoniti.net/

Ieromonahul Axentie Munteanu de la Mănăstirea Noul Neamţ din Chiţcani a fost trimis în gulag pentru c-a donat Armatei Române 150 de mii de lei, a evacuat peste Prut 30 de călugări, 100 de piese de cult şi rezervele de cereale ale mănăstirii.

Clerul din Basarabia a simţit încă în primul an de ocupaţie, deopotrivă cu toţi locuitorii dintre Prut şi Nistru, „raiul sovietic” instaurat în 1940. Transpunând în viaţă lozinca lui Lenin că „religia este opiu pentru popor”, în cele 12 luni cât au „trebăluit” în Basarabia comuniştii au făcut exces de zel, închizând şi distrugând biserici şi mănăstiri. O bună parte din slujitorii cultului au fost executaţi sau trimişi în Siberia. Lucrurile au fost redresate în cei trei ani de administraţie românească (1941-1944), dar situaţia s-a repetat după 23 august 1944, când URSS a reocupat Basarabia. Mănăstirea de călugări Noul Neamţ din comuna Chiţcani şi stareţul ei, ieromonahul Axentie Munteanu, au simţit pe propria piele tăvălugul bolşevic venit peste Basarabia. Locaşul monastic a fost distrus, iar stareţul a fost condamnat la zece ani de gulag.

Axentie Munteanu (pe numele laic Artemie) s-a născut în anul 1888 în comuna Satul Nou, judeţul Bender, în familia unui ţăran înstărit. De mic copil a lucrat pământul alături de părinţi, dar reuşeşte să termine şcoala primară din localitate. În 1905 intră în ascultare la Mănăstirea de călugări Noul Neamţ din Chiţcani, locaşul de care avea să-şi lege soarta.

De aici, de două ori este înrolat în armata ţaristă. Mai întâi, pentru câteva luni în anul 1910, apoi între 1914 şi 1917, participând la Primul Război Mondial. După demobilizare s-a întors de fiecare dată la Chiţcani. A fost hirotonisit în anul 1920 la rangul de diacon. După 15 ani de monahism, în 1934, a fost ridicat la rangul de ieromonah, iar la 1 august 1936 a fost ales stareţ al mănăstirii. Axentie Munteanu a reuşit să transforme locaşul dintr-o mănăstire cu o datorie de circa 7 milioane de lei în una ce aducea profituri considerabile.

A rămas în Basarabia şi la Noul Neamţ de fiecare dată când a venit urgia. Prima oară, după 28 iunie 1940, şi-a motivat decizia prin faptul că, în calitate de stareţ, nu avea dreptul moral să părăsească mănăstirea, mai ales că aici erau mai mulţi călugări în etate, care nu puteau fi evacuaţi. Din aceleaşi considerente, nu s-a refugiat nici în 1944, ceea ce l-a costat scump.

„UNDE AJUNGE SOVIETICUL, DE ACOLO NU MAI PLEACĂ”

Distrusă aproape complet în primul an de ocupaţie sovietică, aşezarea monastică din satul Chiţcani, judeţul Tighina, avea să-şi revină după luna iulie 1941 graţie politicii promovate de conducerea României, dar şi a eforturilor depuse de stareţ. Astfel, în scurt timp, printr-o campanie de strângere de fonduri de la enoriaşi din Basarabia şi din alte părţi (în acest scop Axentie Munteanu a întreprins vizite la Bucureşti, Chişinău şi Odesa), mănăstirea şi-a recăpătat aspectul avut până la 28 iunie 1940.

Viaţa monahală şi-a reluat cursul normal. Printre donatori s-a numărat şi generalul Ion Antonescu, care a ajutat mănăstirea cu un milion de lei, dar şi guvernatorul Transnistriei George Alexianu. Pământurile, inventarul agricol şi animalele confiscate de sovietici au fost retrocedate.

Necazurile s-au abătut asupra mănăstirii şi asupra stareţului în preajma zilei de 23 august 1944, dar mai ales imediat după. Stabilirea liniei frontului pe Nistru în primăvara anului 1944 a fost simţită de aşezarea monastică. Aici, până la operaţia Iaşi-Chişinău, şi-a instalat cartierul general comandantul Frontului al III-lea ucrainean, generalul Tolbuhin, iar clopotniţa bisericii a fost transformată în punctul central de observaţie. Stareţul şi cei 49 de călugări, dar şi bunurile mănăstirii, au fost evacuaţi în regiunea Odesa.

Revenit în toamnă, Axentie Munteanu găseşte complexul într-o stare jalnică. Încercă totuşi să revigoreze viaţa monahala, dar se confruntă cu numeroase piedici. Îşi exprimă public nemulţumirea, manifestările sale antisovietice fiind documentate de NKVD. Astfel, la întrebarea cum să procedeze cu banii româneşti rămaşi, Munteanu le-a declarat unor enoriaşi: „Puterea se va schimba în curând. Până la Anul Nou sovieticii nu vor mai fi în Basarabia. Vor venii românii şi englezii. Păstraţi leii româneşti”. Tot în acea toamnă, văzând înaintarea vertiginoasă a Armatei Roşii spre Apus, a spus: „Unde ajunge soldatul sovietic, de acolo nu mai pleacă”. Stareţul a interzis strângerea de bani în biserică pentru Armata Roşie.

În luna mai 1945 a refuzat să subscrie la impozitul militar, motivând: „Colhozurile nu au viitor, iar în locul socialismului va veni capitalismul”. „Dacă în Uniunea Sovietică vor conduce comuniştii şi comsomoliştii, atunci mănăstirile şi bisericile vor fi închise. Colhozurile nu-şi justifică existenţa, deoarece nu pot asigura populaţia cu alimente. Nici ţăranul nu este interesat să lucreze în colhoz. Ele trebuie să dispară”, a mai spus părintele.

Stareţul a ignorat şi indicaţia Episcopiei Chişinăului şi a Moldovei de a desfăşura activităţi patriotice, evident cu caracter propagandistic sovietic, în rândurile enoriaşilor, iar la slujbe nu erau pomenite numele conducătorilor URSS şi ale Patriarhiei Ruse.

A EVACUAT ÎN ROMÂNIA ICOANE ŞI CEREALE

Pentru că Noul Neamţ avea statutul de locaş de cult cu renume, un sat din raionul Cimişlia a trimis, în ianuarie 1945, un sol la stareţ pentru a i se da un preot, ca să aibă cine oficia slujbe de înmormântare.

Axentie Munteanu refuză cu amărăciune solicitarea spunându-i delegatului: „Vedeţi că şi în satele din împrejurimi nu sunt preoţi şi ei la fel îşi îngroapă sătenii fără preot. La mănăstire am rămas doar patru preoţi, toţi în etate (din circa 100 câţi erau anterior). Tineretul a fost evacuat. Iată, dacă războiul va fi câştigat de România, Anglia şi aliaţii ei, vor fi preoţi în fiecare sat, iar dacă va învinge Stalin – bisericile vor fi dărâmate, deoarece bolşevicii nu cred în Dumnezeu”. Şi ca un profet a adăugat: „Basarabenii vor fi obligaţi să lucreze pentru stat, iar cei ce se vor împotrivi vor fi trimişi în Siberia”.

Pentru a asigura succesul militar al României, Axentie Munteanu a transmis în 1942 din casa mănăstirii 150.000 de lei, cu titlu gratuit, în fondul Armatei Române. Totodată, executând ordinul administraţiei româneşti, în primăvara anului 1944 Axentie Munteanu a evacuat în România averea mănăstirii, inclusiv o icoană veche cu chipul Maicii Domnului, evaluată la 120 de milioane de lei; circa 100 de piese de cult, evaluate la 150 de milioane de lei; şase perechi de boi; şase perechi de cai; 200 de oi; zece vaci. Pentru a transporta toate aceste lucruri a fost nevoie de 38 de căruţe. De asemenea, au fost evacuate şase vagoane de orz, şase de vin, opt cu grâu şi 12 vagoane cu porumb.

CONDAMNAT LA ZECE ANI DE GULAG

Primul semnal că a căzut în dizgraţia noilor autorităţi a fost dat în luna iulie 1945, când noul Episcop al Chişinăului şi Moldovei, Ieronim, l-a scos din funcţie şi l-a transferat călugăr la Mănăstirea Hâncu.

În scurt timp, la 30 august 1945, a fost arestat. NKVD i-a încriminat „infracţiunea” prevăzută de art. 54/3 – „Întreţinerea de legături contrarevoluţionare cu state străine”, iar ceva mai târziu şi cea prevăzută de art. 54/10, p. 2 – „Agitaţie sau propagandă contrarevoluţionară”, din Codul Penal al Ucrainei. În documentele de reţinere se menţiona că Axentie Munteanu „nu a exercitat niciun fel de muncă în beneficiul statului”. La arest i-au fost confiscate un ceas de buzunar şi două cruci – toată averea pe care o avea.

Timp de două luni a fost interogat de şase ori. Pentru a aduna „probele necesare”, au fost interogaţi mai mulţi călugări şi locuitori ai satului, inclusiv succesorul lui, ieromonahul Filaret Soroceanu. Munteanu era sigur că nimeni nu poate spune despre el nimic rău, iar securiştii îl tot iscodeau despre eventuali complici. Unii dintre cei anchetaţi au confirmat în faţa securiştilor declaraţiile anticomuniste făcute de fostul stareţ, între patru ochi sau în cadrul unor grupuri restrânse. La 5 noiembrie 1945, ancheta preliminară a fost terminată, iar dosarul este trimis în instanţă.

Cu aceeaşi rapiditate, la 11 decembrie 1945, Judecătoria Supremă a RSS Moldoveneşti, în şedinţă închisă, îl condamnă pe ieromonahul Axentie Munteanu la zece ani de muncă în lagăr, cu decăderea ulterioară din drepturile politice pentru un termen de cinci ani şi confiscarea averii personale (la arestare s-a constatat că nu dispune de avere personală). Investigaţia medicală făcută până la judecată a constatat că ieromonahul Axentie Munteanu, la cei 67 de ani, poate exercita munci uşoare. Soluţie acceptabilă pentru a fi trimis în gulag. Alte date biografice nu sunt cunoscute.

Ieromonahul Axentie Munteanu a fost reabilitat de Procuratura Generală a Republicii Moldova la 23 octombrie 1992.

autor: Mihai Tașcă

Sursa: http://www.adevarul.ro/

La 27 februarie s-au împlinit 133 de ani de la nașterea mitropolitului Visarion Puiu. Ierarh de seamă, care, prin credinţa şi patriotismul său, precum şi prin realizările sale deosebite şi-a închinat întreaga viaţă slujirii Bisericii.

După eliberarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa, în posesiunea administraţiei româneşti intră şi teritoriul dintre Nistru şi Bug, numit Transnistria.
În august 1941, în teritoriile eliberate de sub stăpânirea sovietică au fost restabilite organele administraţiei publice româneşti.
Administraţia Transnistriei era pusă sub conducerea şi supravegherea directă a Comandantului de Căpetenie al Armatei, care exercita măsurile şi dispoziţiile sale prin guvernatorul civil.

Guvernator al Transnistriei a fost numit profesorul de drept Gheorghe Alexianu, în timp ce Basarabia şi Bucovina de Nord erau guvernate de generalii C. Voiculescu şi C. Colotescu.
Dacă în Basarabia, sub regimul sovietic, într-o perioadă de un an, 1940 – 1941, au fost distruse 13 biserici, 27 – transformate în cluburi, 48 de preoţi – omorâţi sau deportaţi, în Transnistria situaţia religioasă era şi mai gravă. După un sfert de veac de prigoană şi propagandă ateistă, era numai un singur preot şi acela la Odesa.
Aici Regimul comunist a păstrat o singură biserică, ce funcţiona la Odesa, pentru a le arăta străinilor o dovadă de libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Celelalte biserici din teritoriul dintre Nistru şi Bug fuseseră dărâmate sau transformate în cluburi şi magazine. Preoţii localnici au fost ucişi sau deportaţi.
La 15 august 1941, pentru a reface viaţa creştină din Transnistria, se înfiinţează o Misiune Ortodoxă. Conducător al acestei Misiuni a fost numit arhimandritul Iuliu Scriban, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar vicar, arhimandritul Antim Nica.
Primii preoţi misionari veneau din eparhiile vecine ale Basarabiei şi Bucovinei. Lor li s-au alăturat şi cei veniţi din alte eparhii, precum şi preoţii militari conduşi de episcopul armatei Partenie Ciopron.
După împărţirea administrativ-teritorială a Transnistriei în cele 13 judeţe înfiinţate, Misiunea Ortodoxă a numit câte un protopop spre a conduce organizarea bisericească.
Pentru bisericile reparate şi casele de rugăciuni construite erau aduse din ţară obiectele necesare de cult. La tipografia Mitropoliei Basarabiei au fost tipărite, în 1941, 5000 de exemplare de cărţi de rugăciune cu text paralel românesc şi rusesc.
La începutul anului 1942, Misiunea Ortodoxă dispunea de 285 de clerici. Se cereau preoţi adecvaţi acestei misiuni, cu spirit de sacrificiu şi zel apostolic, iar, pe de altă parte, se simţea lipsă de preoţi cunoscători ai limbii ruse.
Se desfăşura o muncă de cahetizare din partea preoţilor, se organizau lecţii de catehe- ză şi conferinţe religioase.
Munca misionară se desfăşura în biserici, şcoli şi în căminele culturale. Până la sfârşitul anului 1942, din îndemnul conducerii Misiunii, se înfiinţaseră 84 de cămine culturale, care dispuneau de biblioteci.
Se înfiinţează pentru localnici un Seminar Teologic la Dubăsari. Începe a se dezvolta monahismul transnistrean, apare primul număr al revistei „Transnistria creştină”. După plecarea arhimandritului Iuliu Scriban de la Misiune, era nevoie de un conducător care să ridice şi mai mult prestigiul Misiunii şi să contribuie la îmbunătăţirea unor lucrări.
Prin decizia ministrului Cultelor de la 23 noiembrie 1942, mitropolitul Visarion Puiu a fost ataşat pe lângă Comandamentul de căpetenie al Armatei cu misiunea organizării bisericilor şi a îndemnării spirituale a populaţiei de peste Nistru.
După numirea mitropolitului Visarion în funcţia de conducător al Misiunii s-au întreprins mai multe măsuri de reorganizare. S-au ales Consiliul eparhial şi conducătorii secţiilor administrative, culturale şi economice. Întreaga provincie alcătuită din 13 judeţe a fost împărţită în trei eparhii: Odesa, Poltava şi Tulcin. A fost adusă în stare de locuinţă, aflată în ruină, vechea reşedinţă mitropolitană din Odesa.
Cu ajutorul personalului selectat în conducerea Misiunii, au fost organizate serviciile cancelariei, s-a creat un buget pentru funcţionari şi s-au luat la evidenţă cheltuielile.
A fost înfiinţat un cămin cu cantină pentru funcţionari şi pentru găzduirea clerului venit în deplasare. S-au întocmit un plan de activitate misionară a clerului şi lista de cărţi necesare pentru a fi editate. La 10 ianuarie 1943, a fost reînfiinţat Seminarul Teologic de la Odesa şi Şcoala de cântăreţi. Iar pentru a se dobândi cât mai curând un număr de preoţi necesari, pentru diaconii şi cântăreţii localnici a fost înfiinţat un curs seminarial redus. „După cursurile de 7 luni au fost hirotoniţi 28 de preoţi localnici, cu participarea a doi episcopi de la Nicolaev.
Pentru a aduce la îndeplinire obiectivele înaintate de Misiune privind organizarea bisericească a provinciei şi îndrumarea spirituală a populaţiei, mitropolitul Visarion avea să menţioneze, într-un raport adresat Conducătorului Statului, că are nevoie de executori destoinici şi mijloace materiale: „deocamdată sunt în neplăcuta situaţie de a arăta că amândouă ne lipsesc astăzi, în mare măsură, elementele actuale din cler fiind slabe, iar pentru tipărirea cărţilor ce ar suplini mult asemenea lipsă nu avem hârtia necesară”.
După câteva luni de aflare la Odesa, mitropolitul Visarion avea să scrie despre locuitorii acestui oraş: „Populaţia din Odesa, foarte sărăcită şi tristă, abătută sufleteşte şi cu înfăţişarea îngrozită, s-ar putea împărţi în trei straturi: bătrânii rămaşi dinaintea revoluţiei din 1917, asistă la Sf. Slujbe cu lacrimi şi suspine; copiii cu o sete explicabilă de a învăţa în şcoală româneşte…, al treilea strat e al figurilor „de apaşi” şi, precum îmi spun preoţii, – de părinţi cuceriţi de ideile propagandei bolşevice, care stau retraşi şi nelăsând copiii a merge la biserică … Din punctul de vedere al ordinii publice, până în prezent populaţia trăind în toată libertatea pe care Guvernământul civil şi cel militar le-o sprijină prin binefaceri şi înlesniri de lucru de toată lauda”.
Pentru combaterea ideilor ateist-comuniste, Misiunea desfăşura activitatea sa în două direcții: „stăvilirea bolşevismului şi reînvierea creştinismului”. Se editau broşuri de învăţătură creştină şi de propagandă antibolşevică. Se organizau conferinţe religioase pentru tineretul universitar, pentru muncitorii din fabrici şi pentru ceilalţi localnici explicându-li-se cuvântul Evangheliei şi al Puterii Divine. Unul dintre cele mai importante momente a fost „blestemarea publică a bolşevismului”. La 14 martie 1943, în Duminica Ortodoxiei, după Sf. Liturghie săvârşită în catedrala mitropolitană din Odesa, mitropolitul Visarion, împreună cu episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Izmailului, însoţiţi de un impresionant număr de credincioşi, au pornit în procesiune religioasă până în „Piaţa 16 octombrie de lângă gară” pentru a săvârşi slujba Duminicii Ortodoxiei. La această manifestare religioasă au participat autorităţile locale, consilierii diplomatici străini şi o mulţime de popor.
Începe slujba. Departe se aude ecoul megafoanelor: „Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea aceasta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare – Anatema … Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri – Anatema …”.
Aceste anateme rostite de mitropolitul Visarion şi cântate de cor îi infiora pe ascultători. S-au rostit cereri pentru cei „care pentru credinţă ortodoxă şi pentru patrie şi neam au suferit şi au fost ucişi în războaie”, pentru cei „care s-au săvârşit în adevărată credinţă şi cu blagocestie şi cu nădejdea Învierii, veşnică pomenire!”
Se simţea o lipsă acută de preoţi. De aceea, șeful Misiunii nu înceta a face demersuri către Sf. Sinod, către Ministerul Cultelor, către Guvernatorul Civil şi către Conducătorul Statului pentru completarea localităţilor cu preoţi.
În ele se menționa că, sub conducerea Misiunii, sunt 461 de preoţi, iar „în întreaga provincie sunt 1292 de comune cu 2468 de sate, ceea ce înseamnă că avem numai un sfert din numărul preoţilor pe care populaţia îi cere atât de stăruitor şi care ar alcătui cele mai bune elemente de învăţătură sufletească a populaţiei locale”.
În scrisorile adresate Mareşalului Ion Antonescu, în iunie 1943, mitropolitul Visarion scria: „Rugându-vă din nou să binevoiţi a decreta mobilizarea preoţilor din Moldova şi Basarabia dintre care să se aleagă apoi elementele destoinice a veni şi a lucra misionarism în Transnistria”.
Într-un alt demers se menţiona: „Vă spunem propunerea să aprobaţi mobilizarea, pe vreme de un an, a 330 de preoţi, 165 pot fi din eparhiile Moldovei, deci cunoscători numai ai limbii române, iar restul 165 de preoţi numai din eparhiile Basarabiei, care să cunoască şi limba slavonă”.
Sub conducerea mitropolitului Visarion, Misiunea Bisericească din Transnistria şi-a extins activitatea şi asupra operelor de binefacere, contribuind la ajutorarea azilelor de copii, de bătrâni şi de orbi,  a cantinelor pentru săraci. Se acorda sprijin consolidării ajutorului pe care parohiile îl acordau gratuit mulţimii de săraci. Cu prilejul Sf. Sărbători a Naşterii Domnului şi a Învierii, mitropolitul Visarion îl ruga pe Mareşalul Ion Antonescu ca, din partea autorităţilor, să se acorde amnistieri pentru unii deţinuţi. A mijlocit cu un ajutor material în bani şi alimente pentru cele „51 de familii cu 108 suflete, îngrămădite de bolşevici în 3 blocuri lângă mitropolie, aflate în cea mai cumplită sărăcie”.
Pentru bunul mers al dezvoltării Bisericii din Transnistria, din iniţiativa șefului Misiunii, s-au înfiinţat câteva ateliere în care se lucrau obiecte necesare cultului religios: iconiţe, cruciuliţe ş.a. În tipografia Misiunii s-au tipărit numeroase cărţi cu caracter religios, cărţi de rugăciune, calendare, care au fost împărţite gratuit populaţiei din Transnistria.
În spaţiul dintre Nistru şi Bug situaţia monahismului era următoarea: mănăstirea Sf. Pantelimon de lângă Odesa; mănăstirea Sf. Adormiri de la Bolşoi Fontan; mănăstirea Sf. Treimi din Balta. În judeţul Râbniţa existau: schitul Lipeţkoe, al cărui slujitori duceau o luptă împotriva inochentismului; mănăstirea Berşad, din iniţiativa stareţului acestei mănăstiri, ieromonahul Varlaam Chiriţă, se edita foaia religioasă „Duminica” şi schitul „Păsăţele”. În judeţul Dubăsari se înfiinţase mănăstirea „Sf. Antonie”; existau încă două mănăstiri de maici la Odesa: „Sf. Arhanghel Mihail” şi „Sf. Maria Magdalena”.
În ultimele luni ale anului 1943, în oraşul Odesa activau 28 de biserici; Misiunea avea sub îndrumarea sa „617 preoţi din cei 2000 necesari pentru Transnistria”.
Într-o cuvântare rostită la Odesa, în octombrie 1943, în faţa unor refugiaţi de pe Don şi din Kuban, mitropolitul Visarion arăta scopul urmărit de Misiunea pe care o conducea: „Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi, românii, pe aici sau va reveni stăpânirea rusească şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru a fost purtat spre ţelul urmărit de Misiune: să restabilim stările bisericeşti şi să redeschidem un drum mai bun pentru viitor credinţei şi Bisericii Ortodoxe de aici”.
În raportul adresat Mareşalului Ion Antonescu, la 7 decembrie 1943, mitropolitul Visarion ruga ca mandatul său în Transnistria să fie socotit împlinit şi să-i aprobe întoarcerea în ţară, urmând să plece în străinătate pentru a-și căuta de sănătate, iar conducerea Misiunii să fie încredinţată unui alt ierarh. Arătând neajunsurile cu care s-a confruntat conducerea Misiunii în activitatea sa, menţiona că este departe cu gândul unei părăsiri voite a postului ce i s-a încredinţat, dar este nevoit s-o facă. Răspunsul l-a primit la 15 decembrie 1943, de la Secretarul general al preşedinţiei Consiliului de Miniştri, în care se scria: „D. Mareşal a aprobat întoarcerea Dvs. în ţară … De la 14 decembrie a. c. preacuviosul Arhimandrit dr. Antim Nica se ataşează pe lângă Comandamentul de căpetenie al armatei în calitate de șef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în locul Prea Sf. Voastre, demisionat”.
Respectul deosebit pe care îl câştigase în scurt timp de la credincioşii din Odesa l-a făcut pe monahul Filaret Buliga, membru al Misiunii, să-i scrie mitropolitului ce se afla la Bucureşti, la 15 februarie 1944: „Poate dă bunul Dumnezeu să veniţi iarăşi, Î.P.S. Voastră, la Odesa, aţi fi binevenit. Poporul rus cel blând, credincios, vă doreşte, vă aşteaptă, regretă cu lacrimi plecarea Î.P.S. Voastre de la Odesa”.
Datorită ultimei sale misiuni din timpul războiului şi din cauza evenimentelor ce au urmat a fost nevoit să se retragă în Europa Occidentală. Iar aşa-zisele tribunale ale poporului, instituite în România de către comunişti, îl condamnă, în 1946, la moarte. Sub presiunea autorităţilor comuniste a fost caterisit de către Sinodul Bisericii în 1950 şi reabilitat de acelaşi Sinod după patru decenii.
Aflându-se în exil, din iniţiativa mitropolitului Visarion Puiu, în 1949, se înfiinţează, pentru românii din diasporă, Episcopia Ortodoxă Română din Europa Occidentală pe care o conduce până în 1958. Şi-a petrecut restul vieţii, până la 10 august 1964, în localitatea Viels Maison-Aisne, la 96 km de Paris.

Prot. Dr. Ioan Lisnic

Articol publicat în Altarul Credinței, Anul XII, nr. 4, 28 februarie 2012

Multumesc şi Domnul să fie cu dvs. Eliza M, e-mail: elizamun@gmail.com

P.S. Fraţilor dacă cineva dintre voi cunoaşte măcar cât de puţin despre aceşti preoti-călugări înmormântaţi la mănăstirea Cernica, vă rugăm să ne scrieţi la următoarele adrese mihailmaster@yahoo.com (Mihail Bortă) sau elizamun@gmail.com (Eliza M)

În rândul marilor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române şi ai neamului românesc, un loc de frunte îl ocupă mitropolitul Moldovei Iosif Naniescu, vrednic slujitor al lui Hristos, mare ctitor de lăcaşuri sfinte şi aşezăminte bisericeşti, cărturar, sprijinitor al culturii şi artelor şi părinte al celor întristaţi şi nevoiaşi.

Personalitate marcantă a vieţii bisericeşti româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mitropolitul Iosif Naniescu a jucat un rol de prim rang în Biserica noastră. Prin veghea şi eforturile sale a redat Mitropoliei Moldovei şi Sucevei prestigiul dobândit în timpul vrednicului său predecesor, mitropolitul Veniamin Costachi, iar Biserica românească în ansamblul ei a avut în el un mare sprijin, o cărămidă tare la temelie, deseori fiind reprezentată de acesta în faţa autorităţilor de stat ale vremii, apărându-i drepturile şi afirmându-i rolul în făurirea unităţii de credinţă, limbă şi neam, exercitat de-a lungul secolelor. A împlinit în Biserică toate ascultările, începând de la cea de simplu monah şi ierodiacon şi ajungând până la înalta demnitate arhierească. Fiu al preotului Anania (Nane) Mihalache şi al preotesei Teodosia din satul Răzălăi – ţinutul Soroca, jud. Bălţi, Iosif Naniescu s-a născut în anul 1818, în ziua de 15 iulie, primind numele Ioan, potrivit actului mitrical de naştere descoperit de preotul Dumitru Zupu în anul 1939.  La vârsta de un an şi jumătate îşi pierde tatăl, rămânând sub ocrotirea mamei sale. În anul 1831, mama sa se călugăreşte, luând numele de Fevronia, şi îl încredinţează unei rude, ierodiaconului Teofilact, împreună cu care vine la Mănăstirea Frumoasa şi apoi la Iaşi, în anul 1831, la Mănăstirea Sfântul Spiridon. Participă în anul 1833 la punerea pietrei de temelie a Catedralei mitropolitane din Iaşi de către mitropolitul Veniamin Costachi.

Pe treptele slujirii lui Hristos

În anul 1835, Teofilact pleacă la Buzău, unde va fi numit de episcopul Chesarie mare eclesiarh al episcopiei, luându-l cu sine şi pe Ioan. Fiind apreciat de episcop pentru calităţile sale sufleteşti şi intelectuale, dar şi pentru darul dulcii viersuiri bisericeşti cu care fusese înzestrat de Dumnezeu, tânărul Ioan este tuns în monahism de episcopul Chesarie la data de 23 noiembrie 1835, punându-i-se numele Iosif, după părintele său sufletesc, Iosif I al Argeşului. A doua zi este hirotonit diacon. Rămâne la Buzău şi urmează cursurile seminarului nou-înfiinţat în anul 1836, unde îl va avea ca profesor de muzică bisericească pe Matache Cântăreţul. În anul 1840 vine la Bucureşti pentru a-şi desăvârşi studiile şi pentru a aprofunda meşteşugul musichiei psaltice cu dascălii cei mai iscusiţi. Tot acum se va înscrie la Şcoala Sfântul Sava, ale cărei cursuri le va absolvi în anul 1847. La Bucureşti va locui la Biserica “Sfântul Dumitru”, metocul Episcopiei Buzăului. În anul 1849 este numit egumen la Mănăstirea Şerbăneştii Morunglavului din ţinutul Vâlcii, unde se remarcă printr-o susţinută lucrare duhovnicească şi de rectitorire a bisericii şi chiliilor de aici. Fiind remarcat şi apreciat de mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, este hirotonit preot de către arhiereul Timotei Troados, pe seama Bisericii “Sfântul Ioan cel Mare” în ziua de 29 august 1850. În noiembrie 1852 este ridicat la rangul de protosinghel de către mitropolit şi hirotesit de către Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului, iar în anul 1857 este numit egumen al Mănăstirii Găieseni din judeţul Dâmboviţa. Pentru vredniciile sale, mitropolitul Nifon îi conferă rangul de arhimandrit, în anul 1860, iar în anul 1863 îl numeşte egumen al Mănăstirii Sărindar din Bucureşti. Aici nu va rămâne decât o scurtă perioadă de timp, deoarece Legea secularizării averilor mănăstireşti a dus la desfiinţarea egumeniei. Devine profesor de religie la Gimnaziul “Gheorghe Lazăr” (1846-1866), la Liceul “Matei Basarab” (1866- 1873), la Şcoala Normală “Carol I” (1867-1870) şi, în cele din urmă, profesor şi director al Seminarului Central (1870-1871). La data de 23 aprilie 1872 este hirotonit arhiereu cu titlul de Mireon, după care, la 18 ianuarie 1873, va fi ales episcop al Argeşului, iar după numai doi ani, în anul 1875, trecând la cele veşnice mitropolitul Nifon şi fiind ales în scaunul de mitropolit primat mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei, colegiul electoral îl va alege mitropolit al Moldovei; va fi înscăunat la 6 iulie 1875.

Ctitor de lăcaşuri sfinte şi aşezăminte de cultură

Printre marile realizări gospodăreşti în demnitatea de mitropolit al Moldovei pot fi enumerate: rectitorirea Catedralei mitropolitane din Iaşi (1881-1887), începută de vrednicul său înaintaş Veniamin Costachi, mutarea sediului seminarului de la Socola în fostul palat al lui Mihail Grigore Sturdza situat lângă mitropolie, deschiderea şcolii de cântăreţi, refacerea clădirilor din incinta Centrului mitropolitan, restaurarea altor lăcaşuri de cult, precum bisericile “Sfinţii Trei Ierarhi” şi “Sfântul Nicolae Domnesc”.

Ierarh şi cărturar

Mitropolitul Iosif Naniescu a fost preocupat de instruirea şi culturalizarea clerului, dar şi de apărarea Bisericii în faţa atacurilor unor cercuri şi grupări de orientare secularistă. În acest scop, din iniţiativa sa apare “Revista Teologică” la 25 martie 1883, pe cheltuială proprie, ziar săptămânal cu caracter apologetic, având ca redactori pe Constantin Erbiceanu şi Dragomir Demetrescu, ambii profesori la seminarul de la Socola.

De asemenea, în timpul vieţii sale, au văzut lumina tiparului lucrări de importanţă majoră pentru spiritualitatea ortodoxă şi istoriografia românească, precum: “Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, Patriarhul Ţarigradului”, scrisă de Gavriil Protul (în anul 1888) şi “Istoricul pe scurt al începutului seminariilor în România, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească propriu-zisă sau vechea Valahie”, în anul 1893, alături de predici, cuvântări ocazionale şi alte scrieri aparţinând genului omiletic. Fiind un mare bibliofil, a achiziţionat în decursul vieţii sale mii de volume de carte, manuscrise şi documente rare, pe care, către sfârşitul vieţii sale, le-a donat Bibliotecii Academiei Române, devenind astfel unul dintre membrii fondatori ai acestei înalte instituţii de cultură a ţării. Pentru acest motiv, dar şi pentru cultura şi prestanţa sa academică, a fost ales membru de onoare al Academiei Române. S-a stins din viaţă în ziua de 26 ianuarie 1902, fiind înconjurat de ucenici şi lăsând în urma sa o pioasă amintire.

Bogată activitate muzicală bisericească

Contemporanii şi urmaşii mitropolitului Iosif Naniescu au evocat în file nespus de frumoase personalitatea marelui ierarh, profilul său interior, virtuţile, bunătatea şi omenia sa, iar unii dintre aceştia au fost preocupaţi şi de activitatea sa muzicală, aceasta fiind latura mai sensibilă a sufletului marelui ierarh. Se cunoaşte faptul că încă din copilărie îşi manifesta dragostea pentru cântarea psaltică de strană, mai cu seamă şi pentru motivul că Dumnezeu îl înzestrase cu o voce plăcută, ce atingea în cântare şi recitare sunetele cele mai acute ale registrului de tenor (sunetul Mi din octava a III-a la Liturghie, iar citirea pericopelor evanghelice până la dificilul La 2). Pe când era episcop al Argeşului a primit apelativul de “Privighetoarea Argeşului”. Pe lângă calităţile interpretative de excepţie, lucru ce se poate desprinde şi dintr-o analiză atentă a compoziţiilor sale psaltice, mitropolitul Iosif Naniescu începe să deprindă şi canoanele musichiei şi chiar să compună unele cântări. Studiase muzica psaltică la seminarul din Buzău cu Matache Cântăreţul, unul dintre străluciţii ucenici ai lui Macarie Ieromonahul. În 1839, pe când era ierodiacon, a fost trimis de episcopul Chesarie la Bucureşti, pentru rezolvarea unor treburi bisericeşti, prilej cu care îl cunoaşte pe Anton Pann. Mai târziu, însuşi părintele şi ocrotitorul său, episcopul Chesarie, văzându-i talentul şi dragostea pentru muzică, l-a trimis la Bucureşti pentru a se desăvârşi în acest meşteşug, la Anton Pann, marele dascăl al românizării cântărilor bisericeşti, cu care va lega o strânsă şi trainică prietenie. Într-un manuscris psaltic grecesc din BAR-Neon Anastasimatarion (nr. 741), caligrafiat de Anton Pann şi dăruit de autor mitropolitului, pe când acesta se afla la Bucureşti ca protosinghel, la f.8v stă scris: “Această carte, Anastasimatarul lui Dionisake Fotino tradusă de Dl. Anton Pann dupe sistema cântărilor bisericeşti cu notele cele vechi complicate în sistema cea nouă cu aceleaşi note simplificate este tradusă şi scrisă de însuşi Dl. Anton Pann cu mâna sa proprie în anul 1853-1854, pentru mine subsemnatul dupe înţelegerea ce am avut amândoi; pentru aceea am scris aici spre eternă pomenire. † Iosif Naniescu Mitr. Moldovei, în anul 1899 Maiu 29.” De altfel, Anton Pann avea să îi publice câteva prelucrări psaltice în “Rânduiala Sfintei şi Dumnezeieştei Liturghii” 1847, şi anume: “Binecuvintează suflete al meu pre Domnul”, glasul VIII, două axioane, glasurile I şi VI şi “Răspunsurile Mari” în glasul VIII, compuse în anul 1836 şi cântate şi astăzi, în formă ritmico-melodică puţin simplificată. Bogata operă muzicală a mitropolitului Iosif Naniescu cuprinde şi cântări ce se cântă în Postul Mare: “Slavă… Uşile pocăinţei; Şi acum… Cărările mântuirii, glasul VIII, La mulţimea faptelor…”, glasul VI, condacul Canonului Mare “Suflete al meu…”, glasul II, “Slavă şi acum… Doamne femeia ceea ce căzuse”, glasul VIII (prelucrare după o cântare grecească), “Să se îndrepteze”, glasul I, heruvicul “Acum puterile…” glasul VI, chinonicul “Gustaţi şi vedeţi…”, glasul I tetrafon; cele “11 Eothinale” sau “voscresne”, traduse după cele compuse de dascălul grec Dionisie Fotino, stihira “Ceata Sfinţilor Părinţi”, glasul VIII şi alte cântări din rânduiala Sfintei Liturghii. Toate acestea au fost publicate de episcopul Romanului Gherasim Safirin, în cartea sa intitulată “Culegere de cântări bisericeşti”, Bucureşti, Tipografia Cărţilor bisericeşti, 1908. Unele cântări ale mitropolitului au fost tipărite în mai toate colecţiile de cântări psaltice, precum: “Rânduiala Sfintei şi Dumnezeeştii leturgii”, Buzău, 1856, sub îngrijirea ieromonahului Serafim; “Utrenier” şi “Liturghier”, Buzău, 1921, de Ioan Zmeu; “Buchetul muzical”, Bucureşti 1900, de Neagu Ionescu; “Carte de muzică bisericească…,” Bucureşti, 1902, de Nifon Ploieşteanu, “Antologhion”, Bucureşti, 1947, de arhid. Anton V. Uncu, “Cântările Sfintei Liturghii” şi alte cântări bisericeşti, Bucureşti, 1992, şi celelalte ediţii, de pr. prof. Nicu Moldoveanu. Numeroase cântări se păstrează în manuscrisele psaltice din BAR, Biblioteca Sfântului Sinod, Biblioteca Mitropolitană din Iaşi şi Biblioteca Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România etc.

Dascăl de psaltichie şi susţinător al cântării corale religioase

La activitatea de creaţie muzicală se adaugă cea de dascăl de psaltichie. Pe când studia la Sfântul Sava, organizează în casele Bisericii “Sfântul Dumitru” cursuri de muzică psaltică apreciate de elevii săi: Theodor Georgescu, Nae Mateescu, Dobrică şi Pană Brăneanu, care vor deveni distinşi profesori şi compozitori de muzică bisericească. La Şerbăneştii Morunglavului va avea ucenic pe Ghiţă Ionescu, învăţător şi mai apoi preot la Biserica Zlătari din Bucureşti şi profesor la psaltichie la seminariile Nifon şi Central. În timpul arhipăstoririi sale la Iaşi, selectase pentru slujirea de la catedrală preoţi, diaconi şi cântăreţi de excepţie. În acea vreme, încă mai cânta la strană cel mai mare protopsalt al Moldovei, Dimitrie Suceveanu, iar de la cafas, răspunsurile la Sfânta Liturghie erau executate de corul dirijat cu deosebită măiestrie de compozitorul Gavriil Musicescu. A fost primul ierarh din Biserica noastră care a acceptat femeile în corul mitropoliei, susţinându-l pe dirijorul său în formarea şi cristalizarea acestuia. În timpul dezbaterilor sinodale controversate privitoare la acceptarea femeilor în corurile bisericeşti, mitropolitul Iosif Naniescu, pledând în favoarea acestei măsuri puse în practică la Iaşi din anul 1876, argumenta astfel: “…i-am aprobat să aibă în cor şi femei şi iată pentru ce: pentru că femeile sunt cele care au servit Apostolilor, ele sunt acelea care au alergat din noapte la mormântul Domnului şi care au vestit că Hristos a înviat. Apoi la mănăstirile noastre din ţară, cel puţin aşa ne-am pomenit noi şi mai cu seamă eu, de când eram copil şi până la vârsta în care mă găsesc, ştiu că toate femeile cântă la mănăstiri. Pentru aceste motive am dat voile să cânte femeile în cor chiar în Catedrala Mitropoliei Moldovei, mai ales sub direcţiunea unui maestru ca dl Musicescu.” Dezaprobă influenţele profane în muzica bisericească, arătând că muzica trebuie să trezească în suflet sentimentul umilinţei şi al sfinţeniei: “Scopul şi caracterul cântărilor bisericeşti este simţământul umilinţei, dar cântările româneşti s-au cam depărtat de practica şi adevăratul stil bisericesc, prin traducţiile şi compunerile unora care mai mult sau mai puţin le-a plăcut a imita pe cele lumeşti, crezând poate că vor plăcea publicului mai mult nebăgând în seamă sfinţenia lucrului ce profanau”.

A păstrat cu sfinţenie manuscrisele psaltice ale lui Macarie, pe care i le încredinţase episcopul Chesarie. Spre sfârşitul vieţii le-a donat Bibliotecii Academiei Române împreună cu manuscrisele şi cărţile sale strânse cu multă trudă în decursul întregii sale vieţi, de altfel acestea constituind singura sa zestre, o zestre nepieritoare şi de mare folos culturii şi îmbogăţirii neamului românesc. Opera sa muzicală rămâne un reper şi se cere a fi valorificată, prin catalogarea, publicarea cântărilor şi adoptarea în repertoriul stranei. Unele dintre melodiile sale, precum Răspunsurile Mari în glasul VIII, au fost înveşmântate armonico-polifonic de mari compozitori români precum Gavriil Musicescu, George Dima, Dumitru G. Kiriac, Ioan D. Chirescu, Nicolae Lungu şi mulţi alţii, păstrându-se neschimbată linia melodică.

Chip pios şi model de urmat

Impresionat de traiul şi munca acestui evlavios mitropolit, savantul Nicolae Iorga avea să-i sintetizeze viaţa în cuvinte de o aleasă sensibilitate şi frumuseţe literară: “Ales Mitropolit al Moldovei la 1875, acest Basarabean, care a trăit până la adânci bătrâneţe în chiliile sărăcăcioase de lângă măreaţa mitropolie a lui Veniamin Costachi, zidită după planurile lui Gheorghe Asachi însuşi şi sfinţită de un Rege al României, a fost, ca şi marele Veniamin, cel veşnic milostiv şi darnic, păzitorul cinstit al averii rămase Mitropoliei, în clădiri, odoare şi odăjdii, slujitorul credincios în biserica Dumnezeului său şi, neasămănat iubitor de cultură, ca un inel de aur între bronzul vechilor timpuri de carte bisericească şi fierul aspru al noii culturi laice revărsate şi asupra Bisericii. Care a fost Ieşeanul, Moldoveanul, Românul cu iubire pentru legea strămoşilor săi care să nu fi vărsat o lacrimă caldă când trupul bătrânului de optzeci şi doi de ani se coborî, la 1902, călugăreşte, afară din zidurile bisericeşti, în care el, sfânt viu, stătuse închinându-se treizeci de ani între chipurile sfinţilor nemuritori? O epocă din istoria Bisericii româneşti s-a încheiat în clipa când genele lungi albe se aplecară pe obrajii supţi de viaţă aspră, pecetluind pentru vecie lumina ochilor vii”. (Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, vol. II, Editura Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Bucureşti, 1932, p. 242) Preocupat permanent de bunul mers al vieţii bisericeşti sub toate aspectele ei, mitropolitul Iosif Naniescu rămâne o minte luminată a Bisericii noastre, deopotrivă un mare iubitor de cultură, dascăl al înnoirilor, un părinte ocrotitor al celor nevoiaşi şi neajutoraţi, model de viaţă trăită într-o sfinţenie pilduitoare ce s-a ridicat la înălţimea slujirii pe care Hristos i-a încredinţat-o. De aceea, a dăinuit în memoria urmaşilor sub denumirea de Iosif cel Sfânt, demn şi curat asemenea patriarhului Iosif, milostiv şi blând asemenea Sfântului Nicolae, sărac în cele materiale, dar bogat întru cele cereşti, încununat de virtuţi şi vrednicii meritorii aşezării numelui său în sinaxarul sfinţilor.

Pr. lect. dr. Matei Zaharia

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Regele Carol al II-lea de Bobotează la Chişinău. 1940
Fragment din jurnalul sonor ONC nr. 59/1940

S-a născut acum 85 de ani la Stolniceni, pe atunci judeţul Lăpuşna, astăzi Hânceşti şi până în 1944 a făcut studii la Seminarul teologic „Gavriil Bănulescu-Bodoni“, apoi la Şcoala Pedagogică din Chişinău, pe care nu le-a finalizat din cauza războiului. În 1944, s-a refugiat cu toată familia la Işalniţa, lângă Craiova.

În România a studiat mai întâi la Seminarul „Nifon Mitropolitul“ din Bucureşti, apoi la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti. Pe când era în anul III de studii a trebuit să reia din nou calea pribegiei, fiind pus sub urmărire, din cauza implicării în organizaţii studenţeşti anticomuniste. E nevoit să părăsească Bucureştiul, ajungând la Baia Mare. În 1948 s-a înscris la Institutul Teologic Universitar din Cluj, pe care l-a absolvit în 1949. În vara aceluiaşi an a fost hirotonit diacon, iar în septembrie s-a călugărit la Mănăstirea Prislop, jud. Hunedoara, primind numele de Antonie.

„Dar mi-a fost dat să fiu judecat chiar în anul călugăriei mele de către o instanţă lumească şi anume Tribunalul Militar din Bucureşti, pentru acuze de „uneltire împotriva siguranţei Statului“, sentinţă standard pentru toţi indezirabilii politici: şapte ani temniţă grea şi cinci ani degradare civică”, îşi aminteşte Antonie Plămădeală.

S-a ascuns, o vreme, în Bucureşti, apoi în schitul Crasna din judeţul Gorj şi în Mănăstirea Slatina, judeţul Suceava, la mănăstirile Râşca şi Dragomirna. În august 1953 a fost hirotonit la Dragomirna în treapta de preot. Dar în 1954 organele de ordine l-au arestat la Iaşi, unde participase la vizita patriarhului Bulgariei. A stat în penitenciarul din Iaşi, apoi în cel din Bucureşti, apoi la Jilava până în 1956, când a fost graţiat. Despre suferinţele din penitenciar a scris în romanul său „Trei ceasuri în iad“, apărut în 1970.

În 1956 s-a înscris la doctorantură la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Dar înainte de finalizarea acestor studii a fost exmatriculat pentru antecedente politice şi exclus din rândurile preoţilor şi monahilor. A ajuns şomer şi zilier. Abia în 1961, când s-au mai limpezit lucrurile, a primit „buletin de identitate“ pentru Bucureşti, unde îi era familia, şi a fost angajat, cu greu, la o fabrică de mase plastice. Zece ani a lucrat în acea întreprindere – de la îngrijitor, la transportator de materiale, la muncitor-ajutător şi în final la operator chimist.

Doar primăvara de la Praga i-a adus o înseninare în viaţă. Patriarhul, de pioasă memorie, Justinian Marina l-a readus în lumea bisericească, numindu-l secretar-şef la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. Tot patriarhul Justinian i-a înlesnit posibilitatea de a pleca în 1968, cu o bursă de studii la „Heythrop College“, institut catolic de rang universitar, de lângă Oxford. Aici şi-a făcut teza de doctorat, primind calificativul „magna cum laudae“. În 1972 a susţinut şi în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti al doilea examen de doctorat, avându-l conducător de teză pe părintele Dumitru Stăniloae.

În 1979 a fost ales episcop al Episcopiei Buzăului, unde a slujit până în 1982. Iar din acest an până la sfârşitul vieţii (2005) s-a aflat la Sibiu, fiind ales Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.

Jertfa Brâncovenilor

Din Discursul Mitropolitului Antonie Plămădeală rostit în 1996, la GALA UNICEF a copiilor din România.

Ne aflăm la Mănăstirea Sâmbăta; i se zice Sâmbăta, pentru că este lângă localitatea Sâmbăta de Sus, dar numele ei adevărat e de Mănăstirea Brâncoveanu. De ce? Pentru că a fost zidită aici, peste şi sub munţii Făgăraşului, de domnitorul muntean Constantin Brâncoveanu. În lunga lui domnie, s au zidit multe biserici şi mănăstiri şi s au tipărit foarte multe cărţi. (…) În această zi trebuie să ne amintim şi de jertfa Brâncovenilor, pentru că în 15 august, cu trei secole în urmă, deci, Constantin Brâncoveanu, cei patru copii ai săi şi unul dintre ginerii lui au fost martirizaţi la Constantinopol. Aceasta pentru că au refuzat să şi părăsească legea strămoşească, legea creştinească ortodoxă, au refuzat să treacă la mahomedanism. Dacă ar fi trecut la mahomedanism şi ar fi salvat vieţile. Dar erau atât de puternici în credinţa lor, încât chiar atunci când un copil, cel mai mic dintre ei, a avut un moment de şovăire, părintele lui, Domnitorul Brâncoveanu i a zis: „Fiule, n ai să poţi trăi viaţa ta viitoare cu gândul că ţi ai părăsit credinţa şi neamul tău!”. Atunci, copilul s a dus primul şi şi a pus capul pe butuc, fiind executat. După care au urmat ceilalţi trei copii şi ginerele Domnitorului. Constantin Brâncoveanu a fost silit să asiste, să privească la martirizarea copiilor săi. În cele din urmă, însuşi Constantin Brâncoveanu a fost executat, prin tăierea capului. Aşa dar, s au jertfit pentru apărarea credinţei lor, a credinţei ortodoxe a neamului lor. Constantin Brâncoveanu a fost, în vremea noastră, sanctificat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar această mănăstire pe care o vedem astăzi, Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a fost refăcută de noi, începând din anul 1985, asemenea celei de pe timpul lui Constantin Brâncoveanu. (…).