Jurnalul unui mitropolit (ediţie îngrijită şi prefaţată de P.S. Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, apărută la Editura Dacpress, pune în circulaţie mărturii inedite făcute în perioada „exilului“ de Mitropolitului Gurie Grosu al Basarabiei.

Scurtul jurnal al mitropolitului, descoperit de Ierarhul Argeşului şi Muscelului în Cartea de Aur a Mănăstirii Nămăieşti din Judeţul Argeş, este scris în decursul a trei zile (7-10 septembrie 1937). Mitropolitul Gurie Grosu descrie cauzele înlăturării sale din scaunul mitropolitan de la Chişinău, starea sufletească în care se află, precum şi date preţioase despre începuturile vieţii monahale sihăstreşti la Nămăieşti.

Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul care a condamnat public, până în clipa morţii, pe regele Irod pentru că trăia în desfrânare, nici Mitropolitul Gurie Grosu nu-i permite regelui Carol al II-lea să intre în Altar, în timpul Sfintei Liturghii, pe Uşile Împărăteşti până nu va fi uns de Biserică şi nu va veni cu soţia legiuită. Umilirea regelui Carol al II-lea, aflat în vizită în capitala Basarabiei, este cauza înlăturării lui Gurie Grosu din scaunul mitropolitan de la Chişinău. Mitropolitul i-a interzis să intre în Altar prin Uşile Împărăteşti, în timpul Sfintei Liturghii, spunându-i în auzul şi văzut a mii de oameni: „Măria Ta! Asta s-o faci când vei veni cu coroana pe cap şi cu soţie legiuită!“ Mitropolitul făcea aluzie la faptul că regele Carol al II-lea nu fusese învestit, uns de Biserică la urcarea sa pe tron, şi la faptul că monarhul se despărţise de „soţia legiuită“ (regina Elena) şi trăia nelegitim cu Elena Lupescu.

Gurie Grosu este unul dintre ierarhii români care au păstorit turma lui Hristos cu dragoste şi grijă pentru credinţă şi neam. Viaţa mitropolitului s-a identificat cu viaţa românilor. Iată ce scrie mitropolitul despre Marea Unire de la 1 decembrie 1918: „Meditând asupra evenimentelor petrecute, contemplând măreţia şi splendoarea prefacerilor, înfăptuirilor, nu poţi alta să faci, decât să te prosterni şi, recunoscând neputincioşia omenească, să mărturiseşti puterea lui Dumnezeu, să vezi minunea zilelor noastre şi să strigi: „Minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Toate întru înţelepciune Le-ai făcut… Cine este Dumnezeu Mare, ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, carele unul faci minuni… Minunea Unirii a urmat după multe suferinţe în cursul veacurilor, după multe osteneli, după multe necazuri, suportate cu răbdare, dar cu nădejde în viitor…“

Cartea reproduce integral însemnările Mitropolitului Gurie Grosu, în facsimil şi tehnoredactat pentru a fi accesibil atât specialiştilor cât şi publicului larg. Cu siguranţă, Dumnezeu rânduieşte, în toate timpurile şi locurile, oameni aleşi care să vegheze la păstrarea credinţei, a moralei şi vieţii creştine!

DANIEL GLIGORE

,,Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale”
(Ioan X,11)

Preotul Mina Ţăruş s-a născut la 10/23 decembrie 1884, în satul Breanova, Orhei din părinţii Dimitrie şi

Anastasia Ţăruş. La 18/31 decembrie 1884 pruncul nou născut este botezat în biserica ,,Sf. Voievozi Mihail şi Gavriil” din satul Breanova de preotul Ioan Costin, primind în botez numele de Mina şi având ca nănaşi pe consilierul titular Carp Isaev Buciuşcan şi cetăţeanul de onoare Ion Alexandru Costin. După absolvirea şcolii spirituale de băieţi din Chişinău în anul 1899 cu categoria 1, tînărul Mina Ţăruş este admis în anul I la Seminarul Teologic din Chişinău, pe care îl absolveşte cu categoria 1 în anul 1905. La Seminarul Teologic din Chişinău a fost în clasă paralelă cu Vladimir Poleacov (viitorul Arhiepiscop Venedict) şi coleg de clasă cu Ion Inculeţ (viitorul Preşedinte al Sfatului Ţării) şi Panteleimon Erhan (viitorul Preşedinte al Cons. Directorilor generali şi Director General al Agriculturii din primul guvern al Republicii Moldoveneşti).
În anul 1906, la 6 mai, Sâmbăta, Sfânta Liturghie în Catedrala din Chişinău a săvârşit-o Preasfinţitul Vladimir, Episcopul Chişinăului împreună cu protoiereul catedralei păr. Nicolae Vasilevski, rectorul Seminarului protoiereul Pavel Kazanski, chelarul catedralei protoiereul păr. Silvestru Kulcinski, protoiereul păr. Constantin Popovici, supraveghetorul eparhial preotul Andrei Leleavski şi ieromonahul Filaret. În diacon a fost hirotonit studentul Seminarului Mina Ţăruş. Predica a rostit-o protoiereul păr. Nicolae Laşcov. După Sfânta Liturghie Preasfinţitul Episcop Vladimir împreună cu Preasfinţitul Episcop Arcadie şi cu întregul cler orăşenesc au slujit un Moleben(Tedeum) Domnului Dumnezeu cu ocazia zilei de naştere a Împăratului Nicolae Alexandrovici.
În 1906, la 7 mai, Duminica, Preasfinţitul Arcadie, Episcopul Achermanului a săvârşit Sfânta Liturghie în catedrala din Chişinău împreună cu clerul catedralei, hirotonind în diacon pe monahul mănăstirii Hârbovăţ Pitirim şi pe diaconul Mina Ţăruş în preot(iereu). Predica a ţinut-o preotul păr. Gavriil Zlatov. (Кишиневскiя Епархiальныя Въдомости №16 din 21 mai 1906,pag.505 - 506)
Pe 18 mai 1906 a fost numit paroh la biserica ,,Sf.M.Mc.Gheorghe” din satul Camencea, judeţul Orhei cu deservirea concomitentă a bisericii ,,Adormirea Maicii Domnului” din satul Bezin (Donici) şi a cătunului Pocşeşti. Acum începe cea mai rodnică perioadă din viaţa părintelui. Biserica din satul Camencea era mică şi ne încăpătoare pentru creştinii din sat. Părintele Mina Ţăruş intervine de mai multe ori la Arhiepiscopul Vladimir Sinicovski, iar mai apoi la următorii arhierei, care s-au succedat la cârma Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, pentru a primi aprobarea de demola vechea biserică şi a ridica una nouă. Din cauza Primului Război Mondial, care a început în 1914, ridicarea noii biserici a fost amânată până în anul 1926. Biserica actuală a fost construită în anii 1926 - 1927 cu străduinţa preotului Mina Ţăruş şi cu ajutorul bănesc al creştinilor din sat şi din alte parohii. Biserica are forma de corabie şi face legătura cu clopotniţa, construită de proprietarul Teodor Şerban în anul 1882.
Părintele Mina împreună cu preoteasa Eugenia au întemeiat o familie şi o gospodărie trainică în adevăratul spirit al moralei şi educaţiei tradiţionale. Există strădania ca notabilitatea satelor (din care făcea parte şi familia preotului Ţăruş) să fie adevărate exemple de muncă, moralitate, milostenie, învăţătură.
În anul 1908 la 15 iunie părintelui i se naşte primul copil Dimitrie, în 1910 la 2 august - fiul Valentin, în 1912 la 30 octombrie - fiica Nina, iar în 1914 la 1 aprilie - fiul Serghei. La 7 decembrie 1911 se stinge din viaţă primul copil Dimitrie la vârsta de trei ani. Astăzi, mormântul pruncului Dimitrie Ţăruş este străjuit de un înger din marmoră.
Preotul Mina Ţăruş a desfăşurat o muncă misionară în parohiile din cercul 1 protopopia Orhei, din care făcea parte şi parohia Camencea. Lucru acesta este dovedit de numeroase invitaţii, din partea parohilor din diferite sate, adresate părintelui Mina Ţăruş de-a participa la adunări, dedicate educaţiei creştin-ortodoxe, combaterii diferitor vicii şi a sectanţilor. Preotul Mina Ţăruş a fost misionar de cerc în perioada 1908 -1933. Lucru acesta este dovedit de formularul de serviciu pe anul 1933.
Preotul Mina Ţăruş a fost unul din fruntaşii unionişti din Basarabia, participând activ la emanciparea societăţii civile basarabene, acea societate care a decis în final, măreţul act al declarării independenţei Republicii Moldoveneşti faţă de Rusia din 24 ianuarie 1918 şi unirea cu România.
Ca fruntaş unionist a participat la Congresul Naţional al Învăţătorilor din 25 - 28 mai 1917, în cadrul căruia a luat cuvântul şi după spusa cronicarului ,,cuvântarea părintelui Ţăruş a făcut adâncă întipărire asupra ascultătorilor, care au înţeles pe deplin cele spuse de Sfinţia sa”. La acest congres s-a hotărât ca începând cu 1 septembrie 1917 predarea în şcolile din Basarabia să se facă în limba moldovenească şi că în toate şcolile se va întrebuinţa exclusiv alfabetul latin. (vezi ,,Revoluţia de la 1917 în Basarabia - Lupta moldovenilor pentru limba, şcoala şi cultura naţională - H. Dăscălescu - editura Tiparul Românesc - Chişinău 1938 şi Onisifor Ghibu ,,Spre un Congres Naţional al Învăţătorilor moldoveni (25 - 28 mai 1917)”.
Părintele Mina Ţăruş a fost preşedintele căminului cultural parohial ,,Teodor Şerban” din anul 1925, unde a desfăşurat o muncă enormă pentru luminarea maselor de la sat. În fiecare duminică, după slujbă la căminul cultural avea loc conferinţe pe diferite teme, ţinute de preotul Mina Ţăruş, învăţătorii din sat şi alte persoane invitate. Căminul cultural a fost construit de preotul Mina Ţăruş şi parohienii satului Camencea. Preotul Mina Ţăruş a construit şi baia din satul Camencea, arătând o grijă şi pentru curăţenia trupească a locuitorilor din sat. Părintele Mina Ţăruş a donat un lot de teren Ministerului Sănătăţii pentru construirea unui punct medical în satul Camencea.
Părintele a fost director la şcoala locală în anii 1906 - 1929, fiind totodată şi profesor de religie. La şcoala din satul Camencea preda începând cu 16 noiembrie 1917 ca învăţătoare şi preoteasa Eugenia Ţăruş. Şcoala a fost construită de preotul Constantin Condur şi proprietarul Teodor Şerban în 1899 şi învăţământul era de şapte clase. Pe data de 25 septembrie 1927 parohia a fost vizitată de către Arhiepiscopul Gurie Grosu, care a sfinţit şi biserica. În anul 1930 preotul Mina Ţăruş a absolvit facultatea de teologie din Chişinău, iar în 1935 a fost licenţiat în teologie. Pentru slujirea cu devotament a Bisericii Ortodoxe părintele a fost gradificat în mai multe rânduri. În anul 1911 cu Nabedriniţă, în 1915 - cu Scufie, în 1920 - cu Camilafcă, în 1926 - cu Cruce de Aur. în 1928 - cu rang de Protoiereu, iar în 1936 - cu rang de Iconom Strafrofor.
Părintele Mina Ţăruş a fost şi un bun gospodar. Avea în posesie personală 10 ha de pământ, din care 4 ha de vie, soiuri europene, la locul numit Via Popii, 2 vaci, cai, gospodărie. Pe lângă acestea mai îngrijea cele 18,5 ha de pământ ale bisericii. Ca om gospodar, preotul Mina îşi muncea pământurile singur, îngrijindu-le cu pricepere şi dăruire. A avut nenumărate recunoaşteri prin premii regionale şi naţionale pentru cultura grâului (recolta record de peste 4500 kg/ha), pentru miere şi ceară de albine, pentru soiuri de struguri şi vinuri.
Pe vremea părintelui Mina Ţăruş biserica din satul Camencea era plină de norod în fiecare duminică şi sărbătoare. Sfinţia sa construit şi şcoala din satul Bezin(Donici).
În 1940, odată cu instalarea regimului sovietic, mulţi preoţi şi locuitori ai ţinutului părăsesc regiune. Printre ei şi familia părintelui. Soţia părintelui, presvitera Eugenia împreună cu copii se stabilesc la Bucureşti, unde aveau cumpărată în 1940 o casă. Părintele, însă rămâne în sat, nepărăsîndu-şi turma. Din mărturia nepoţilor părintelui şi a creştinilor din sat, părintele a spus că: ,,că el nu-şi lasă creştinii singuri”. Părintelui era bine cunoscută doctrina comunistă şi represile staliniste din URSS. Lucru acesta este dovedit de anumite cărţi şi reviste, păstrate în biblioteca bisericii ,,Sf.M.Mc.Gheorghe” din satul Camencea din perioada interbelică, care tratează de viaţa din URSS şi despre distrugerea bisericilor şi represiilor clerului din URSS. Văzut cu ochi răi de reprezentanţii autorităţilor sovietici, părintele este chemat de mai multe ori la raion, unde i se impun mai multe prestări şi condiţii umilitoare, pe care nu era în stare să le îndeplinească. În mod brutal părintele este deposedat de unele bunuri personale, printre care şi maşina de trierat.
Din mărturia bătrânilor din sat, părintele, a fost arestat de organele NKVD pe 23 iunie 1941. Aceste momente din viaţa părintelui ni le evocă unul din bătrânii acestui sat, născut în 1918, numit Miron Afanasie: ,,În dimineaţa zilei de 23 iunie 1941, la ora 6 dimineaţa, la poarta părintelui Mina Ţăruş s-a oprit o maşină înfundată, din care au coborât trei persoane. Ei l-au arestat pe părintele Mina Ţăruş şi au luat şi aparatul de radio - recepţie a părintelui. L-au suit în maşină şi l-au dus”. Mult timp în sat a circulat versiunea că părintele Mina Ţăruş a ars în închisoarea din Orhei pe 29 iunie 1941. Astăzi această versiune este infirmată. După arestare, părintele a fost condamnat conform consfătuirii excepţionale de pe lângă N.K.V.D. al U.R.S.S. din 22 aprilie 1942 la 10 ani privaţiune de libertate.
A făcut parte dintr-un lot de patrioţi basarabeni, judecaţi într-un simulacru de proces la Tomsc şi condamnaţi la deportare în Gulagul Siberian ca ,,duşmani al Statului Sovietic”
Din comunicatul primit de la Crucea Roşie (din 25.09.1959 cu Nr.15476) şi a certificatului de arhivă primit de la S.I.S. al Republicii Moldova (din 06.06.2006 cu Nr.P-96/06) se arătă că preotul Mina Dimitrie Ţăruş a decedat la 18 august 1942.
Era un bărbat falnic, impunător, plin de energie. Un astfel de bărbat nu putea muri de o moarte naturală la nici 58 de ani împliniţi.
După spusele unor martori oculari, supravieţuitori ai marşului forţat la care au fost supuşi basarabenii condamnaţi la Tomsc, părintele Mina Ţăruş a fost executat sumar, la margine de drum de către însoţitorii sovietici ai convoiului. Vina pentru care preotul a fost împuşcat era că acelora care mureau de epuizare le dădea sfânta binecuvântare, alinându-le ultimele clipe din viaţă. Ori comuniştii considerau că această ultimă binecuvântare dată de preot era o perturbare a marşului,dar şi o sfidare a ,,minunatelor” principii comuniste.
Aşa s-a săvârşit ca un adevărat slujitor al Domnului preotul Mina Ţăruş în august 1942 la numai 58 de ani.
Numele lui este menţionat în cartea memoralistică (din care au apărut fragmente în ziarul România Liberă)a preotului Vasile Ţepordei, supraveţuitor al Gulagului basarabenilor. Părintele Mina Ţăruş a fost reabilitat la 18 mai 1989 de către Procuratura Republicii Moldova.
Chipul părintelui Mina Ţăruş a rămas viu în amintirea localnicilor. Oricărui păstor nou venit i se urează de către enoriaşi aceste cuvinte: „Să fii părinte, ca preotul Mina Ţăruş”.
Dumnezeu să-l odihnească pe locul neştiut, unde-şi doarme somnul de veci.

Preot Andrei Popa

preluat de pe www.ortodoxia.md

„… şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea
şi porţile iadului nu o vor birui”
(Matei 16, 18)

În secolul al XVII-lea, în Ţara Românească s-au înregistrat realizări în plan arhitectonic şi pictural deosebite în cursul domniei lui Matei Basarab (1632-1654), dar mai ales în timpul lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Mănăstirea Sâmbata de Sus, numită şi Brâncoveanu i-a naştere în secolul XVII-lea. Prima amintire documentară referitor la satul şi moşia Sâmbata de Sus o avem din anul 1654, când cele din urmă au întrat în posesia lui Preda Brâncoveanu. Preda era un boier de loc din sudul Carpaţilor, care construieşte o biserică din lemn pe valea râului Sâmbata, probabil destinată pentru călugări sihaştri, stabiliţi pe acest loc, mult mai înainte.
În jurul anului 1696, domnitorul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu înalţă aici mănăstire din caramidă.
Astfel că Constantin Brâncoveanu este numit primul ctitor a sfântului locaş, fapt pentru care mănăstirea poartă şi numele său de „Brâncoveanu”.
Spre sfârşitul secoluluial XVII-lea Transilvania scapă de sub presiunea prozelitistă a calviniştilor. Constantin Brâncoveanu porneşte un număr de mişcări strategice pentru a salva ţara de invazia armatei papiste. Domnitorul transformă şi reformează veche mănăstirea Sâmbata de Sus, cu călugări sihaştri într-o mănăstire cu viaţă de obşte - drept mărturie a unirii neamului românesc şi a credinţei ortodoxe de pe ambele versante ale Carpaţilor.
Aici voievodul înfiinţează şi o „Şcoală de gramatici”, un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care instalează într-un nou edificiu, după modelul brâncovenesc, folosit în toate ctitoriile domneşti.
Stăpânirea austro-ungară a Ţara Făgăraşului a adus mari victime neamului românesc. În 1762 începe calvarul distrugerii tuturor locaşurilor de cult, care erau centre impotante de viaţa, cultură şi spiritualitatea ortodoxă. În anul 1785, la cererea administraţiei catolice şi la insistenţa episcopului greco-catolic Grigorie Maior, curtea de la Viena trimite pe generalul Preiss, care dărâmă mănăstirea Sâmbata de Sus. Astfel în cât chiliile au fost distruse complet, iar biserica a fost adusă în stare de ruină.
Timp de aproape de 140 de ani complexul monastic rămâne pustiu, până-n 1920, când la scaunul mitropolitan de Ardeal vine Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan. În 1926 Î.P.S. Sa începe lucrări de restaurare a acestui sfânt locaş. Mănăstirea i-a a doua naştere, iar ierarhul urmează să fie numit al doilea ctitor mănăstirii brâncoveneşti Sâmbata de Sus. După al 2-lea război mondial, la 1946 are loc sfinţirea bisericii mănăstireşti. Mitropolitul la fel a reconstruit şi vechea clopotniţa, aflată pe teritoriul mănăstirii, fiind renovată în forma ei iniţială, unde până la anul 1997 au fost amenajate 5 clopote, a căror greutate depăşeşte 2000 Kg. Între anii 1976-1977 s-a împrejmuit suprafaţa mănăstirii, aşezându-se o nouă poartă sculptată în lemn de stejar şi s-a finisat lucrarea de restaurare a paraclisului brâncovenesc, executat în lemn de stejar, sculptat în stil brâncovenesc, iar în interior decorat cu picturi neobizantine.
Fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar din sec. al XVI-lea, cea mai veche piesă din incinta mănăstirii, în jurul căreia, de-a lungul timpului, s-au petrecut şi ţesut multe întâmplări miraculoase şi legende. Ea a fost la fel restaurată de Nicolae Bălan; în 1977, în jurul ei s-a construit un baldachin, sculptat în lemn de stejar.
Pentru munca şi contribuţie simţitoare în renovarea mănăstirii Sâmbata de Sus, la 6 august 1955, după moartea sa Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan a fost înmormântat pe teritoriul acestei sfintei mănăstiri .
Tot ca lucrare de înnoiere a Mănăstirii Brâncoveanu se înscrie şi extinderea altarului din pădure, unde se săvârşesc slujbe divine în aer deschis.
Următorul ctitor şi ziditor remarcabil al mănăstirii este Înalt Prea Sfinţitul Mitropolitul Antonie Plămădeală.
La 10 ianuarie 1982, episcop al Buzăului, originar din satul Stolniceni, judeţul Lăpuşna, Antonie Plămădeală a fost ales Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului.
Sub omoforul arhipăstoresc al Mitropolitului Antonie se începe o nouă perioadă în istoriografia mănăstirii brâncovene, numită „rectitorirea Mănăstirii Sâmbata” .
„Nu mi-a şoptit nimeni gândul restaurării, spunea mitropolitul mai târziu. Poate Duhul Sfânt, sau duhul Voievodului martir. Ştiam că în 1985 se vor implini două sute de ani de la „opera” de ruinare a generalului Preiss” .
Antonie Plămădeală a rezidit din temelie incinta mănăstirii, lucrare începută în anul 1985. S-a făcut reparaţii capitale şi s-a restaurat pictură din biserică. Incinta în stil brâncovenesc a fost ridicată din temelie. Ea are formă de patrulater şi este compusă din nouă corpuri masive de clădiri cu două nivele - unul spre nord şi altul spre sud. Trei foişoare sculptate în piatră împodobesc incinte în exterior şi în interior. Corpul de clădiri aşezat pe latura de nord cuprinde între altele, la parter, o trapeză încăpătoare, bucătărie şi chilii, la etaj, casa brâncovenească, o bibliotecă, un arhondaric, iar la mansardă - muzeul, unde sunt expuse icoane vechi pe sticlă, lemn şi obiecte de patrimoniu, colecţionate de Î.P.S. Antonie pe parcusul întregii vieţii sale. Toate aceste lucrări ne dovedesc că ierarhul basarabean, a avut ca scop să facă din acest locaş sfânt, locaş de linişte şi mântuire sufletească şi un centru de spiritualitate ortodoxa şi de cultura naţională.
Ca o recunoaştere a meritelor şi suferinţelor domnitorului martir, ctitorul Mănastirii Sâmbata de Sus, Constantin Brâncoveanu împreuna cu cei patru fii ai sai: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu ginerele său, sfetnicul Ianache, au fost canonizaţi, în urmă hotărârii Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 21 iulie 1992, iar sărbătorirea lor înscrisa în calendarul ortodox sub denumirea de „Sfinţii Martiri Brâncoveni”, pomenirea săvârşindu-se la 16 august.
Dupa 208 ani de la darâmarea ei în anul 1785, Mânastirea Brâncoveanu a reînviat în ziua de duminica, 15 august 1993, la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului, când s-a sfintit biserica nouă ce poarta hramul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ca şi întreaga mănăstire. Sfinţirea a fost savârsita de catre Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Roma, Patriarh Ecumenic, însoţit de un număr mare de mitropoliţi din Patriarhia Ecumenică, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Arhiepiscop al Bucureştiului, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al României, Î.P.S. Dr. Antonie, Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureşului şi de alti ierarhi, preoti şi diaconi, învitaţi în această zi, binecuvântată de Dumnezeu.
O astfel de slujbă arhierescă, care a avut în frunte pe patriarhul Constantinopolului, nu cunoaşte nici o mănăstirea românescă din anul 1517, când patriarhul ecumenic Teolipt a sfinţit mănăstirea Curtea de Argeş, ctitorită de domnitorul Neagoe Basarab.
În cuvântarea, rostită de Î.P.S. Antonie la sfinţirea mănăstirii Sâmbata de Sus in 15 august 1993 a menţionat următoarele: „… E o lucrare a Provedenţei divine. Am rezidit această Mănăstire în vremuri grele, fără aprobarea de a rezidi mănăstire, cu riscuri şi cu mare teamă. A fost o lucrare de curaj şi îndrăzneală… Mănăstirea Brâncoveanu revine stâlp, mărturie şi candelă aprinsă care să lumineze Ortodoxia din Transilvania în continuare, cu aceeaşi putere ca şi în vremea Brâncoveanului” .
„În noaptea de 29 august 2005, la praznicul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, Înalt Prea Sfinţitul Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolit al Ardealului, Crişanei şi Maramureşului, după o îndelungată şi grea suferinţă a adormit în Domnul” . După toate serviciile de parastas, oficiat la Caterdala Mitropolitană din or. Sibiu, „cortegiul funerar a înconjurat biserica voievodală a mănăstirii „Brâncoveanu” şi s-a oprit în faţa criptei din incinta nouă a mănăstirii. După ce s-a rostit, în faţa mormântului rugăciunea de dezlegare şi s-a cântat „Veşnica pomenire”, sicriul a fost coborât în criptă, de-a dreapta mormântului simbolic al lui Constantin Brâncoveanu, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist pecetluind apoi mormântul până la cea de a doua venire a Mântuitorului… Odată cu lăsarea serii liniştea s-a aşternut peste aşezământul brâncovenesc de la Sâmbata, învăluind şi proaspătul mormânt al celui de al treilea ctitor, care a venit să-şi doarmă somnul de veci alături de cei lalţi înaintaşi ai săi, în scaunul mitropolitan al Ardealului: mitropolitul Nicolae Bălan, mitropolitul Nicolae Colan şi mitropolitul Nicolae Mladin ” .
Un mare renume a adus mănăstirii atelierul de pictura pe sticlă. Se cuvine să arătăm că şcoala de zugravi, întemeiata de Constantin Brâncoveanu la Sâmbata de Sus, a împamântenit aici stilul brâncovenesc, mai întâi în picturi murale la bisericile din aceasta parte a ţării, iar apoi în pictură pe sticlă, al cărei leagăn de formare a fost Ţara Făgăraşului. Astăzi, atelierul de pictura pe sticlă în care se lucreaza într-o maniera nouă picturi tradiţionale pe sticlă şi creaţii noi, este cea mai împortantă şcoală de pictură din ţară, şcoală condusă de Arhidiaconul Calinic Morar. Muzeul Mănăstirii Brâncoveanu deţine astazi una din cele mai bogate colecţii de picturi vechi pe sticlă, aparţinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naivă, în care predomină stilul brâncovenesc, lucrări de mare valoare istorică.
Pe latura vestică a incintei se află locurile de odihnă veşnică ale ultimilor mitropoliţi ai Transilvaniei. Să amintim şi cladirea „Academiei de la Sâmbata” ce se înalta acum lânga incinta mânastirii pentru a ne face o idee de ansamblu asupra Mănăstirii Brâncoveanu de la poalele Munţilor Făgăraş.
În prezent obstea Mănastirii Brâncoveanu de la Sâmbata de Sus, judeţul Făgăraş este compusă din cei 40 de vieţuitori, sub conducerea parintelui stareţ Arhimandritului Ilarion Urs.

Despre părintele Ioan Zlotea

Părintele Ioan Zlotea este compatriotul nostru, care cu mila şi harul lui Dumnezeu a ajuns la înalte culmi duhovniceşti. Încă din timpul vieţii sale s-a învrednicit de multe daruri dumnezeieşti, printre care şi darul facerii de minuni. Dragostea lui fierbinte pentru Dumnezeu era împletită cu dragostea jertfelnică pentru semenii săi aflaţi în suferinţe şi nevoi.

Părintele Ioan a văzut lumina zilei la 14 iunie 1862 în comuna Sălcuţa, judeţul Tighina. Bunica după mamă era fiică de preot, iar tatăl ei, rămânând văduv, a fost tuns în călugărie şi a ajuns arhiereu. Astfel părintele Ioan se trăgea din viţă de arhiereu.

Mama părintelui Ioan Irina mărturisea că Elisei (numele de botez al părintelui Ioan) când era prunc nu lua piept luni, miercuri şi vineri. Iar când a ajuns mai mărişor băieţii mai mari îşi băteau joc de dânsul: îl împroşcau cu pietre, îi furau straiele noi, îl obijduiau. Părintele Ioan din fragedă copilărie a fost atras de Sfânta Biserică şi de cele sfinte. Iar jocurile şi horele, de care atât de mult se bucurau tinerii din acele vremuri, îi erau cu totul străine.

A început să proorocească de la 14 ani, împletind proorociile cu sfaturi şi învăţături duhovniceşti. Tot ce spunea se înfăptuia, şi maturii, văzând acest lucru, nu întreprindeau nimic fără a se sfătui cu el. Încă din copilărie nu se sfia să demaşte patimile oamenilor, spunându-le să se lepede de fumat, de băut ş.a.

Iubea foarte mult vieţuirea călugărească şi dorind-o din tot sufletul, a cerut ca părinţii să-l binecuvânteze să plece la mănăstire să slujească lui Dumnezeu. Părinţii însă nu i-au permis şi el, fiind foarte blând, s-a supus cu durere, nedorind să încalce porunca a cincea.
Din tinereţe se ruga cu multă osârdie şi săvârşea faptele milosteniei. Pleca din noapte în câmp cu carul cu boi şi aducea porumb orfanilor şi văduvelor. Când a ajuns la vârsta de 20 de ani, iarăşi se ceru la mănăstire şi iarăşi nu i-au permis. Iar în Postul Naşterii Domnului a postit 30 de zile şi s-a rugat cu multă osârdie. După săvârşirea acestei nevoinţe a venit la el Domnul nostru Iisus Hristos, îmbrăcat fiind în haine călugăreşti, cu o căruţă cu doi cai murgi care aveau cruci pe frunte. Părintele Ioan se grăbi să aducă mâncare şi băutură, însă Domnul n-a vrut să mănânce, spunând că de la Cina cea de Taină nu mai bea şi nici nu mănâncă. I-a vorbit părintelui Ioan din Evanghelie şi S-a înălţat la ceruri. Atunci părintele Ioan hotărî să rămână neînsurat şi să vieţuiască la părinţii săi, slujindu-i Domnului în curăţie. Dar părinţii, fără a lua seama la viaţa sfântă a fiului lor, au insistat ca el să se însoare. Soţia cu care l-au însurat era bolnavă şi sufleteşte şi trupeşte şi Elisei fu nevoit să o îngrijească ca pe un copil. Cu rugăciunile părintelui, ea s-a vindecat de boala sufletească, dar a rămas nepricepută şi neştiutoare. Suferind de patima beţiei, ea împrăştia totul din casă. Dar părintele, fiind foarte blând, nu o certa niciodată, răbdând jugul acesta timp de 30 de ani. Această încercare grea i-a dat-o Domnul ca să se cureţe ca aurul trecut prin foc.

Odată, ieşind p. Ioan de la Sf. Liturghie, în pragul bisericii l-au întâmpinat doi bătrâni scârbiţi, care l-au rugat foarte tare să le vindece fiul, bântuit de duhuri necurate. Acesta stătea legat cu funii în mijlocul casei. Părintele le-a spus să meargă la preoţi, la mănăstiri, că el cine-i - un om păcătos. Ei însă nu conteneau să-l roage cu lacrimi în ochi să vină la ei să le vindece fiul, pe care l-au dus şi la preoţi, şi la mănăstiri, dar în zadar. Atunci părintelui i se făcu milă şi se înduplecă de a pleca cu dânşii în satul Căprioru. Ajungând acolo, s-a rugat şi a postit trei zile, au postit şi părinţii şi Domnul l-a vindecat pe tânăr, luminându-i mintea. Băiatul, revenindu-şi, întrebă cu uimire: „De ce m-aţi legat? Dezlegaţi-mă că sunt cuminte şi sănătos”. Părinţii, plini de bucurie şi recunoştinţă, nu ştiau cum să-l mulţumească pe binefăcătorul lor.

Părintele Ioan citea Psaltirea la bolnavi, îi ungea cu untdelemn din candelă şi de la sf. maslu şi ei se vindecau. Iar celor ce trăgeau să moară, le spunea exact ziua şi ceasul când vor muri. La părintele veneau bolnavi din toată ţara, de peste Prut şi din Dobrogea.

Părintele în toată viaţa lui nu se aşeza la masă până nu poftea pe cineva sau până nu făcea milostenie nu mânca. Era primitor de străini, le spăla picioarele, îi hrănea şi le dădea haine de primeneală. Oricine cerea de la el primea, chiar de nu avea împrumuta şi nu lăsa pe nimeni să plece cu mâna goală. Tinerilor însurăţei le dădea lot pentru casă din pământul său. Le cumpăra lemn, uneori chiar le lucra la casă. Unui dascăl i-a dăruit o vie, iar, dacă se întâmpla cuiva să-i piară vreo vită, îi cumpăra vite. Vestea despre bunătatea şi generozitatea lui s-a răspândit în toate satele dimprejur.

Cu toate că părintele n-a învăţat la şcoală, cunoştea Evanghelia pe de rost şi spunea ce anume se va citi Duminica. Ştia bine şi Sfânta Scriptură.

Deseori stăpânirea îl aresta şi-l necăjea pedepsindu-l, din cauza invidiei şi clevetirilor. Se înfuriase satana şi a ridicat mari prigoniri asupra lui prin oameni fără de lege. Părintele a fost arestat de 25 de ori. În comuna Cimişlia, jud. Tighina l-au ţinut sub arest şapte zile, fără să-i dea ceva de mâncare şi de trei ori pe zi îl scoteau şi-l băteau cu toiege. Iar el toată vremea se ruga lui Dumnezeu să le ierte lor păcatele. Fiind vreme de război, l-au condamnat chiar şi la moarte. Dar, trăgând de mai multe ori în el, arma n-a luat foc.

Părintele a suferit toate acestea pentru că îi învăţa pe oameni credinţa şi dreptatea. Soţilor le dădea poveţe cum să ducă căsnicia bună şi cum să se lase de patimi, îndemnându-i să se roage unul pentru altul. Îi învăţa pe toţi să nu se lepede de credinţa ortodoxă, să se ferească de erezii şi să asculte de preoţi ca de slugile Domnului care priveghează şi se roagă pentru sufletele credincioşilor şi vor da răspuns pentru dânşii înaintea lui Dumnezeu. Să nu vorbească de rău călugării, ci să ia aminte la viaţa sa. Căci acela va fi fericit, zice Scriptura, care îşi cunoaşte păcatele sale şi caută să se îndrepte, iar de ale altuia nu se sminteşte, socotindu-le mai mici decât ale sale. Îi mai învăţa ca Duminica să nu se ducă la târg, nici să lucreze, mâncarea să şi-o pregătească de sâmbătă. Iar când se duc la Biserică să ia aminte la cele citite, să nu se uite împrejur, nici să iasă afară până la sfârşitul slujbei. Duminică să nu se ducă la crâşme, nici la distracţii, ci să citească vieţile sfinţilor, Evanghelia şi cărţi folositoare pentru suflet. Să ţină patru posturi pe an, să postească Miercuri şi Vineri, ca trupul să fie locaş sfânt. De asemenea, să se abţină de la poftele trupeşti şi în toate să aibă măsură şi înfrânare, pentru a nu fi prilej de cădere pentru cel apropiat. Spunea părintele: „Cercetaţi vieţile sfinţilor, cărora trebuie să le urmăm, căci ei au înţeles ce este drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea lor trebuie să facem şi noi, pentru că acum este alegerea credincioşilor de cei necredincioşi”. Părintele îndruma creştinii să îndeplinească cele zece porunci, chemându-i pe toţi la pocăinţă, să-şi facă cruce cum se cuvine, căci crucea alungă pe vrăjmaşi, fiind pecetea lui Hristos şi cine-şi va face-o corect, va scăpa de pecetea antihristului.

Părintele avea har de la Dumnezeu că de se ruga pentru ploaie, atunci ploua.

Odată a venit la părintele un schimnic cu numele Iosif de la Sfântul Munte Athos şi, văzând pe părintele împodobit cu tot felul de fapte bune şi că este mirean, l-a rugat să meargă la schitul Sf. Ioan din Iaşi, la stareţul Epifanie. Părintele Epifanie l-a cercetat şi, văzând desăvârşirea lui în credinţă, l-a tuns în călugărie cu numele Ioan. Tot timpul cât a stat acolo nu a încetat şirul de bolnavi care veneau la el şi se vindecau. Apoi a primit binecuvântare să plece la un proprietar de vie din jud. Orhei şi acolo să lucreze o jumătate din vie cu oamenii care îl urmau şi-l ascultau, iar cu timpul să ridice acolo şi o mănăstire. Dar când au auzit preoţii din împrejurimi s-au opus acestei intenţii şi au ridicat pe mulţi împotriva părintelui. Fiind clevetit şi ocărât din invidie, el a fost arestat şi închis în închisoarea din Chişinău trei săptămâni. Făcând cercetări, tribunalul nu a găsit în el nici o vină şi l-au eliberat. Apoi doi ani părintele a fost în ascultarea Mitropoliei din Chişinău, de unde fu trimis la mănăstirea din via arhiepiscopală. Acolo a stat în mare supunere şi ascultare, ajutând fraţilor: le făcea haine, le aducea de mâncare, a zidit câteva chilii, a săpat o fântână, stând în ascultare încă trei ani. S-a mutat din viaţă, ducându-se la Domnul Dumnezeu, Căruia i-a slujit toată viaţa în anul 1928 la 10 decembrie, iar a fost înmormântat la 13 decembrie în cimitirul din via Arhiepiscopiei din Chişinău.

În anul 1968, în timpul ateismului militant, cimitirul din via Arhiepiscopiei a fost lichidat, iar sicriul cu rămăşiţele pământeşti ale părintelui Ioan a fost reînhumat în cimitirul din Dobrogea, suburbia Chişinăului.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pre noi.

Din minunile săvârşite cu rugăciunile părintelui Ioan

Ana Durnova în vârstă de 50 de ani din Onişcani, Orhei, şaptesprezece ani a stat culcată pe o coastă, fiind purtată pe mâini şi hrănită cu lingura. A fost dusă pe la mănăstiri şi spitale. Au cheltuit mult cu ea, dar nu a căpătat uşurare. Când a auzit soţul ei de părintele Ioan, a adus-o la el. Iar părintele, făcând rugăciuni, a uns-o cu untdelemn şi s-a vindecat. S-a întors acasă cu desagii în spinare. Oamenii care o întâlneau nu credeau că e Ana, ştiind-o grav bolnavă.

Un om din s. Chirianca, Orhei, avea picioarele paralizate de mult timp şi nu se putea mişca. A vândut şi trăsura cu boi pentru a se lecui, dar degeaba. Atunci l-au dus la părintele care, cu rugăciunile lui, l-a vindecat.

A venit la părintele o femeie din părţile Buzăului. Acestei femei îi cânta gâtlejul trei ani zi şi noapte, prin meşteşugul celui viclean. Din această cauză a părăsit-o şi soţul. Fratele bolnavei, auzind de părintele Ioan, a adus-o cu trenul la el. Părintele i-a citit rugăciuni şi o Evanghelie, apoi a binecuvântat un pahar cu vin, i l-a dat să bea şi s-a făcut femeia sănătoasă.

www.toaca.md

Pr. Drd. Maxim Melinti

            Secolul XX a avut parte de un număr mare de teologi deosebiţi, care mult au contribuit la dezvotarea şi îmbunătăţirea învăţământului teologic din Basarabia. Nu este cazul de nominalizat aceste personalităţi notorii, dar ne vom referi la una din ele - părintele Serghie Bejan - „un pedagog de excepţie şi opera lui cea mai importantă o constituie acea armată de preoţi basarabeni care a reuşit să treacă neânfrântă prin toate calvarurile acestui secol” [1].

            Preotul Serghie Bejan a fost originar din ţinutul Orheiului, fiind născut la 25 septembrie 1879 în satul Bravicea. Părinţii lui Serghie făceau parte din clerul bisericesc, tatăl Andrei - a fost diacon, mai târziu hirotonit preot. Împreună cu soţia Elena, Andrei Bejan au crescut şi au educat în spirit creştin-ortodox cinci copii - trei băieţi şi două fete, ultimul fiind Serghie.

            La vârsta de trei ani, Serghie rămâne fără mamă şi este crescut de una dintre surori. După şcoala primară din satul natal, este înscris în lista elevilor Şcolii Duhovniceşti, unde învaţă din 1890 până în 1894. Apoi urmează Seminarul Teologic din Chişinău, la care ulterior va activa în calitate de profesor şi director.

            În 1901 se căsătoreşte cu domnişoara Ana, iar peste un an, la vârsta de 22 de ani, este hirotonit pe seama parohiei Crăsnăşeni, jud. Orhei. „Era un preot de sat” [2] dar „râvna pentru carte l-a adus în hotarele academice, unde a studiat serios” [3]. Din 1907-1911 îşi face studiile la vechea şcoală movileană - Academia Duhovnicească din Kiev, obţinând titlul „de candidat”, specializându-se în Teologia Dogmatică şi Dreptul Canonic Bisericesc.

            La revenire în ţară este numit profesor de religie la Liceul nr. 3 din Chişinău, unde activează până în anul 1914, când este angajat la Şcoala Spirituală de Băieţi din Chişinău. Ulterior este numit director şi profesor la Seminarul Teologic din Chişinău, unde a muncit până la pensionarea sa în 1939 şi profesor suplinitor de Teologie Dogmatică la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1940).

            În 1917, la Congresul Învăţătorilor, ţinut între 25-28 mai, este ales vice-preşedinte.

Între 17-19 decembrie 1919, alături de pr. Alexandru Baltaga şi pr. Ioan Andronic, a participat la lucările Congresului Preoţesc din România, în cadrul căreia s-a pus problema unificării Bisericii Ortodoxe Române şi ridicarea ei la rangul de partiarhie.

            Pe parcursul a mai multor ani a fost membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului şi al Congresului Naţional Bisericesc, vice-preşedinte al Societăţi Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău, membru al comitetelor redacţionale ale revistelor bisericeşti „Luminătorul” şi „Biserica Ortodoxă Română”.

            În perioada interbelică este nevoit să refugieze peste Prut, la Focşani, apoi la Piteşti.

            S-a stins din viaţă la 12 decembrie 1954 la Bucureşti în apartamentul său de pe str. Petre Ispirescu. A fost înhumat marţi, 15 decembrie la Cimitirul Ghencea-civil. La slujba de înmormântarea a participat un sobr mare de preoţi, în frunte cu episcopul-vicar patriarhal Antim Nica.     

Din viaţa Părintelui Serghie Bejan

            S-a impus prin experienţa sa de preot şi profesor de religie, acumulată în decursul unei lungi perioade de activitate, începând cu anul 1901. Concomitent cu activitatea la facultate, el a îndeplinit şi funcţia de director la Seminarului Teologic de opt ani din Chişinău. Rolul lui de militant al Bisericii Ortodoxe din Basarabia era, pe bună dreptate, recunoscut în rândurile clerului şi ale credincioşilor, meritele sale fiind apreciate şi de autorităţile publice [4].

Părintele Serghie Bejan în 1930 publică studiul său dogmatico-istoric „Dogma Sfintei Treimi în concepţia creştinismului” [5]. Lui Serghie Bejan îi revine şi meritul de a fi tradus, împreună cu colegul său de catedră, Constantin N. Tomescu, monumentală opera a lui Pavel Svetlov „Învăţătura creştină în expunere apologetică” [6].

În perioada celui de al doilea război modial, bisericile şi mănăstiri, aflate pe teritoriul Basarabiei au fost jefuite şi pângărite. Aceeaşi soartă a avut-o şi Seminarul Teologic din Chişinău, împreună cu capela sa, în cinstea „Întâmpinării Domnului”, a cărui director şi părinte spiritual a fost mereu Iconom Stavrofor Serghie Bejan.

La 2 februarie 1943, când şcoala şi capela au serbat ziua hramului, toţi cei care au crescut aici, care au stat pe băncile acestui seminar, cei care s-au rugat permanent aici, au venit să se închine Sfântului Altar. Dar, mulţi cunoşteau faptul că „capela măreaţă, capela care-ţi umplea sufletul de evlavie şi lumină, a fost prefăcută în sală de teatru, odoarele jefuite, iar sf. icoane pângătire. În locul chipurilor de sfinţi, am găsit hidoase înfăţişări de oameni brutali, încadraţi într-o seceră şi ciocan” [7]. Dar având în frunte pe Părintele Serghie Bejan, care a fost „un rar gospodat, administator şi constructor” [8]  şi cu „aceeaşi energie” [9] a reuşit în scurt timp să renoveze acest sfânt locaş şi să-i dea a doua răsuflare.

În concluzie putem spune că o astfel de personalitate remarcabilă şi faimoasă va rămâne un viu exemplu şi pildă de urmat, care s-a jertfit şi a muncit pentru instruirea şi educarea viitorilor slujitori ai Bisericii lui Hristos, adevăraţi cetăţeni ai acestui meleag, binecuvântat de Dumnezeu şi vrednici fii ai Patriei.

Note:

• 1. Colesnic, Iurie. Bejan, Serghie // Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. vol. 3. - Chişinău, 2000. - P. 112.
• 2. Tomescu, Constantin. Încă un pensionar: părintele Serghie Bejan // Luminătorul. - 1939. - nr. 10. - P. 605.
• 3. Idem.
• 4. Palade, Gheorghe. Facultatea de Teologie din Chişinău. Profesori şi studenţii (1926-1940) // Cugetul. - 2000. - Nr. 2. - P. 45.
• 5. Chişinău. - 1930. - 217 P. + erată.
• 6. Vol. I. - 642 + 116 + V P.; Vol. II. - V + 654 P. - Chişinău. - 1935.
• 7. Patronul Seminarului din Chişinău // Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului. - 1943. - Nr. 2. - P. 21.
• 8. Tomescu, Constantin. Încă un pensionar: părintele Serghie Bejan // Luminătorul. - 1939. - Nr. 10. - P. 605.
• 9. Patronul Seminarului din Chişinău // Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului. - 1943. - Nr. 2. - P. 21.

Bibliografie selectivă:

• 1. Buzilă, Boris. Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918; 1918-1944). - Bucureşti. - 1996.
• 2. Colesnic, Iurie. Bejan, Serghie // Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. vol. 3. - Chişinău, 2000. -P. 112-123.
• 3. Palade, Gheorghe. Facultatea de Teologie din Chişinău. Profesori şi studenţii (1926-1940) // Cugetul. - 2000. - Nr. 2. - P. 42-49.
• 4. Patronul Seminarului din Chişinău // Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului. - 1943. - Nr. 2. - P. 21-22.
• 5. Păcurariu, Mircea. Basarabia. Aspecte din istoria bisericii şi a neamului românesc. - Iaşi. - 1993. P. 114-115
• 6. Tomescu, Constantin. Încă un pensionar: părintele Serghie Bejan // Luminătorul. - 1939. - Nr. 10. - P. 605-607.

M-aş bucura ca acest imn acatist, închinat martirului nostru Valeriu Gafencu, să fie pe buzele şi în inimile tuturor românilor care vor să-şi dea viaţa pentru Hristos şi aproapele lor.

Domnul să vă primească rugăciunea şi să vi-l trimită pe acest mărturisitor al Ortodoxiei româneşti ocrotitor neadormit în faţa ispitelor acestui veac. (Părintele Justin Pârvu - Revista Atitudini, nr. 3∕2008)

http://www.sfintii-inchisorilor.ro/