Bibliografie:

Munteanu Ioan, protodiacon. Înviaţi din Siberii de ghiaţă; pag. 80-81. Editura Lumina lui Hristos, Kiev 2009. Preluat din Raza. Anul XIII. Nr. 690. 5-12 decembrie. Chişinău 1943.

În convorbirile pe care le purta în temniţă Ioan Ianolide cu Valeriu Gafencu, acesta la un moment dat îl întreabă: “Valeriu, care ar fi modalităţile de ieşire din criză?” La care Valeriu Gafencu îi răspunde: “Întoarcerea la Hristos. Este necesară o elită creştină care să nu părăsească poporul, ci să lupte cu îndrăzneală contra tuturor formelor de împilare şi înrobire a lui. Poporul nu poate fi apărat numai prin rugăciuni şi pomeni, adică prin formalism sec, ci prin luptă, îndrăzneală şi putere. Lumea asta e în stăpânirea lui Hristos şi creştinii nu au voie să o părăsească. Nu există nici o acuzaţie mai gravă decât să se spună, că Biserica a părăsit poporul, căci atunci L-a părăsit pe Hristos, oricare dogme ar fi stabilit şi respectat ea.”

Credem, că necesitatea publicării unei asemenea culegeri de texte, ca Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată, ce adună împreună mai mulţi oameni ai lui Dumnezeu de pe acest multpătimitor pământ al Basarabiei, spre a servi drept pilde de modele vii, pentru crearea unei noi elite creştine, s-ar putea înscrie în obiectivul expus tinerelor generaţii de atunci (dar mai ales celor de azi, din care şi Mihail Bortă, autorul acestui îndrăzneţ proiect face parte), de către un atât de scump vlăstar al Basarabiei noastre, mucenicul şi mărturisitorul lui Hristos, în cumplitele temniţe comuniste din România: Valeriu Gafencu.

Căci de la sfâşierea trupului sfintei noastre Moldove, Ţara de Jos, aşa cum se numea în vechime acest petec de pământ sfânt, dintre Prut şi Nistru, guvernat în vremile Domniei creştine după cum ne arată Mihail Eminescu, în poemul Dragoş Vodă cel Bătrân, de:

Vornicul Ţării de jos

Sta în scaun luminos,

Un bătrân şi blând moşneag

Cu albastrul lui toiag,

Ce-i cu aur împletit

Cu pietre acoperit;

a fost metodic “curăţat” şi decapitat de anume aceste elite creştine, despre necesitatea cărora ne vorbeşte Valeriu Gafencu. Încă de la cucerirea Basarabiei de către imperiul rus şi până în zilele noastre, pe acest teritoriu s-a executat o politică diabolică foarte coerentă, de altfel şi eficientă, de înlăturare sau chiar exterminare fizică a elitelor creştine a acestui popor. Politica aceasta se execută şi în zilele noastre subt o formă sau alta, şi acest lucru îl vede şi îl ştie toată lumea de bună credinţă, şi nu numai.

Din aceste considerente, credem, că volulmul Oamneii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată vol I, această stângace încă încercare (ca orice început), ce spre bucuria noastră, nu este singura, – este binevenită. Este binevenită, zic, şi îndată mă gândesc la degradarea duhovnicească şi morală, la care a ajuns ierarhia Sfintei noastre Biserici Creştine de la noi şi din toată lumea. Pentru că acest proiect, care va cuprinde mai multe volume, îşi propune să scoată din negura uitării, anume vieţile unor slujitori ai Bisericii, ce au făcut parte din ierarhia Ei, adică chiar elita poporului, oameni proveniţi din sânul neamului nostru oropsit şi exploatat de tot felul de elemente străine de credinţa creştină şi chiar de neamul moldovenilor (ca să nu zic – de tot felul de lifte spurcate).

Dar ce înseamnă oare a fi elită creştină?

Cităm din încercarea de a defini cu ajutorul unor principii de vieţuire creştină, temeiurile şi năzuinţele unei comunităţi spirituale, de acelaşi Valeriu Gafencu împreună cu Ioan Ianolide, în temniţa de la Târgu Ocna, scrise după eliberare de părintele Constantin Voicescu:

“A fi elită creştină însemnează ca din dragoste pentru Dumnezeu să ucizi tot răul din tine şi să urăşti tot răul din afară de tine, iar din dragoste pentru oameni să porţi Crucea lui Hristos zi de zi şi să-ţi pui viaţa pentru mântuirea lumii.

A fi elită creştină însemnează a cârmui corabia lumii spre Hristos, urmându-i Lui. Lumea văzând exemplul acestei vieţi, să consimtă a-I urma lui Hristos.

Prin elita harică lumea se împacă cu Dumnezeu şi îşi găseşte pacea şi rezolvarea fericită a tuturor problemelor care o frământă.

Elita harică se impune prin exemplul bun în trăire şi prin consimţirea poporului. Exemplul rău în trăire o scoate şi din starea harică şi din consimţirea poporului.”

Am citat din acest text, deoarece ni se pare foarte potrivit cu scopul publicării acestui proiect şi că oamenii despre care se povesteşte în aceste volume, prin pilda vieţii lor celei bune şi sfinte, corespund cerinţelor de a fi numiţi elită creştină, expuse mai sus. De aceea, vă recomandăm cu dragoste aceste exemple vii de înaltă trăire creştină, spre a fi urmate de cât mai mulţi tineri din genereţiile de azi, dar mai ales şi de cele viitoare, pentru că de educaţia tinerilor de azi, depinde soarta noastră de mâine. Sau, cum se zice în popor: ce vom semăna azi, aceea vom culege mâine. Aşa să ne ajute multmilostivul Dumnezeu la scopul nostru cel bun. Căci, ce concluzie ni se impune citind aceste frumoase pagini? Că se poate trăi creştineşte, pentru cine vrea, chiar şi în condiţiile de viaţă cele mai vitrege, după cuvântul Domnului Hristos care ne îndeamnă cu blândeţe: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea…”

A scris cu smerenie, în ziua pomenirii Sfinţilor Trei Ierarhi,

Dimitrie Lăpuşneanu.

Părintele Nicodim Onu (în stânga) şi părintele Serafim Dabija.

Lagărul de muncă Inta 9 ianuarie 1950

Născut la 1911, văr drept cu părintele Serafim Dabija. Se trăgea din neamul de preoţi Caragea, care veniseră în Satu-Nou din Puhoi (raionul Ialoveni) la începutul secolului XX, unde sosiseră la timpul lor din părţile Munteniei. Este călugărit în 1936 la mănăstirea Suruceni. În 1942 se mută la mănăstirea Zloţi împreună cu părintele Serafim. A fost diacon al mănăstirii până în 1944, când a devenit preot în Satu.Nou în locul preotului Varlaam Buzilă, care reuşise să se refugieze în 1944 cu fiicele în România.

A fost arestat la 11 decembrie 1947. Părintele Nicodim era învinuit că a întâmpinat în iulie 1941 cu pâine şi sare trupele româneşti care au intrat în Satul-Nou . „Ascultătorul” mănăstirii Zloţi, Vasile Cristov, relata căpitanului de securitate Klimenko, că „părintele Nicodim Onu în ziua când au intrat trupele româneşti în Satul-Nou, a salvat 17 ostaşi sovietici, care urmau să fie împuşcaţi… . Îşi făcuse şi atunci datoria de preot creştin, dar de această faptă sovieticii nu mai ţineau cont…

A împărtăşit cu părintele Serafim cam acelaşi destin (sentinţa a fost pronunţată pentru ambii) – deportat în 1948 în Siberia. Sentinţa „în numele R.S.S.M.” a fost pronunţată de judecătorul Viconski în prezenţa procurorului Manjosov, la 5 februarie 1948. Traducerea ei anexată spune:

„În baza art. 54-10, p. 11 şi potrivit sancţiunei art. 54-2 al CC. al R.S.S. Ucrainene pe Dabija Serafim Ivanovici din anul 1915 şi Onu Nicodim Stepanovici din anul 1911 de pedepsit cu închiderea în lagărele de muncă de îndreptare pe timp de zăce (10) ani pe fiecare, cu confiscarea întregii averi de la fiecare şi cu pierdera drepturilor de alegere pe timp de (5) cinci ani pe fiecare cu scoaterea pedepsei lui Dabija S. De la 29 octombrie 1947, iar lui Onu N. De la 18 decembrie 1947. Măsura de prevenţie împotriva condamnaţilor Zaviţchi, Gondiu, Dabija şi Onu de lăsat întreţinerea lor sub strajă. Sentinţa este definitivă şi darea jalobei de casare împotriva ei de lege este oprită….”

Anii grei de puşcărie nu-l frânaseră, tăiase şi el cărbuni în minele de la Inta, acolo prohodise, botezase şi el (atei), mărturisise şi el ca şi părintele Serafim.

Eliberat în 1956, i se dă parohia satului Gâsca, de lângă oraşul Tighina. Ultimii ani de viaţă i-a trăit în casa sa din Tighina .

Anul morţii nu se ştie.

Bibliografie:

Munteanu Ioan, protodiacon. Înviaţi din Siberii de ghiaţă; pag. 80-81. Editura Lumina lui Hristos, Kiev 2009, pag. 84-85.

După şcoala primară făcută în satul natal, Nichifor Barcaru a intrat cu examen la Seminarul Teologic din Chişinău, absolvindu-l în 1937. A urmat apoi cursurile Facultăţii de Teologie “Petru Movilă”, pe care a absolvit-o la Iaşi în 1941. Aici, printre profesori, l-a avut pe marele cărturar, pr. univ., preotul şi scriitorul Gala Galaction, acesta apreciind înalt râvna, comportamentul şi buna pregătire a studentului Nichifor Barcaru. Anume Gala Galaction l-a îndemnat să studieze limba franceză la Institutul Francez şi limba italiană la Institutul Italian, propunându-i sa plece în Italia, cu o bursă, pentru studii teologice. Nu ştim de ce, această propunere nu s-a realizat, deşi Nichifor Barcaru era foarte bine pregătit teologic şi cunoştea două limbi străine.

L-am cunoscut, deoarece în 1941/1942 ne-a fost pedagog la Seminarul din Chişinău, şi trebuie să spun că a fost un foarte bun pedagog.

În toamna anului 1942 e hirotonit ca preot pe seama bisericii din Cinişeuţi, jud. Orhei. În timpul refugiului a fost în localitatea Bistreti (Dolj), apoi s-a mutat la Bârlad (din Bârlad îi era soţia, învăţătoarea Maria Ifrim), la parohia Corodeşti, de acolo fiind transferat la parohia Buneşti (1948). În urma unei cereri, a funcţionat la parohia Dobrina din raionul Huşi, până în 1954. A fost remarcat pentru activitatea sa şi pentru munca în parohie, fiind numit protopop în raionul Huşi şi paroh în oraşul Huşi (în 1954), la biserica “Sf. Gheorghe”, unde a slujit până în anul 1972.

Cât timp a fost protopop, Consistoriul Eparhial nu a avut probleme sau neînţelegeri cu cadrele preoţesti din subordinea protopopului Nichifor Barcaru, datorită intensei activităţi religioase, organizatorice şi culturale în bună colaborare cu slujitorii bisericilor din protopopiat, cât şi a bunelor relaţii cu autorităţile de stat, în această privinţă înţelepciunea şi experienţa părintelui-protopop fiind de mare folos. De aceea, în 1969, P. S. Sa Episcop Partenie Ciopron al Episcopiei Roman l-a numit vicar al acestei episcopii, cu propunerea să se mute la Roman, însă a stat cu familia la Huşi. Deşi nu a fost uşor, s-a achitat cu multă responsabilitate în anii cât a fost vicarul Episcopiei Roman.

La Huşi a cunoscut printre alţii pe prof. dr. Lupu şi ministrul Mihail Ralea, care veneau de la Bucureşti la proprietăţile lor de la Huşi şi cu care, în timpul unor vizite particulare, întreţinea convorbiri.

După 1972, familia părintelui Nichifor Barcaru (avea doi copii, Iulian şi Irina, astăzi ambii medici) s-a mutat la Bucureşti. Aici a trăit pe str. Bitoliei, în apropierea bisericii “Întâmpinarea Domnului”, unde a şi slujit alături de ceilalţi preoţi: pr. Ciurescu – paroh, pr. Oncescu, pr. Vasilescu, în bună colaborare, şi unde era deosebit de apreciat pentru predicile sale. Deseori a venit şi alături de preoţii absolvenţi ai Seminarului Teologic din Chişinău, alături de colegi de-ai săi, la hramul Seminarului, la hramul Şcolii Eparhiale, la comemorarea preotului-poet Alexei Mateevici, care de peste 30 de ani se ţin la biserica “Precupeţii Noi” de pe str. g-ral Ernest Broşteanu din centrul Bucureştiului. Acest fapt frăţesc şi creştinesc a fost posibil datorită înţelegerii preotului paroh Nicolae Cosma şi a soţiei sale, dna Veronica, ambii din Humuleşti, doamna fiind absolventa a Şcolii Eparhiale din Chişinău. După peste 40 de ani de slujbă la această biserică, părintele Cosma a trecut la cele veşnice acum câţiva ani în urmă.

Părintele paroh a avut legături prieteneşti cu preoţii Vasile Ţepordei, S. Rosea, G. Buruiană, D. Luca, V. Zaharcu s. a. Ei au fost cei care au lansat ideea de a înfiinţa corul “Limba noastră”, compus din foste eleve şi elevi ai celor două şcoli din Chişinău, condus de prof. N. Istrate. La început, prin 1980, acest cor a cântat la această biserică şi frumoasa cântare “Limba noastră” a preotului Alexandru Cristea, cântec ce facea parte din program.

Pe Nichifor Barcaru, noi, foştii elevi ai Seminarului Teologic din Chişinău, l-am cunoscut chiar, în şcoală, noi fiind în clasa I-II-III (1934-1937), iar dumnealui – în cls. VI-VII-VIII. Era un elev temperat, liniştit, cu faţa senină, deseori împodobită de zâmbet, caracter prietenos. Totdeauna era îmbrăcat îngrijit şi totdeauna a fost remarcat ca bun la învăţătură. A revenit apoi ca pedagog, ce-i drept, pentru scurt timp. Şi acum, ca pedagog, era la fel de prietenos, apropiat sufleteşte de noi. Nu dădea senzaţia de “autoritar”, stătea de vorbă cu noi fără a se constata diferenţa de vârstă.

A fost un model de comportament pentru noi, cu inima totdeauna caldă. De aceea nu-l vom uita.

A decedat la l decembrie 2001, la varsta de 85 de ani.

DUMNEZEU SA-L IERTE SI SA-L ODIHNEASCA…

5 ianuarie 2002 Bucuresti

Vlad. DUMBRAVA, T. ISTRATI.

Sursa: Revista Luminătorul  1/2002.

Descarcă icoana (Cuviosul Macarie de la Saharna)

Suflet neprihănit: Copilăria

Părintele-egumen Macarie (în lume – Mihail Tincu) s-a născut la 25 aprilie 1888, în satul Buciuşca, raionul Rezina, într-o familie de oameni credincioşi, din tată – Dimitrie şi mamă – Ana. Era al treilea copil în această familie şi se vede că cel mai deosebit dintre ei. Se zice că înainte de naşterea lui, mama sa avuse o revelaţie, pe care a ţinut-o în taină până la sfârşitul vieţii. Nimeni nu ştia ce văzuse Ana, dar ea purta pecetea acestei revelaţii pe chipul său la fel ca şi Preacurata Maică a Domnului Iisus Hristos.

Micul Mihail se deosebea de ceilalţi copii de seama lui prin faptul că era foarte retras, iar în ochii lui puteai citi întotdeauna un sentiment de respect şi adâncă plecăciune pentru Ceva divin şi mai presus de lume pentru că Dumnezeu îşi alege slujitorii încă de la zămislirea lor.

În familie se întâmpla să fie şi năstruşnic, ca un copil, dar desigur nu o făcea intenţionat. Astfel, atunci, când s-a făcut bun de lucru, era luat la treabă prin gospodărie. Numai că nu întotdeauna era de găsit, pentru că îşi meşterise singur din ce găsise ceva de tipul cadelniţei, cu care mergea prin ogradă şi cădea cântând cântări, pe care le auzea duminica la biserică. Tatăl lui îl certa pentru asta şi chiar îi mai dădea câte o palmă, la care copilul răspundea cu un zâmbet nevinovat: “O să vedeţi voi cum o să-mi sărutaţi mâina.” Aceste cuvinte îl făceau pe tatăl lui tot timpul să râdă şi îi alungau necazul. Când a mai crescut, Mihail iubea foarte mult să citească, deprinzând astfel destul de repede învăţătura cărţii. Mergea întotdeauna cu mama sa la biserică, unde îi plăcea foarte mult, dar îndoită îi era bucuria, când împreună cu părinţii lui mergeau la Saharna. Cu toate că acest drum îl făceau de cele mai dese ori pe jos, Mihail, acest suflet neprihănit, era de neobosit, pentru că acest drum îl ducea la mănăstirea, pe care o iubea foarte mult. Era frapat şi adânc mişcat de tot, ce găsise aici: munţii înalţi, care din trei părţi ascundeau mănăstirea de lume şi gălăgia ei, izvorul cu apă rece şi gustoasă, schitul cu biserica din stâncă, bisericile frumos împodobite şi cântările melodioase ale călugărilor localnici. Îndrăgise acest loc şi poate de aceea îl vedea în visurile sale ca pe un colţ de rai, binecuvântat de Dumnezeu.

Creştea… şi odată cu vârsta, se mărea şi dorul de mănăstire. Când împlineşte 12 ani, acest dor năvăleşte afară şi el îi roagă pe părinţii lui să-l ducă la mănăstire. Singuri părinţii au rămas miraţi de alegerea făcută de copil şi nu erau siguri, că el anume asta doreşte, pentru că era foarte mic. Însă exemple vii le slujeau miile de tineri din istoria mântuirii noastre, care de mici erau aleşi pentru o viaţă virtuoasă. De ce aşa de tineri? Pentru ca să nu se atingă stricăciunea de sufletele şi trupurile lor feciorelnice, ca să fie nişte jertfe curate şi bineprimite de Dumnezeu, ca să poată completa acea ceată de îngeri răzvrătită, când Universul era doar un plan al Creatorului. La îndelungatele şi fierbinţile rugăminţi ale tânărului doritor de nevoinţe, părinţii lui au încuviinţat acest lucru (mai târziu şi tatăl lui se face călugăr, primind numele Daniil).

Erau ei, părinţii, de acord, dar nu depindea acest lucru doar de ei. Au încercat. Era anul 1900, când mănăstirea era condusă de părintele-egumen Iosif, iar Biserica Ortodoxă din ţara noastră îl avea ca arhipăstor pe Episcopul Iacov Piatniţki. După cum era de aşteptat, cererea le-a fost respinsă, principala cauză fiind vârsta fragedă. Mihail s-a întristat foarte mult şi ca un copil a primit foarte dureros acest refuz, dar nu s-a deznădăjduit. A încercat o dată şi încă o dată şi era gata să încerce la nesfârşit, pentru că dorinţa vieţii de mănăstire îi ardea pieptul şi nu putea face nimic. Minunate erau şi cuvintele, pe care el le adresa stareţului pentru a fi primit (din ele putem deduce că copilul era bine cunoscut cu Sfintele Scripturi). Se simţea, că ele izvorăsc dintr-o sinceră şi poate şi copilărească, dar nevinovată dorinţă de slujire Domnului şi Sfintei Lui Biserici.

Într-una din discuţiile, pe care le-a purtat cu Mihail, stareţul Iosif i-a spus cu blândeţe: “Crede-mă pe mine, fiul meu, că greu şi cu anevoie este a duce sarcina călugăriei, eşti foarte tânăr. După a mea părere, este cu neputinţă a duce ţie greutatea postului şi a răbda ispite de la diavol. Mi-e frică că în locul mântuirii sufleteşti, vei îndrăgi ceva lumesc, de care vrei să te lepezi acum. Atunci al tău început bun nu-ţi va fi de folos, ci mai degrabă spre pagubă, căci scris este “Nici unul, care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu”(Luca IX, 62)”. Spre mirarea stareţului, tânărul i-a răspus cu lacrimi în ochi: “Părinte cuvioase, oare nu despre mine a spus Stăpânul Hristos ” …pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară”, deci acum vin şi eu către Milostivul Dumnezeu, care prin tine vrea să mă mântuiască şi pe mine”.

Văzând înţelepciunea copilului, stareţul Iosif i-a răspuns: “Alegerea ta să fie în unire cu voinţa ta”.

Mare a fost bucuria tânărului, că a fost primit la ascultare în Sfânta Mănăstire din Saharna şi de la bun început a îndeplinit cu supuşenie şi bucurie toate ascultările, care i-au fost încredinţate: la trapeză, la brutărie, la prescurărie, la strană ş.a.. Fiind smerit şi binevoitor, a câştigat în scurt timp bunăvoinţa tuturor locuitorilor mănăstirii. El iubea foarte mult slujbele bisericeşti. Smerenia, curăţenia sufletească şi tăcerea îl înfrumuseţau pe tânăr. Tot timpul era alături de ceilalţi fraţi şi la ascultare, şi la masă, ca să nu se arate mai postitor sau mai rugător ca ceilalţi. Pentru aceste virtuţi şi pentru multe altele, care înfloreau în sufletul lui, a fost înaintat pentru a fi tuns în cinul monahal.

Astfel, Mihail depune Voturile Monahale şi este tuns în monahizm cu numele MACARIE, în cinstea şi sub ocrotirea cerească a Preacuviosului Macarie Egipteanul. Devenind călugăr, părintele Macarie şi-a înmulţit virtuţile, cu care se împodobise, demonstrând către toţi nemărginită dragoste şi răbdare. În curând tânărul călugăr a fost hirotonit diacon şi preot, devenind astfel un râvnitor slujitor al sfântului altar. Odată cu hirotonirea în preot îi revine şi misiunea de a predica Cuvântul Domnului de pe amvon, ceea ce p. Macarie făcea cu toată dragostea şi dăruirea. Datorită acestui fapt, a început să fie căutat de lume pentru a le spune un cuvânt de învăţătură şi folos, nemaivorbind de frăţimea mănăstirii, care sorbea fiecare cuvânt rostit de el, fie unul de învăţătură, fie o mustrare sau o mică laudă.

Observând acest lucru, conducerea mănăstirii îi încredinţează nobila, dar nu uşoara misiune de duhovnic. Părintele Macarie primeşte cu smerenie această nouă ascultare după cum le primise pe toate celelalte şi ia pe umerii lui slăbiţi de post şi nevoinţă această cruce. De acum încolo uşa chiliei sfinţiei sale avea să fie deschisă permanent pentru toţi cei ce aveau nevoie. Părintele primea cu egală dragoste pe toţi cei ce i se adresau: ţărani, nobili, ostaşi, tineri, bătrâni. Pentru toţi el este apropiat, pe toţi îi întâlneşte cu blândeţe părintească ca un adevărat FIU AL MÎNGÂIERII. Părintele le spunea: “Puteţi veni oricând, când sunteţi liberi şi doriţi să-mi mărturisiţi ceva”. Şi când nu ar fi venit “copiii” lui, dimineaţa sau seara, sau în timpul de odihnă, niciodată nu l-a văzut nimeni nemulţumit ori necăjit. Anume când îndeplinea funcţia de duhovnic, părintele Macarie a început să citească rugăciuni pentru bolnavii ce sufereau de duhuri necurate. Îi aduna pe toţi sub castanul din faţa bisericii de vară şi pleca smerit genunchii pentru toţi cei suferinzi. Şi tot cam de pe atunci au început minunile şi tămăduirile, pe care părintele, din smerenie, nu le recunoştea că s-ar fi întâmplat datorită rugăciunilor lui.

El spunea tuturor: “A venit boala, pentru că s-a răcit rugăciunea, iar dacă v-aţi rugat fierbinte, a venit şi vindecarea”. Astfel părintele nu-şi atribuia nici una din vindecările, care se petreceau cu oamenii ce i se adresau. Însă oamenii demult făcuseră din el un sfânt în cuvânt şi în faptă. Credinţa fierbinte în Domnul, adânca smerenie, mintea luminată de înţelepciunea Scripturilor, virtutea duhovnicească acumulată în discuţiile sale purtate cu oameni de diferite vârste şi cinuri – toate acestea îi dădeau cuvântului cuviosului părinte putere, încredinţare şi adesea prevedere a celor ce aveau să se întâmple. Pentru meritele sale în faţa Sfintei Bisericii, părintele Macarie a fost decorat cu titlul de “egumen”, pe care l-a purtat cu cinste până la sfârşitul vieţii.

În acele timpuri Biserica trăia o perioadă tensionată şi peste tot aveau loc schimbări. Mănăstirea Saharna şi-a schimbat de câteva ori statutul, devenind “mănăstire de maici”, în timpul căreia călugării au fost trimişi în alte mănăstiri, care funcţionau. Părintele Macarie s-a retras şi el mai întâi la Mănăstirea Noul-Neamţ, apoi la Suruceni. Dar dorul după mănăstirea de metanie îl măcina şi nu avea linişte duhovnicească nicăieri. Cu încuviinţarea Administraţiei Eparhiale el se reîntoarce la Saharna în calitate de părinte-duhovnic al maicilor, care locuiau aici. La fel ca şi printre călugări, părintele nu slăbea în rugăciune şi milostenie, slujind zilnic Sfânta Liturghie, mărturisind şi împărtăşind, botezând şi învăţând …

Dar asupra Bisericii lui Hristos se abăteau norii negri ai necredinţei şi într-un fel părintele ştia acest lucru, dar îl aştepta destul de liniştit, încredinţându-şi viaţa Bunului Mântuitor. Prin anii *50 a fost transferat pentru un timp cu slujba la Mănăstirea Cuşelăuca, unde l-a şi ajuns viforul ateismului. Ne povestesc maicile nevoitoare de la Cuşelăuca:

“Era iarnă. Părintele Macarie slujea sfânta slujbă, când în biserică au năvălit ostaşii în număr ca de treizeci. I-au poruncit să iasă împreună cu ei. Maicile, care asistau la slujbă tremurau de frică şi plângeau înăduşit. Părintele, senin la chip, i-a urmat. Nici măcar n-a dovedit să se îmbrace. Maicile îi rugau pe soldaţi să-l lase, dar ei erau de neînduplecat. În faţa bisericii aşteptau săniile. În una din ele a fost îmbrâncit şi părintele Macarie. Alergau maicile din urmă plângând şi rugându-i să nu-l ducă, dar în zadar. Săniile au dispărut după colţ. Dar mare este puterea Domnului pentru slujitorii săi. Soldaţii erau beţi şi nu prea mânuiau bine hâţurile aşa că la un colţ s-au răsturnat. Din repezeală părintele a fost aruncat într-un morman de omăt ceva mai departe, iar soldaţii în mare învălmăşeală şi ameţiţi, nu i-au observat lipsa, au urcat şi duşi au fost. Părintele Macarie, desculţ, pentru că îşi pierduse şi încălţămintea, a fugit înapoi la mănăstire. Cât de fericite eram, când l-am văzut.”

A mai slujit ceva timp acolo, dar s-a întors iarăşi la Saharna pentru a bea paharul amar al prigoanei până la urmă cu maicile sale, la baştina sa. Au venit însă timpuri grele şi pentru Mănăstirea Saharna. În anul 1964 a fost închisă şi la puţin timp, transformată în spital de psihiatrie. După închidere, părintele Macarie a mai trăit vreo doi ani într-un bordei la marginea satului. Ţineau oamenii la el şi nu vroiau să-l lase să plece. Acolo, în acel mic bordei, pe furiş, noaptea, boteza, cununa, învăţa oamenii Cuvântul Adevărului. Părintele urca zilnic împreună cu Hristos dealul Golgotei, suferind împreună cu El şi bucurându-se de această părtăşie cu Mântuitorul lumii. Cu toate că era în vârstă, autorităţile sovietice îl impuneau să iasă la lucru împreună cu ceilalţi: la scos piatră din cariere, la făcut drumuri sau la alte lucrări colective. Cădea adesea sleit de puteri încât era dus pe mâini acasă. Îl vedeau oamenii cum se chinuie şi fiindu-le drag, făceau lucrul pentru el, lăsându-l să se îngrijească de cele ale sufletului. Dar condiţiile grele de viaţă şi torturile autorităţilor l-au culcat la pat. Din cauza bolii şi slăbiciunii, el se retrage în satul său de baştină, în casa surorii sale, Ana.

În noaptea dintre 22 şi 23 aprilie 1969 părintele Macarie, înconjurat de cei apropiaţi şi de fiii duhovniceşti, îşi dă cu pace sufletul în mâinile lui Dumnezeu rostind cu smerenie: “Slavă Ţie, Doamne…”. Povara i-a căzut de pe umeri, s-a liniştit, s-a luminat la chip. A murit împăcat cu sine şi cu Dumnezeu. Nu va mai simţi durere sau osteneală. De durere vor avea parte de acum fiii lui duhovniceşti, care se lipsiseră de un aşa “tată”. A fost înmormântat în cimitirul satului, lângă mormântul mamei sale la 25 aprilie. Mai târziu, din cauza inundaţiilor râului Nistru, pe malul căruia se află satul, acesta din urmă s-a ridicat mai sus, se formează un cimitir nou, iar trupul Cuviosului Părinte rămâne să zacă în cimitirul vechi. Dar după moartea sa el continua să trăiască în inimile celor, pe care îi păstorise atâţia ani şi care la rândul lor nu l-au uitat. Spre mormântul părintelui se bătătorise cărăruşă lăsată de paşii recunoştinţei omeneşti. Mergeau oamenii la el ca la unul viu, tot cu scârbe şi necazuri şi tot ca de la unul viu primeau şi alinare.

La mormânt mereu ardea candela cu untdelemnul mulţumirii. Anume aceşti oameni au fost primii, care au pus pietre de temelie la procesul de canonizare a părintelui şi care avea să aibă loc mai târziu. Ei, inconştient, şi-au adus aportul la munca depusă de trăitorii mănăstirii în dorinţa de a avea un sfânt ocrotitor.

În anul 1991 Mănăstirea Saharna este redeschisă şi cu multe greutăţi îşi reîncepe activitatea sa pastorală, hrănind sufletele credincioşilor şi ridicându-se încet din ruini. Erau timpuri grele, când era lipsă de toate cele necesare, dar Domnul avea grijă, iar Preasfânta Fecioară Maria nu şi-a lăsat grădina nelucrată. Încetul cu încetul s-a adunat frăţime. Se muncea din greu pentru a restabili frumuseţea de odinioară a mănăstirii. Acum mănăstirea era mai degrabă un şantier, dar nu se uita nici de rugăciune, săvârşindu-se zilnic slujbele rânduite de Sfânta Biserică. De la creştinii din sat frăţimea mănăstirii a aflat despre părintele Macarie şi viaţa sfântă, pe care a dus-o. Arzând de dorinţa de avea ocrotirea deosebită a unui sfânt asupra mănăstirii şi în semn de respect faţă de truda de pe ogorul duhovnicesc a cuviosului părinte, administraţia mănăstirii a făcut un demers către ÎPS Mitropolit al Chişinăului, VLADIMIR, cu rugămintea de a dezgropa rămăşiţele pământeşti ale părintelui şi a le aduce în mănăstire. Primind această binecuvântare, au purces la dezgropare şi mare le-a fost mirarea şi bucuria când au găsit pe sfântul neputred. Au adunat cu grijă sfintele lui moaşte şi le-au adus în mănăstire. S-a început procesul de canonizare (întroducere în rândul sfinţilor), care a durat ceva timp. În sfârşit s-a aşezat data canonizării – 21 decembrie 1995. Era o zi frumoasă de iarnă, iar curtea mănăstirii era plină de lume venită din diferite colţuri ale ţării şi chiar din ţările vecine (Ucraina şi România), care vroiau să asiste la acest mare eveniment. S-a slujit Sfânta Liturghie arhierească după care părintelui i s-a oficiat ultima panihidă şi i s-a citit actul de canonizare locală cu titlul “Preacuviosul Macarie de la Saharna”. Ca zi de pomenire s-a aşezat ziua de 13/26 mai. În noaptea dinainte de canonizare ÎPS Mitropolit Vladimir avuse un vis, în care i s-a arătat Cuviosul Macarie, care i-a spus ceva, mai apoi s-a întors, iar pe spatele lui Mitropolitul i-a citit viaţa. Înalt Prea Sfinţitul a povestit a doua zi acest lucru, care a întărit şi mai mult credinţa noastră în puterea sfântului şi bunăvoinţa, pe care o aflase acesta înaintea lui Dumnezeu. De la canonizare şi până astăzi continuă minunile şi vindecările de la racla cu moaştele Cuviosului Macarie. Fiecare din cei ce se apropie cu credinţă primesc ajutorul şi ocrotirea sfântului părinte.

Cuviosul Macarie de la Saharna este primul sfânt canonizat local în Biserica Ortodoxă din Moldova postsovietică. Sperăm să fie un început bun, iar acest şir, început de Cuviosul Macarie, să continue.

La racla cu moaştele Sfântului Macarie mulţi oameni, rugându-se, primesc tămăduiri şi ajutorări de tot felul. Aici se vindecă atât neputinţele şi necazurile sufleteşti, cât şi cele trupeşti. Toate minunile şi vindecările se săvârşesc spre slava Bunului Dumnezeu şi cinstirea Cuviosului Macarie. Iată doar câteva mărturii ale oamenilor, care l-au cunoscut personal şi ale celor, care au fost ajutaţi de el atât în viaţă, cât şi după ce a adormit întru Domnul.

“Când eram mică veneam adeseori la Mănăstirea Saharna împreună cu părinţii mei, pentru a ne ruga, pentru a ne mărturisi şi împărtăşi. Ne erau dragi aceste locuri şi pentru că aici trăia părintele Macarie, care ajuta foarte multă lume, iar odată ne-a ajutat şi pe noi. Eram mulţi copii la părinţi şi vremurile erau grele. Aveam o văcuţă, care ne hrănea pe toţi, dar s-a îmbolnăvit. Numai ce nu a făcut mama: şi medicul l-a chemat, şi leacuri i-a dat, totul în zadar. Atunci ultima nădejde am pus-o în părintele Macarie. Mama mi-a dat nişte tărâţe şi m-a trimis la mănăstire. Am mers la părintele Macarie şi l-am rugat să ne citească nişte rugăciuni pentru văcuţa noastră ca să se facă sănătoasă. După ce a citit, mi-a poruncit să postim şi să ne rugăm. Am hrănit vaca cu tărâţele asupra cărora s-a rugat părintele şi ea s-a făcut sănătoasă. S-a făcut sănătoasă şi ne-a crescut, ne-a crescut datorită rugăciunilor lui. Bogdaproste, părinte Macarie!”

“Pe părintele Macarie la faţă nu-l ţin minte foarte bine, eram tânără şi cu capul în nori şi apoi au şi trecut mulţi ani. Ţin minte numai un moment. Născusem o fetiţă şi trebuia s-o botez. În satele dimprejur toate bisericile erau închise, aşa că ne-am hotărât să mergem la Buciuşca, la părintele Macarie. Era iarna anului 1967, o iarnă tare grea, cu mult omăt. Ne-am dus la Buciuşca pe Nistru, căci drumurile erau înfundate. Părintele trăia la sora lui, Ana. Când ne-am dus, la el mai erau nişte creştini, care veniseră să se cunune, aşa că am aşteptat. Nu ţin minte cum citea sau cum arăta, dar ţin minte că avea mâinile şi picioarele tare umflate. Era bolnav, sărmanul, dar aşa ne-a ajutat.

Acum, când este sfânt, uitându-mă la icoana lui, mi-l amintesc foarte bine şi mă bucur că Anişoara noastră a fost botezată de un sfânt al lui Dumnezeu.”

“Eram prin clasa a treia, când l-am cunoscut pe părintele Macarie. Fiind copil nu am atras atenţia la altceva, decât că avea părul împletit gâţă şi ca un copil mă întrebam cine i-o fi împletit gâţişoara ceea frumoasă. Mama mea însă avea o mătuşă, pe nume Paraschiva, care trăia în satul din vale şi la care foarte des se ducea părintele Macarie, mai ales la şezători. Odată, îmi povestea ea, se făcuse şezătoare şi toate lucrau, iar părintele le povestea când o istorioară duhovnicească, când o pătăranie, ca să-i mai dezmorţească.

Au învelit ele pe sul, au dat prin iţă, apoi prin spată şi când să termine, părintele Macarie s-a pregătit să plece. Ele se întristaseră, că pierdeau un sfătuitor aşa de bun, însă la ieşire părintele le zise: “O să faceţi totul din nou”. Crezând că părintele glumeşte, ele şi-au căutat de treabă, dar aşa şi a fost. Când iaca-iaca lucrul era gata, au observat că încurcaseră o iţă şi a trebuit să facă totul de la început. Tot mama îmi spunea, că părintele era tare glumeţ. El l-a botezat pe băiatul meu, Pavel. Când am mers să-mi citească molitfa, era tare slăbuţ şi alb la faţă. Cu greu, dar mi-a citit.”

“În vara anului 1998 pe faţă mi-au apărut nişte răni (coji groase de culoare închisă) acoperind ambii obraji. Am consultat mai mulţi medici dermatologi din Chişinău, dar nu a dat nici un rezultat, ei neputând nici măcar să stabilească ce fel de boală este şi care este cauza apariţiei. Unele tratamente urmate au agravat şi mai mult starea de sănătate. Începea să mă cuprindă deznădejdea, pentru că de 2 ani mă chinuia această boală şi eram respinsă şi de prieteni, şi de cunoscuţi, eram evitată şi pe stradă, pentru că tuturor le era frică să nu se molipsească. Chiar la o frizerie am fost rugată să părăsesc salonul. Îmi era foarte greu.

În primăvara anului 2000 am venit la bunica, care locuieşte în Saharna şi care m-a sfătuit să merg la mănăstire cu boala mea. Timp de câteva zile am fregventat slujbele la sfânta mânăstire, având ocazia să mă închin la moaştele sfântului Macarie. În ultima zi înainte de plecarea mea din Saharna m-am închinat sf. Macarie, fiind cu totul deznădăjduită. În aceeaşi seară, în timpul rugăciunii, rănile de pe obraji au început să se descojească, lăsând faţa curată, fără nici un semn, de parcă nici nu fusesem bolnavă timp de doi ani.

Vrednic de menţionat este şi faptul, că cu rugăciunile Preacuviosului Macarie, în vara aceluiaşi an am reuşit să intru la Facultatea de Teologie de la Universitatea Craiova, deşi eram studentă la un colegiu cu profil economic. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! Laudă mare Domnului şi cinste Sfântului Macarie, care m-a ajutat!”

“Pe neaşteptate am început să mă simt rău, iar medicii la care mă adresam îmi spuneau, că, din punct de vedere medical, sunt deplin sănătos. Ziceau ei, medicii ce ziceau, dar mie tot rău îmi era. Am auzit de mănăstirea Saharna şi am hotărât să merg. Aici am fost bine primit, dar necaz! În biserică nu putem sta, tremuram, mă scutura o putere nevăzută. Umblam prin ograda mănăstirii fără rost. La poartă m-a întâlnit un bătrânel, care m-a întrebat de ce umblu. I-am zis că am venit să mă tămăduiesc, dar iată nici de rugat nu mă pot ruga, nici la biserică nu mă pot duce şi nu ştiu ce să fac. El m-a blagoslovit şi m-a trimis acasă zicându-mi, că sunt sănătos. Eu m-am mirat, dar l-am ascultat şi … minune! Ajungând acasă m-am simţit deplin sănătos şi plin de puteri.

M-am hotărât să merg înapoi la mănăstire pentru a mulţumi lui Dumnezeu şi intrând cu uşurinţă în biserică am văzut un sicriu, iar lângă el o icoană. De pe icoană mă privea cu blândeţe (!!!) acel bătrânel. Atunci am aflat, că acesta este Sf. Macarie şi că încă pe mulţi ca mine i-a ajutat. Mulţumesc.”

“Tatăl meu îmi povestea că când era tânăr, chiar imediat după naşterea mea, s-a îmbolnăvit de ceva, ce medicii nu puteau lecui, aşa că a hotărât să apeleze la ajutorul Bisericii. În zonă, părintele Macarie de la Saharna se bucura de o autoritate foarte mare, fiind vestit prin rugăciunile pentru bolnavi, pe care le săvârşea. A mers la mănăstire în ziua, când ştia că părintele se roagă pentru cei bolnavi. A stat la rugăciune, iar când toţi mergeau pentru a se închina sfintei cruci şi pentru a săruta preaobosita mână a părintelui, el i-a întins un măr. Tatăl meu a fost puţin mirat, că din toţi oamenii prezenţi la rugăciune, părintele Macarie a ales să-i dea anume lui mărul, dar a mulţumit şi l-a luat. Părintele i-a poruncit să-l mănânce, când va fi aproape de casă. Tot drumul s-a gândit le mărul, pe care îl ţinea în mână, iar când a ajuns aproape de casă, l-a mâncat. Spre seară a fost cuprins de un somn moleşitor, iar dimineaţa, când s-a trezit, era deplin sănătos. A mers şi la mulţumire şi a dus şi pe alţii la părintele.”

“Ca oricare om puţin credincios, pentru a mea mântuire (asta avea s-o descopăr mai târziu) m-am îmbolnăvit. Medicii nu erau în stare să mă ajute. Pe tot corpul aveam nişte răni, care se cicatrizau închistându-mi trupul în coji de culoare închisă. Sufeream foarte mult. Am început a merge pe la mănăstiri şi biserici căutând uşurare şi sperând la tămăduire. Din mila lui Dumnezeu am ajuns şi la Saharna, aflând despre Cuviosul Macarie. Am îndrăznit şi am cerut de la preotul de serviciu puţin untdelemn sfinţit la moaştele sfântului. Am făcut rugăciune şi m-am uns. S-a întâmplat că am mai ajuns o dată la Saharna şi iarăşi am cerut untdelemn. M-am uns, dar … Când am venit pentru a treia oară la mănăstire, mi-a fost ruşine să mai cer ulei sfinţit şi am plecat acasă fără el.

Noaptea am visat că a venit la mine Sfântul Macarie şi m-a certat pentru că nu am îndrăznit să cer mila lui. “Dacă te mai ungeai încă o dată cu acel untdelemn, te vindecai”, mi-a spus el. Mi-am luat inima-n dinţi şi am plecat la Saharna cu un profund sentiment de frică. Am luat uleiul sfinţit, m-am uns a treia oară şi după cuvântul sfântului a fost. Rănile s-au uscat şi au căzut. Mila lui Dumnezeu şi ajutorul Sfântului Macarie!”

“Pot să spun că Cuviosul Macarie ne-a schimbat radical viaţa, mie şi copiilor mei, precum şi altor oameni. Soţul meu, ca şi mine în trecut, era necredincios. Poate e prea aspru spus, dar eu cred ca dacă nu-ţi exteriorizezi sentimentele religioase prin participarea la sfintele slujbe şi în general la actele de cult, atunci poţi să zici că eşti necredincios. De Mănăstirea Saharna am aflat recent, datorită moaştelor sfântului Macarie, care odihnesc aici. De la bun început am avut mare evlavie către el şi venind, tot timpul îl rugam pentru revenirea la credinţă a soţului meu. Să ştiţi că rugăciunile mi-au fost ascultate, pentru că acum soţul meu merge singur la biserică, la mănăstire, ţine post, iar în familie totul este bine. Mulţumesc părintelui Macarie precum şi tuturor călugărilor ce se nevoiesc la Saharna.”

V-am adus de faţă doar câteva mărturii ale celor tămăduiţi şi mângâiaţi de Cuviosul Macarie. Dragi credincioşi! Dacă cineva dintre dvs. a fost ajutat în mod minunat de sfinţeniile mănăstirii noastre, vă rugăm, nu ezitaţi să ne informaţi şi pe noi, pentru a vesti în toată lumea marea milă a lui Dumnezeu, ce a dăruit-o mănăstirii Saharna şi smeritei noastre ţări. Vă dorim sănătate şi prosperare duhovnicească.

Sursa: http://www.manastirea-saharna.md/

Consideraţii generale. Anii 1944-1950

“Nu ştiu dacã pe faţa acestui pământ s-au mai produs crime într-o măsură aşa de mare ca pe pãmântul Basarabiei. De aceea pe drept cuvânt poporul basarabean a fost declarat MARTIR, iar Basarabia o provincie MARTIRÔ.

Preot Vasile TEPORDEI

Din clipa în care bolşevicii au pus piciorul pe pământul sfânt al Basarabiei, istoria provinciei noastre s-a scris cu sânge.

Nu există pană atât de măiastră care să poată descrie toată grozăvia şi grelele suferinţe îndurate de populaţia românească în timpul tiranicei stăpâniri sovietice, instaurate de această dată, pentru o jumătate de veac.

Ura, forţa şi minciuna au fost principalele mijloace ale arsenalului comunist în lupta lor pentru extirparea din spiritul basarabean a conştiinţei de neam şi de Dumnezeu.

Finalul celui de al II-lea război mondial, prin neabilitatea politicii româneşti la noile condiţii, a dus la pierderea Basarabiei şi reocuparea acesteia de către regimul sovietic.

Ofensiva din martie 1944 a Armatei Roşii a apropiat fulgerător trupele ei de frontierele României.

Până în ultimul moment, în teritoriul neocupat încă, s-a căutat să se întreţină o viaţă românească şi creştinească neîntreruptă, în ciuda condiţiilor vitrege ale unei zone, devenite practic teatru de operaţii militare.

În toiul evacuării, când frontul se afla la numai 40 km de Chişinău, Mitropolitul Efrem Enăchescu slujea în fiecare duminică şi sărbătoare, spre mângăierea duhovnicească şi îmbărbătarea credincioşilor. Numai în cursul lunii mai 1944 Chiriarhul a efectuat 42 de vizite în biserici şi parohii.

Astfel, Mitropolia Basarabiei româneşti şi-a afirmat neîntrerupt prezenţa pe teritoriul său canonic, până în cea din ultimă clipă, dinaintea sorbirii celui de-al doilea pahar al robiei roşii.

Îndată după reanexarea teritoriilor Basarabiei, Bucovinei de Nord şi ţinutului Herţa la Uniunea Sovietică, act pe care România a trebuit să-l recunoască prin Convenţia de armistiţiu de la Moscova din 12 septembrie 1944, s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941

Reîntoarcerea cotropitorilor sovietici a constituit o reluare a prigoanei împotriva credinţei creştine a populaţiei româneşti de la est de Prut.

Majoritatea covârşitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca şi oamenii din alte categorii sociale, s-au refugiat în interiorul ţării, căutând adăpost şi sprijin la românii de acolo.

În pofida lacrimilor, a sângelui şi sudorilor aduse de vrednicii noştri înaintaşi la zidirea unităţii naţionale, Basarabia iarăşi a fost răzleţită de Patria mamă.

Mitropolitul Efrem Enăchescu s-a refugiat în 1944, fugind de armatele bolşevice atee, distrugătoare de biserici şi ucigătoare de clerici. Refugierea a fost atunci temporară şi firească, toţi plecând cu speranţa întoarcerii. Dar n-a fost să fie aşa.

S-a repetat, a câta oară?, un vechi şi perfid scenariu. Basarabia a fost reocupată de soviete iar Biserica rusă a reocupat Biserica basarabeană.

Astfel, Patriarhia Moscovei a profitat, din nou, de o situaţie politică, operând o ocupaţie bisericească fără nici un consimţământ din partea Bisericii Ortodoxe Române, care n-a încetat a se considera Mama canonică a Bisericii din Basarabia. În ciuda graniţelor politice autorităţile ecleziastice româneşti ar fi putut să-şi menţină jurisdicţia asupra Basarabiei, aşa cum şi-o menţine în fosta Iugoslavie, în Banatul sârbesc şi în Ungaria. Aşadar, partea răsăriteană a Patriarhiei Române a fost cotropită, exact după tipicul ocupaţiei politice. La 28 decembrie 1944, Biserica rusă numeşte chiriarh al Basarabiei pe episcopul Ieronim Zaharov, degradând Mitropolia basarabeană la rangul de Episcopie.

Zilele de groză din primii 6-7 ani de după război, în condiţiile “transformării socialiste radicale”, se demarau sub lozincile comuniste ale noilor autorităţi, care mai sunt încă vii în amintirea multora. Întâmplările şi suferinţele acelor ani rămân a fi strigătul de durere a mii de suflete nevinovate, victime ale satanicului regim bolşevic.

Odată cu renaşterea, în august 1944, a odioasei guvernări sovietice, de ocupaţie, pe teritoriul românesc al Basarabiei, devenită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a fost readus în scaun şi funcţionarul responsabil pentru problemele cultelor, care se numea “Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al U.R.S.S., în R.S.S. Moldovenească”.

Acesta avea datoria de:

1. “a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte, de către organizaţiile locale şi de către slujitorii cultelor şi totodată de către organele locale, persoanele oficiale şi de către toţi cetăţenii”;

2. “a controla activitatea organizaţiilor religioase locale în chestiunea respectării de către acestea a legislaţiei sovietice cu privire la culte”.

De fapt misiunea acestui funcţionar consta în supravegherea minuţioasă şi îndeaproape a activităţii bisericilor şi mănăstirilor, viaţa credincioşilor şi cea a clericului, cu scopul ascuns de a submina instituţiile ecleziastice şi de a exercita multiple presiuni şi diversiuni, corelate cu activitatea instanţelor de stat – conducerea superioară de partid şi K.G.B. (iniţial N.K.V.D.) – asupra credincioşilor, preoţilor şi călugărilor. Nesupunerea şi demascarea monstruozităţilor săvârşite de autorităţile comuniste erau deseori pedepsite cu moartea. Şi pentru că toţi românii basarabeni puteau fi ucişi, prea întinse ar fi fost cimitirele şi prea multe gloanţe ar fi risipit bolşevicii, ei au căutat să omoare măcar sufletele lor şi anume credinţa, ce susţine acest suflet, care dă putere de rezistenţă creştinului, speranţa pentru viitor şi puteri de luptă. Această credinţă trebuia mai întâi înjosită.

Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii credinţa.

La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălţi, orele 15, în timp ce săvârşea taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti”: nişte militari ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua oară împuşcând în lumea adunată.

În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină pentru a face ordine, 8 militari au revenit beţi şi înarmaţi cu cuţite pentru a-l omorî pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră” pe un om, care făcea de gardă şi pe nişte copii, care cântau în şcoală.

Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procuratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat.

Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate. Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru a-şi face datoria la biserică, nici stareţei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roţie au distrus tot gardul din jurul mănăstirii Vărzăreşti.

Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în limita posibilităţilor, problema lipsei preoţilor în parohii, majoritatea refugiindu-se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi. În 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan.

Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frunte pe episcopul Venedict Poleacov.

E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii autohtoni.

Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici meseriaşi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găseşte cauza în pretinsele aventuri amoroase ale stareţului şi nu în cele 200 gr. de pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă.

Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări româneşti, împotriva conştiinţei creştine.

Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” peste 200 de mii de vieţi omeneşti.

Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul populaţiei autohtone era foarte activ. În ianuarie 1948 într-un raport către guvernul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preoţimii, precum şi a stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băştinaşe e înaltă”. Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bântuia foametea – adevărata tragedie a acelor vremi – în 86 de biserici din protopopiatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de biserici din blagocinia Bender – 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate deosebită în rândul populaţiei se bucura preoţimea, oamenii apelau la sfaturile feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii.

Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de cler. În condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările aşa ziselor “elemente naţionaliste”.

Detaşamente de soldaţi, miliţieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin satele şi oraşele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, căutând “naţionalişti”, “colaboraţionişti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele ţării. Printre acestea se aflau mulţi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temniţele totalitarismului. Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, judecaţi, exilaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale imperiului sovietic.

Printre preoţii şi călugării represaţi au fost şi iermonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Ioan Sochirca, Antonie Vusean şi mulţi, mulţi alţii.

Represarea feţelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că sunt rămăşiţe ale regimului vechi, deaceea trebuie lichidate; că promovează idei antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impozite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în ţinut etc.

Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supraveghiaţi de K.G.B., înjosiţi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exemplu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care o ocupa împreună cu familia. În satul Batâr, raionul Căinari, preotul Profirile Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al cârmuirii colhozului.

În perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute relativ puţine încercări de închidere a sfintelor lăcaşuri, dar după 1948 acestea încep să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndrumare duhovnicească.

Aşadar, chiar după primii ani ai existenţei R.S.S.M. (1949-1950), republica creată pe teritoriul sfâşiat al Basarabiei, organele centrale ale regimului comunist au acordat o aşa numită “reformă spirituală” de orientare marxist-leninistă. În acest scop s-a recurs la mijloace specifice dictaturii roşii: deportări, privaţiuni de libertate, urmăriri, percheziţii şi persecuţii.

Teroarea bolşevică nu a reuşit să-i forţeze pe credincioşi să se lepede de credinţă. Mai mult, în atmosfera de jaf total a populaţiei locale, de represalii în masă, de foamete organizată, de morbiditate şi mortalitate excesive, credincioşii se convingeau tot mai mult de tirania fiarei bolşevice şi credeau că mântuirea poate veni numai de la Dumnezeu, în care credeau cu tot mai multă încredere.

Constantin MUŞAT

FOTO: Preotul Alexie Mateevici (primul din stânga) împreună cu alţi preoţi militari pe frontul românesc, iunie-iulie 1917.

Grea vreme. O stare de cumpănă, o stare nehotărâtă, prin care arareori a mai fi trecut moldoveanul nostru basarabean cu toate nenorocirile lui. Ştim cu toţii, că scaparea noastră este numai cea mai strânsă unire între noi înşine. Ştim că prin această unire trebuie să ne gătim în cel mai silitor chip de alegeri, de la care atârnă tot viitorul nostru.

Înaintea noastră se desfăşoară un drum neted şi, mergând pe acest drum, am putea să ajungem măcar la o parte din cele ce le dorim. Dar iată că pe acest drum se ivesc piedici.

Nu ni se dă nouă voie să facem adunări în orişice fel, noi nu putem făţiş să ne strângem la un loc, să vorbim despre ce ne doare pe noi, să ne punem unul pe altul la cale, să ne cunoaştem simţirile şi părerile noastre, să ştim pe cine să-l alegem.

Nu putem, vasăzică, să ne pregătim ca oamenii, cum se cuvine, pentru zidirea vieţii noastre.

Iar, precum am mai spus, trebuie să ne pregătim.

Grea vreme… Ce să facem noi în vederea unor asemenea lucruri?

Bietul ţăran al nostru suferă mai dihai decât toţi.

Nu-şi află loc el, sărmanul, neştiind cum să iasă din aşa stare. Şi neagra deznădăjduire îl cuprinde pe dânsul tot mai mult. Dar nu trebuie ca deznădăjduirea să-i acopere cu totul sufletul. Nu trebuie să creadă că viaţa lui este prăpădită şi că va sta vecinic uitat de toţi.

El trebuie să se îndrepte, mai înainte de toate, la acei oameni din neamul moldovenesc, care sunt mai luminaţi decât el şi care nu s-au lepădat de el, dar stau foarte aproape de el, ascultă glasul plângerilor lui şi trăiesc o viaţă cu dânsul.

Aceşti oameni, ţinând încă minte că sunt moldoveni, se înţelege că-l vor asculta şi-i vor da tot ajutorul care va fi cu putinţă. Ei vor merge în rând cu dânsul spre ajungerea ţintei dorite, având în inimi tot acel dor de o viaţă mai bună pentru întregul norod moldovenesc din Basarabia.

Cine-s aceştia?

Mai întâi trebuie să spunem că sunt preoţii binevoitori ai poporului, care foarte bine ştiu viaţa ţăranului.

Sunt mulţi şi alţi oameni luminaţi şi cu ştiinţă, care înţeleg starea poporului, nevoia lui de dreptăţi de care este lipsit. Dar de dânşii vom vorbi mai pe urmă, fiindcă preoţii poporani au, se înţelege, mai multă însemnătate — ei sunt căpeteniile sufleteşti ale ţăranilor. La noi, în Basarabia, nici într-o tagmă, care numără în rândurile sale pe moldoveni, nu s-a păstrat aşa de bine iubirea către neam, limba şi obiceiurile străbunilor, afară, bineînţeles, de ţărani, ca în tagma duhovnicească. Şi, afară iarăşi de ţărănime, nici una din celelalte tagme n-are atâţi moldoveni ca aceeaşi tagmă duhovnicească. Lucrul acesta este foarte vajnic pentru noi, moldovenii, îndeobşte şi trebuie să ne spuie nouă multe. Acestea multe însă pot să fie spuse în două-trei cuvinte: în pieptul preoţimii moldoveneş ti basarabene arde încă sfântul dor al neamului moldovean, încă nu s-au stins simţirile şi graiul moldovenesc.

Să mergem acuma mai departe.

Se ştie că mulţi preoţi sunt vrăjmaşi poporului şi chiar îşi dovedesc vrăjmăşia lor prin lucruri nelegiuite. Asta ţăranii noştri o ştiu bine şi în taină se uită la acei preoţi cu necrezare. Mai sunt destui preoţi care chiar îşi arată duşmănia lor către popor, intrând în „soiuzul adevăraţilor ruşi“, şi iarăşi făcând fel de fel de ticăloşii. Acest lucru face necrezarea ţăranilor încă şi mai mare.

În fiecare obşte de oameni sunt şi lepădături. Asta se poate vedea întotdeauna şi peste tot locul, dar mai ales în ziua de astăzi în viaţa noastră. Noi luăm preoţimea întreagă îndeobşte şi vedem cu bucurie că ea poate să fie cea mai bună tovarăşă şi ajutătoare a ţărănimii. Mai mult: ea este datoare să meargă împreună cu ţăranii. Asta trebuie s-o înţeleagă şi preoţii şi ţăranii.

Preoţii sunt povăţuitorii ţăranilor în viaţa lor sufletească. Ei sunt „părinţii“ fiecăruia, părinţii duhovniceşti, precum se şi numesc. Legea creştinească, ai cărei slujitori sunt ei, zice că îndeplinirea nevoilor trupeşti şi sufleteşti ale ţăranilor nu numai că este legitimă, dar trebuie să fie făcută numaidecât.

Preotul, lăsând la o parte toate vorbele şi părerile huligăneşti (care sunt destul de răspândite uneori chiar între cei mai buni dintre ei), să-şi aducă aminte de spusele Sf. Evanghelii, ce-o citeşte în fiecare duminică în biserică. Numai aceste două lucruri trebuie să facă preotul moldovean, ca să-şi dea socoteala despre datoria pusă asupra lui de Acela căruia i se roagă el, de datoria către neamul lui în asemenea vremuri grele, cum sunt ale noastre. Noi avem multe dovezi că uneori preoţii au scăpat din robie noroade întregi în vremi de luptă.

Şi preoţii noştri basarabeni au dovedit destul de des că-şi iubesc neamul şi limba. În clipa de faţă, în înaintea alegerilor, preoţii trebuie să facă toate ce pot, pentru ca alegerile să fie potrivite cu dorinţele neamului moldovean din Basarabia. Ei trebuie să le lămurească ţăranilor aceste dorinţe, ca ţăranii să le înţeleagă bine şi drept, să ştie ce să ceară. Ei pot să facă prin sate adunări şi sfaturi despre alegeri, să se înţeleagă între sine cum să le facă anume aceste adunări, să le lămurească ţăranilor toate celea ce se ating de ele.

Multe pot să facă ei.

Numai ei singuri pot să pregătească poporul pentru alegeri.

Numai astfel vor putea ieşi în dumă aşa deputaţi, care vor lupta pentru cultura moldovenească şi vechile drepturi moldoveneşti.

Preoţimea şi poporul nostru, de Pr. Alexei Mateevici.

Fraţilor, iată că după aproape doi ani de cercetări, a ieşit de sub tipar volumul „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată”.

Acest volum este o premieră pentru întreg spaţiul românesc, în special pentru Basarabia este precum o rază de lumină vie din vremurile demult apuse.

Cartea „Oamenii lui Dumnezeu din Basarabia de altă dată” cuprinde în sine 50 de personalităţi notorii, slujitori ai Dumnezeului celui Veşnic, care au activat în Basarabia noastră începând cu sfârşitul secolului XIX până aproape de vremurile noastre.

—————————————————————————————————————

În această carte, am adus în faţa cititorilor mărturii biografice a următoarelor personalităţi:

1. + Varlaam Cerneavschi, episcop. 1819-1889

2. + Anatolie Tihai, arhimandrit. †1893

3. + Teodor Laşcov, protoiereu. 1829-1894

4. + Ştefan Ciuhureanu, preot. 1810-1896

5. + Ioan Neaga, protoiereu. 1834-1901

6. + Iosif Naniescu, mitropolit. 1820-1902

7. + Gheorghe Ignatovici, preot. 1840-1905

8. + Ioan Cornovan, protoiereu. 1846-1906

9. + Pavel Florov, preot. 1831-1910

10. + Inochentie Levizor, ieromonah. 1831-1914

11. + Macarie Untul, protoiereu. †1916

12. + Alexie Mateevici, preot-poet. 1888-1917

13. + Iustin (Ignatie) Ignatovici, preot-tipograf. †1918

14. + Nicolae Vlaicov, protoiereu. (1845-1918)

15. + Ilie Vulpe, ieromonah. 1851-1928

16. + Ioan Covaldji, protoiereu. 1867-1928

17. + Arsenie Stadniţchi, mitropolit. 1862-1936

18. + Teodosie Chirică, episcop. 1866-1937 (?)

19. + Mina Ţăruş, protoiereu. 1884-1942

20. + Gherontie Guţu, protosinghel. 1887-1937

21. + Mihail Ciachir, protoiereu. 1861-1938

22. + Mihail Berezovschi, preot-compozitor. 1868-1940

23. + Alexandru Baltaga, protoiereu. 1861-1941

24. + Ieremia Ciocan, protoiereu. 1867-1941

25. + Mihail Vasilache, preot. †1940

26. + Alexandru Cristea, preot-compozitor. 1890-1942

27. + Constantin Popovici, iconom mitrofor. 1860-1943

28. + Gurie Grosu, mitropolit. 1877-1943

29. + Dionisie Erhan, episcop. 1868-1943

30. +Petre Gheroghian, preot, poet, prozator, fotograf, apicultor 1886-1947

31. + Vasile Guma, protoiereu. 1865-195…

32. + Pavel Guciujna, preot, parlamentar. 1881-1953

33. + Serghie Bejan, iconom-stavrofor. 1879-1953

34. + Macarie Tîncu, preacuvios. 1888-1969

35. + Serafim Dabija, Arhimandrit 1915-1985

36. + Victor Chicu, protoiereu mitrofor. 1901-1992

37. + Paul Mihail, preot-istoric. 1905-1994

38. + Antim Nica, arhiepiscop. 1908-1994

39. + Dimitrie Balaur, preot. 1903-1996

40. + Ioan Guţu, ieromonah. 1905-1996

41. + Paulin Lecca, arhimandrit. 1914-1996

42. + Nestor Vornicescu, mitropolit. 1927-2000

43. + Gheorghe Mihai, iconom-stavrofor. 1921-2001

44. + Vasile Ţepordei, preot-publicist. 1908-2002

45. + Sofian Boghiu, arhimandrit. 1912-2002

46. + Mircea Domitriu, preot. 1915-2003

47. + Selafiil de la Noul-Neamţ, preot-duhovnic. 1908-2005

48. + Antonie Plămădeală, mitropolit. 1926-2005

49 + Damian Potoroacă, arhimandrit. 1921-2007

50. + Felix Dubneac, arhimandrit. 1912-2008

Cu Nădejde şi Credinţă în Domnul, am adunat în volumul prezent destine de mult uitate, a Oamenilor lui Dumnezeu din Basarabia, care toată viaţa lor au slujit cu Credinţă Tatălui ceresc şi poporului asuprit şi necăjit dintre Prut şi Nistru.

Muncind la acestă lucrare, eram foarte aprins ştiind că răsplata va fi mare: scoaterea din bezna uitării a unor vrednici compatrioţi din Basarabia noastră sfântă.

I-am adunat în această carte, pentru că nu mă mai pot sătura de înţelepciunea, de Credinţa nestrămutată, de smerenia acestor vrednici păstori de suflete.

Pentru că, ei toată viaţa lor pe unde au mers au semănat numai Lumină, Credinţă şi Dragoste.

Pentru că, aceşti vulturi basarabeni au schimbat la faţă Biserica Ortodoxă – citadela mântuirii – au consolidat-o şi-au întărit-o!

Pentru că, dacă noi nu vom scrie despre ei, nu vom aminti faptele lor creştineşti, pietrele vor vorbi, iar Dumnezeu nu ne v-a ierta!

Cu nădejde şi credinţă că vom duce această lucrare până la un bun sfârşit.

Dă-mi Doamne să pun început bun…

autorul proiectului „+Persoanlităţi Basarabene în Slujba lui Dumnezeu şi a Neamului”

Mihail BORTĂ, or. Chişinău, anul 2009 de la Hristos.

—————————————————————————————————————–

Cartea poate fi găsită la reprezentaţii A.S.C.O.R.  Chişinău şi Frăţia Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (Bisericuţa de lemn) din Chişinău.

Telefoane de contact: 068559904; 079600416; 069335009

]]> http://personalitatibasarabene.info/a-aparut-cartea-%e2%80%9eoamenii-lui-dumnezeu-din-basarabia-de-alta-data%e2%80%9d_12_2009.html/feed 0 http://personalitatibasarabene.info/accidentul-vladicai-serafim-ciceagov_11_2009.html http://personalitatibasarabene.info/accidentul-vladicai-serafim-ciceagov_11_2009.html#comments Mon, 16 Nov 2009 12:53:33 +0000 admin http://personalitatibasarabene.info/?p=455 Serbarea, la Chişinău, a anexării Basarabiei. Zi de rugăciuni şi de praznice, de provocaţie şi de beţie; zi de imoralitate cinică faţă de Dumnezeu şi de imoralitate cinică faţă de oameni.

Totul e pus la cale de vrednicul ierarh basarabean, păstorul tuturor sufletelor creştine, care sunt mai toate suflete de “moldoveni”. El ştie ce a spus Sfântul Pavel despre graiul popoarelor, sfânt înaintea Domnului, şi a cetit de atâtea ori Evanghelia Pogorârii Sfântului Duh asupra Apostolilor cari prin voia cea de sus capătă puterea de a vorbi pe înţelesul tuturor neamurilor. El îşi dă seamă că, dacă, pentru vechiul Israel, limbile naţionale erau blăstămul trufiei de la turnul Vavilonului, pentru Hristos Mântuitorul ele sunt îndeplinirea unei porunci din ceruri.

Dar Serafim Ciceagov e un muscal, un nobil muscal, un fost ofiţer rus. El e din vechiul Israel, frământat din ură, apăsare şi intoleranţă. Dumnezeul lui e cazon şi nu ştie decât ruseşte; poliţia şi jandarmeria lui de vlădici şi preoţi n-are altă menire decât de a tunde căzăceşte naţiile şi a le îmbrăca în mondirul împărătesc.

Azi a biruit iarăşi. A făcut să se decreteze oficial sărbătoarea urii, a ameninţării, a batjocurii. Şi el ţine să fie acolo în clipele când se va proclama, în auzul miilor de robi doriţi de o pâne şi un păhar de rachiu, gloria armelor ţarului care i-au câştigat o brazdă de pământ de la nişte bieţi creştini cari nu s-au luptat, ca la 1812, ori ca la 1878, s-au luptat cu duşmanii ţarului.

Şi iată-l cetind cuvintele binecuvântării care cuprinde un blăstăm. Pare că întinereşte. E ostaşul ce a fost: aurul nu e al odăjdiilor de arhiereu, ci al uniformei luptătorului; cârja-i luceşte înaintea ochilor ca o baionetă; din căţuia de argint fumegă sânge, şi mirosul de tămâie se preface în greul miros de după luptă: praf de puşcă, sudoare, moarte. Şi vlădica Serafim, cu numele îngeresc, se bucură.

Ziarele au spus că atunci a căzut. Desigur, de căldură… Era în mai şi o zi cu soare. Dar, când am cetit noi aici, în cugetele fiecăruia auzit-am un glas care spunea că nu este încă un Dumnezeu pentru nedreptate şi că Dumnezeul cel drept răspinge şi doboară pe acei cari cutează să ridice către dânsul prinosul crimelor vechi ca şi al crimelor nouă.

1912 (N. Iorga, Neamul românesc, anul al VIII-lea, nr. 64.)

]]> http://personalitatibasarabene.info/accidentul-vladicai-serafim-ciceagov_11_2009.html/feed 0 http://personalitatibasarabene.info/la-17-septembrie-2009-s-au-implinit-66-ani-de-la-trecerea-la-domnul-a-episcopului-dionisie-erhan_10_2009.html http://personalitatibasarabene.info/la-17-septembrie-2009-s-au-implinit-66-ani-de-la-trecerea-la-domnul-a-episcopului-dionisie-erhan_10_2009.html#comments Fri, 09 Oct 2009 12:33:19 +0000 admin http://personalitatibasarabene.info/?p=421 DIONISIE ERHAN, episcopul Cetăţii Albe – Ismail

La 17 septembrie 2009, s-au împlinit 66 ani de la trecerea la Domnul a episcopului Dionisie Erhan

S-a născut la 2 noiembrie 1868, în Bardar, jud. Lăpuşna, decedat la 17 septembrie 1943, în Chişinău (înmormântat la mănăstirea Suruceni). Frate în mănăstirea Suruceni (1883), rasofor (1890), tuns în monahism în 1899, ierodiacon (1900), ieromonah (1904), stareţ al mănăstirii (1906), egumen (1915), arhimandrit (1918).

In 1918 Sf. Sinod al Bisericii Orodoxe Române I-a ales arhiereu cu titlul “al Ismailului” (vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului). Locţiitor de episcop al Cetătii Albe-Ismailului (1932 – 1933), apoi ales episcop eparhiot (20 oct. 1933, înscăunat 15 Mai 1934), păstorind efectiv până în 1940; locţiitor de episcop la Argeş (1940-1941). pensionat la 1 sept. 1941.

Deşi n-avea pregătire teologică, a fost un bun îndrumător al activităţii misionar-pastorale şi culturale din eparhia sa, unde a înfiinţat o tipografie, un orfelinat ş.a.

A scris diferite articole în periodicele basarabene. 

Mitropolitul Gurie Grosu şi episcopul Dionisie Erhan împreună cu stareţii şi stareţele Sf. Mănăstiri din Basarabia interbelică

Sursa :www.manastirea-sireti.md