Frânturi de gânduri despre marea sa trecere…

De două milenii încoace, de la întemeierea credinţei creştine prăznuim, în fiecare an, la 29 August mutarea la cele veşnice a unuia dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Hristos – Sfântul Ioan Botezătorul… În anul mântuirii 2005, in această zi de luni spre seară, spre amurg, a trecut un alt mare mărturisitor şi apologet al dreptei credinţe creştine – Mitropolitul Antonie Plămădeală de la Sibiu, după ce şi-a purtat cu toată demnitatea şi încrederea în Dumnezeu crucea suferinţei vreme de mai mulţi ani… De aceea, pentru noi, din acest an, această zi va comemora cel puţin aceste două evenimente, aceste două treceri!…

Noi creştinii ortodocşi români şi nu numai, am petrecut joi – 1 Septembrie – în Catedrala Mitropolitană din Sibiu şi apoi, vineri – la Mănăstirea Sfântul Constantin Brâncoveanu din Localitatea Sâmbăta de Sus – Judeţul Braşov – acolo unde vor aştepta osemintele sale pământeşti până la obşteasca înviere, pe unul dintre cei mai mari cărturari, teologi, ierarhi şi ctitori de cuget, spiritualitate şi simţire românească ai veacului al XX – lea, cu o largă deschidere şi recunoaştere internaţională!…

Născut la 17 Noiembrie anul 1926 la Stolniceni – Lăpuşna în Basarabia, a urmat studii medii seminariale la Chişinău şi din 1944, datorită refugiului, la Seminarul „Nifon Mitropolitul” din Bucureşti, pe care îl absolvă în anul 1945 după care urmează Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, până în anul 1948 când, datorită hărţuielii la care a fost supus din partea puterii politice de atunci, care era prigonitoare a tuturor valorilor spirituale autentice româneşti, a fost nevoit ca ultimul an universitar să-l facă la Sibiu iar examenele şi lucrarea de Licenţă să le susţină la Institutul Teologic de grad Universitar din Cluj Napoca. În toată această perioadă a trebuit să fie un fugar, să se adăpostească pe unde a putut datorită prigonitorilor acestui veac care au fost comuniştii, în viziunea cărora tânărul Leonida Plămădeală constituia un real pericol pentru clasa politică de atunci şi, mai ales pentru clasa muncitoare de atunci ce se afla în plină dezvoltare!… A fost prigonit aşa cum au fost atâţia alţii, contemporani ai săi – mari şi autentice personalităţi ai vieţii politice, religioase şi culturale şi care aşa au rămas şi vor rămâne în conştiinţa urmaşilor şi a posterităţii!…

În acelaşi an – 1949 – va fi tuns în monahism la Mănăstirea Prislop de către marele Duhovnic Arsenie Boca, naş de călugărie fiindu-i Monahul Daniil – Sandu Tudor – iniţiatorul şi conducătorul mişcării spirituale – Grupul „Rugul Aprins” de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, grupare din care a făcut şi el parte, aceasta fiind ultimul bastion duhovnicesc ce a mai rezistat câţiva ani împotriva ideologiei atee comuniste dar care a fost distrus de către aceştia, toţi membrii ei fiind închişi pe motiv că ar fi constituit o mişcare conspirativă şi subversivă împotriva noului stat român muncitoresc!… Şi Mitropolitul Antonie a împărtăşit aceeaşi soartă fiind judecat în contumacie la şapte ani de temniţă grea, prins şi arestat în anul 1954 la 14 Octombrie, la Iaşi!… Până atunci s-a ascuns pe unde a putut, ştiind că este urmărit de securitate, a peregrinat la Mănăstirile Crasna – Gorj şi Slatina – Suceava, unde a fost hirotonit preot în anul 1953, acolo cunoscând câţiva dintre marii duhovnici ai Bisericii noastre cum ar fi Arhimandriţii Ilie Cleopa, Arsenie Papacioc şi Petroniu Tănase!… Între timp se înscrie la Cursurile de Doctorat ale Institutului Teologic din Bucureşti, dar va veni cumplitul an 1959 când datorită Decretului 410 va fi scos şi din monahism, din cler şi exmatriculat de la doctorat!… După aceea a fost o perioadă de mai mulţi ani, muncitor necalificat la o întreprindere de mase plastice din Bucureşti, căci era o persoană vizată spre „recuperarea ei” deoarece avea „tinichele de coadă” dar iată că va veni izbăvitorul an anul 1968 când Patriarhul de atunci al Bisericii, de pie memorie Iustinian Marina îl va lua sub ocrotirea sa angajându-l secretar la Institutul Teologic din Bucureşti şi în toamna aceluiaşi an îi va procura o bursă de studii pentru Heytropp College” de la Oxford apoi Londra, unde în anul 1971 va fi declarat Doctor în Teologie, urmând ca în anul 1972 să-i fie echivalat şi recunoscut doctoratul şi la Institutul Teologic de grad Universitar din Bucureşti!… La sfârşitul anului 1970 şi la începutul lui 1971 va fi numit, respectiv hirotonit de către acelaşi vrednic patriarh, Episcop Vicar Patriarhal cu titlul de Antonie Ploieşteanul, fiind însărcinat a conduce departamentul relaţii externe bisericeşti, participând în această calitate, la foarte multe conferinţe şi simpozioane în străinătate, fiind membru a numeroase delegaţii ale Bisericii şi făcând parte din diferite comisii şi organisme internaţionale bisericeşti, căci a fost un pionier al dialogului şi a mişcării ecumenice autentice!… Totodată, între anii 1971 – 1974 a fost şi Rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti…

După doi ani de episcopat la Buzău, între anii 1980 – 1982, iar la 7 Februarie anul 1982 este întronizat la Sibiu – Mitropolit al Transilvaniei şi Arhiepiscop al Sibiului unde a păstorit duhovniceşte timp de peste 23 de ani, perioadă în care a scris foarte multe studii, articole şi mai ales cărţi de o nepreţuită valoare, a organizat şi, mai ales, a dezvoltat învăţământul teologic, a ctitorit şi rectitorit foarte multe biserici şi mănăstiri şi aici, la loc de frunte trebuie amintită mănăstirea dragă inimii sale de la Sâmbăta de Sus – al cărei cel de-al treilea ctitor este, după Domnitorul şi Sfântul Constantin Brâncoveanu şi după vrednicul înaintaş al său pe scaunul de la Sibiu – Mitropolitul Nicolae Bălan, de la a cărui moarte s-au împlinit zilele acestea 55 de ani!… În toată această perioadă a fost foarte activ pe plan teologic şi ecumenic, contribuind foarte mult la dezvoltarea relaţiilor interbisericeşti, interconfesionale şi interreligioase!… Datorită tuturor acestor calităţi şi merite, din anul anul 1992 a fost membru al Academiei Române şi al Academiei Republicii Moldova, de asemenea, la 12 Octombrie anul 1998 a primit Titlul Academic de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oradea, iar în anul 2002 pe cel al Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu!… Nu pot să uit faptul că, în mare parte, i se datorează reînfiinţarea – la 12 Decembrie anul 1992 – (a) Mitropoliei Basarabiei, neuitând, astfel, nici o clipă, locurile sale natale încărcate de istorie, cultură şi spiritualitate tot românească!…

Spicuind doar frânturi, la toate acestea şi la multe altele, mă gândeam în timpul slujbei înmormântării acestui mare ierarh, teolog şi cărturar al Bisericii noastre româneşti, promotor şi apărător al valorilor culturii şi spiritualităţii noastre, atât în ţară cât şi dincolo de graniţele ei… şi mă uitam cum jumătate din membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu preşedintele acestui înalt for bisericesc în persoana Prea Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii noastre strămoşeşti, au venit să-l prohodească, alături de marea mulţime de credincioşi, oameni de cultură, reprezentanţi ai celorlalte culte şi, de asemenea, a autorităţilor civile şi militare, centrale şi locale; unii dintre ierarhi i-au fost colegi şi colaboratori în diferitele comisii şi structuri ale Bisericii, cum ar fi chiar Părintele Patriarh Teoctist; Mitropoliţii Daniel al Moldovei şi Bucovinei, actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române; Teofan al Olteniei, actualul Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei; Serafim al Europei Centrale şi de Nord – care a plecat, în anul 1994 de la Sibiu şi care i-a fost timp de patru ani, din anul 1990 până în anul 1994 Episcop Vicar; Arhiepiscopii şi Mitropolitul Bartolomeu al Vadului, Feleacului şi Clujului – şi el mare cărturar; Nifon al Târgoviştei – urmaşul său în structurile ecumenice internaţionale, Andrei al Alba Iuliei; Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor; Arhiepiscopii: Epifanie – urmaşul său la scaunul Episcopiei Buzăului şi Vrancei; Casian al Dunării de Jos – căruia i-a fost mentor şi îndrumător; Calinic al Argeşului şi Muşcelului; Gherasim al Râmnicului; Damaschin al Sloboziei şi Călăraşilor, trecut şi el între timp la viaţa cea veşnică în luna aprilie anul 2009; Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului – care i-a fost un sincer şi apropiat sfetnic în multe împrejurări şi situaţii; Laurenţiu al Caransebeşului – Profesor de Teologie Liturgică la Sibiu şi deci, un apropiat şi bun colaborator al răposatului, în prezent – Decanul Facultăţii de Teologie „Andrei Şaguna” şi succesor al său la scaunul de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului; Ioan al Covasnei şi Harghitei – pe care l-a susţinut încă de la începutul activităţii sale pastorale şi misionare în ţinutul carpatic al României; Timotei al Aradului; apoi Episcopii Vicari mai tineri cum ar fi: Visarion Bălţat Răşinăreanul – chiar Episcopul său Vicar din toamna anului 1997 – anul începerii purtării crucii suferinţei de către vrednicul mitropolit, care i-a fost un foarte apropiat, sincer şi fidel ucenic, în prezent Episcop al Tulcii, Lucian Mic Lugojanul – reprezentatul Mitropoliei Banatului şi delegatul personal al Mitropolitului Nicolae Corneanu, în prezent Episcop al Caransebeşului; Petroniu Florea Sălăjanul – reprezentantul Scaunului Episcopal al Oradiei, Bihorului şi Sălajului şi delegatul personal al Preasfinţitului de pie memorie Ioan Mihălţan, în momentul de faţă Episcop al Sălajului; Ioachim Băcăuanul – delegatul Scaunului Moldav al Romanului; Irineu Popa Slătineanu – Episcopul Vicar al Ţinutului Râmnicului, din anul 2008 Mitropolit al Olteniei şi mulţi alţii, numeroşi profesori de teologie precum şi decanii Facultăţilor de Teologie de la Sibiu, Cluj şi Oradea, foarte mulţi preoţi, monahi şi monahii, stareţi şi stareţe de mănăstiri şi lista ar putea continua dar… ajunge!…

Am constatat că poporul nostru drept credincios dimpreună cu slujitorii sfintelor altare au ştiut să-şi conducă şi să-şi cinstească Păstorul lor duhovnicesc care le-a purtat grija celor sufleteşti, în aceste ţinuturi transilvane, vreme de peste 23 de ani!… Am mai constat faptul, pe parcursul acestor zile, că acest eveniment nu a fost atât de mediatizat ca altele, deşi ar fi meritat cu prisosinţă dar, mă rog, trecem şi peste acestea cum am trecut noi şi peste altele!… Am văzut multă lume, şi clericală şi laică, plângându-l pe părintele lor, simţindu-se, de acum încolo, văduviţi, dar convinşi că Arhiereul Antonie a plecat să se întâlnească cu Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – Arhiereul Cel Veşnic – pe Care l-a slujit cu atât dragoste şi devotament întreaga sa viaţă!… Am fost foarte impresionat de liniştea şi starea de reculegere în care s-a desfăşurat întreaga slujbă şi îndeosebi, momentul procesiunii şi al punerii sale în mormântul anume pregătit dinainte, unde va fi de acum încolo alături de Mitropoliţii Nicolae Bălan, Nicolae Colan şi Nicolae Mladin – toţi înaintaşi ai săi pe Scaunul istoric şi duhovnicesc al Ardealului!… Am mai constatat că lumea realizează faptul că nu poate fi scrisă istoria contemporană a Bisericii Ortodoxe Române fără Mitropolitul Antonie Plămădeală – care este o adevărată piatră de hotar pentru cultura şi spiritualitatea Bisericii şi a poporului nostru!… Nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!… Şi, totuşi, suntem convinşi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!…

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!

Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!

Cu multă preţuire şi aleasă recunoştinţă, Stelian Gomboş – Consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului României

Lucrarea este dedicată tuturor celor, care au pătimit de pe urma ocupanţilor sovietici, inclusiv bunicului editorului Ion Alexandru Moraru, arestat în 1941 şi impuşcat de organelle NKVD-ului în ianuarie 1942 şi tatălui editorului Valeriu Ion Moraru, care împreună cu cei trei fraţi ai săi au fost deportat în Siberia.Cel mai mare din ei avea 18 ani(Alexandru), iar cel mai mic(Nicolae) avea 9 ani. Aceşti copii “duşmani ai poporului”pentru a supraveţui au fost puşi la o muncă grea pe tot parcursul celor 9 ani aflaţi în Siberia.

Cartea este împărţită în câteva părţi:
Devotament faţă de breaslă (scriitorul şi publicistul Victor Ladaniuc despre Alexandru Moraru);
Despre editor(din prefaţă ilustrului istoric dr.Gheorghe Buzatu la lucrarea Alexandru Moraru”Basarabia antisovietică”, Ed.”Demiurg” apărută în 2009 la Iaşi.);
Cuvânt înainte;
Rezumatul celor 307 documente inedited;
Conţinutul documentelor;
P.S Victimele terorii comuniste rămase acasă…în Moldova;
1947:Consecinţele foametei organizate de sovietici (documente şocante după copiile originalelor din Arhiva Naţională a Republicii Moldova);
Cuprinsul.
Coperta noului volum a fost realizat de fiica editorului Laura Moraru, elevă la Liceul roman-englez Mircea Eliade din Chişinău. La pregătirea cărţii a participat cu succes şi tânărul fotograf  Oxana Tertiuc.
Cu siguranţă,că dacă nu se împlica financiar în acest proiect prietenul nostru şi omul de afaceri, Iurie Nicula,un mare patriot, cartea avea încă multă vreme să aştepte lumina tiparului. Aşi zice că respectivul volum în consecinţă este o muncă enormă de câţiva ani buni şi nu este altceva decât o enciclopedie incompletă ale crimelor săvârşite de sovietici împotriva populaţiei din Basarabia,indiferent de naţionalitate sau religie.

Este o carte-şoc, o carte plină de tragedia ocupaţiei,deoarece documentele prezente sunt sovietice şi au fost depistate de editor în fondul arhivistic al Procuraturii RSSM,o instituţe, ale căror documente au credibilitate la stimatul nostru cititor.

Îl felicităm pe Alexandru Moraru cu acest succes profesional şi aşteptăm cât de curând volumul doi al acestei culegeri.

Autor: colonel (r) Andrei COVRIG
Sursa: Romanian Global News

2/4

3/4

4/4

Memorialul Durerii – Sergiu Grosu: Cu Dumnezeu în catacombe.
sursa: http://filme-romania.blogspot.com/

Astăzi se împlinesc 190 de ani de la naşterea Mitropolitului Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu

În ţinutul românesc istoric dintre Prut şi Nistru, ocupat prin forţă de Imperiul rus în anul 1812, vede lumina zilei la 27 iulie 1820, Ioan, fiul preotului Anania şi Teodosia Mihalache, viitorul strălucit ierarh Iosif al Bisericii noastre ortodoxe. Localitatea naşterii este satul Răzălăii, ţinutul laşului, ocolul Răutului. Rămas de mic orfan de tată, şi pentru că mama lui se călugărise sub numele de Fevronia, copilul Ioan la vârsta de zece ani este încredinţat „ocrotirii unei rude a lor, călugărului Teofilact ierodiaconul, din Sfânta Mănăstire Frumoasa, din Basarabia”, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, unde devine rasofor. Aflat în grija ierodiaconului Teofilact, tânărul rasofor ajunge pentru o vreme la Aşezământul Sfântului Spiridon din Iaşi „fiind prezent la punerea pietrei fundamentale a Catedralei Mitropolitane”, de către mitropolitul Veniamin Costachi, în anul 1833.

Începutul pregătirii teologice îl pune la Seminarul Socola din Iaşi, continuând să studieze temeinic la Seminarul Teologic de la Buzău, înfiinţat de episcopul Chesarie în 1836. După ce ierodiaconul Iosif termină Seminarul de la Buzău (1840), cu rezultate de excepţie, este înscris la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, pe care îl va absolvi în anul 1847.

A fost călugărit la 23 noiembrie 1835, de episcopul Chesarie, primind numele de Iosif, în amintirea naşului chiriarhului, episcopul Iosif al Argeşului. A doua zi este hirotesit ierodiacon, la 29 august 1850 este hirotonit în ieromonah, iar la 30 noiembrie este hirotesit protosinghel de către episcopul Râmnicului, SfântulCalinic Cernicaru, fiind deja numit Egumen la Mănăstirea Şerbă-neştii Morunglavului (din 1849), din judeţul Vâlcea.

Din octombrie 1857 în viaţa părintelui Iosif Naniescu apar numeroase schimbări: este transferat egumen la Mănăstirea Găiseni (judeţul Giurgiu), în 1860 va fi hirotesit arhimandrit de către Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei, apoi e mutat egumen în 1863 la Mănăstirea Sărindar (Bucureşti), profesor de religie la mai multe şcoli; şi în cele din urmă directorul Seminarului Central (1870-1871). Activitatea sa de bun administrator, om duhovnicesc cu pregătire şi experienţă teologică l-a recomandat pentru alegerea şi hirotonia întru arhiereu la 23 aprilie 1872 cu titlul de „Mireon” (al Mirelor Lichiei).

În 18 ianuarie 1873 este ales Episcop al Argeşului, pentru ca la 10 iunie 1875, să fie ales Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Instalarea mitropolitului Iosif al Moldovei şi Sucevei a avut loc în Catedrala Mitropolitană Veche „Sf. Gheorghe” din Iaşi, la 6 iulie 1875.

Activitatea „bunului” mitropolit în Eparhia Moldovei a fost bogată şi diversă. A continuat lucrările de construire şi restaurare a catedralei, începute cu 40 de ani în urmă, de mitropolitul Veniamin Costachi, între anii 1833-1839, cu fonduri de la Guvernul ţării, Familia Regală şi credincioşi. Aceste lucrări au durat aproximativ 10 ani, până la 23 aprilie 1887 când catedrala în toată măreţia ei a fost sfinţită de 12 arhierei, fiind de faţă Regele Carol I, Regina Elisabeta şi multe oficialităţi centrale şi locale. Sfinţirea catedralei mitropolitane a avut loc chiar în ziua, în care mitropolitul Iosif împlinea cinsprezece ani de arhierie (1872-1887) în slujba Bisericii lui Hristos.

În noua catedrală au fost aduse moaştele Sf. Cuv. Parascheva (1889), ce se aflau la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, ctitoria mitropoliţilor Veniamin şi Iosif primind astfel al treilea hram, după „Întâmpinarea Domnului” şi „Sf. Mc. Gheorghe”, pe cel al „Sf. Cuv. Parascheva”. înainte de sfinţire, mitropolitul Iosif a adus oseminteleMitropolitului Veniamin Costache de la Mănăstirea Slatina şi le-a înhumat în ctitoria sa (30 decembrie 1886).

În pofida vremurilor tulburi (Războiul de Independenţă 1877-1878 şi a sărăciei populaţiei), mitropolitul Iosif a restaurat bisericile „Sf. Trei Ierarhi” şi „Sf. Nicolae Domnesc”, a construit clădirile în care funcţiona administraţia mitropoliei şi locuiau părinţii slujitori ai Catedralei; a îndrumat şi supravegheat construirea şi repararea a foarte multe biserici din eparhie, precum şi conservarea bisericilor, monumente istorice.

O grijă deosebită a avut-o Mitropolitul Iosif faţă de Seminarul Teologic de la Socola, întemeiat de luminatul Mitropolit Veniamin Costache în 1803. După intervenţii repetate la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, mitropolitul Iosif cumpără (cu ajutorul Statului) şi reamenajează palatul fostului domnitor Mihail Sturdza din Iaşi, de lângă Mitropolie, unde instalează Seminarul „Veniamin”, în anul 1893, ce va funcţiona în această clădire până în anul 1948. Actualmente, clădirea adăposteşte sediul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi. Capela din interior este pictată pentru prima dată şi sfinţită de ierarhul moldovean la 11 octombrie 1899.

Cu mari greutăţi înfiinţează în 1892, la Iaşi, o Şcoală de Cântăreţi pe care o va ajuta adeseori cu cele necesare. Şi renumitul dirijor Gavriil Muzicescu (profesor) a ajutat cu bani la cumpărarea de lemne pentru încălzirea şcolii. Iubitor de cărţi şi susţinător al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, Mitropolitul Iosif a donat bibliotecii acesteia, în 1888, mai multe volume pentru folosul studenţilor.

Mitropolitul Iosif Naniescu a sprijinit înfiinţarea la Iaşi în anul 1880 a Societăţii Clerului Român, „Binefacerea”. Această societate avea misiunea de a ajuta pe orfanii şi văduvele clericilor. Veniturile ei constau îndeosebi din donaţii şi cotizaţii”. De asemenea, la 1 iulie 1901, a fost înfiinţată la Iaşi Societatea de binefacere „Sfânta Cruce”, condusă de cenzorii controlori N.

Codreanu, Titus Al. Bojinca, I. Cupa, D. Codrescu, T. Haidimache, având drept scop „Sprijinirea religiei creştine, ajutorarea reciprocă a fiecărui membru, a se ajuta în caz de boală, bătrâneţe, la botez şi cununii; la întreţinerea comerţului ambulant etc. Iubitor de muzică bisericească şi bun cântăreţ „mitropolitul Iosif a fost primul ierarh român care a sprijinit înfiinţarea corului mixt în Biserica noastră”, înfiinţând în acest sens corul Catedralei mitropolitane dirijat de maestrul Gavriil Muzicescu.

La iniţiativa şi cu susţinerea financiară a mitropolitului a fost editată la Iaşi, între 1883-1887, „Revista Teologică”, în care erau publicate articole religioase şi teologice, pastorale, circulare scrise de chiriarh, şi răspunsurile Mitropolitului la acuzaţiile ce i se aduceau de unele persoane din Iaşi. Directori şi coordonatori a acestei reviste au fost numiţi profesorii: Constantin Erbiceanu (1838-1913) şi Dragomir Demetrescu, de la Seminarul „Veniamin”. O dată cu plecarea lui Constantin Erbiceanu la Bucureşti a încetat să mai apară revista.

Activitatea editorială a mitropolitului Iosif este restrânsă, publicând mici broşuri, studii, predici, discursuri, lucrarea lui Gavriil Protul „Viaţa şi traiul Sfinţiei Sale Părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului (Bucureşti, 1888,177 pagini), dar aceasta nu l-a împiedicat în a se remarca ca un bun teolog şi cunoscător al dreptului canonic, liturgică, dogmatică, morală, studiu biblic şi muzică. Mitropolitul Iosif a donat întreaga arhivă, cărţi foarte rare, manuscrise, documente, stampe Academiei Române, lucru dorit şi legalizat prin testamentul său. A dăruit Academiei peste 10.000 de cărţi, peste 300 de tipărituri vechi româneşti, numeroase manuscrise şi două lăzi cu documente. Ca semn al recunoştinţei şi preţuirii pentru activitatea sa şi donaţia făcută, Academia Română, a ales pe mitropolitul Iosif Naniescu ca Membru de onoare la 16 aprilie 1888″.

Nu a uitat nici mănăstirile pe care le-a vizitat, îndrumat şi ajutat ca un bun şi milostiv ierarh. A păstorit în perioada imediat următoare secularizării averilor mănăstireşti, încât din lipsă de personal şi bunuri materiale multe mănăstiri au fost închise sau transformare în biserici parohiale.

Mitropolitul a fost senator în Parlamentul ţării, unde a ţinut multe cuvântări în care a apărat interesele Bisericii şi ale poporului român. De asemenea, în şedinţele Sfântului Sinod, mitropolitul Iosif totdeauna se remarca prin claritatea şi puterea discursului său. „Minte luminată, profund gânditor, teolog de excepţie, mitropolitul Iosif Naniescu s-a dovedit mereu a fi un element de bază al culturii epocii sale, un pion important care a lucrat întotdeauna spre edificarea şi luminarea clerului şi credincioşilor având conştiinţa că: «Biserica a fost întotdeauna călăuza luminii şi a limbii, atât în privinţa ştiinţei cât şi a literaturii»”.

A fost contemporan şi le-a citit rugăciuni de dezlegare poetului Mihai Eminescu (1899), compozitorului Ciprian Porumbescu (1883) şi scriitorului diacon Ion Creangă (1889). În timpul păstoririi sale, mitropolitul Iosif a colaborat cu multe personalităţi ale vremii: cu colegul şi pictorul Gheorghe Tăttărescu, care l-a ajutat la pictarea Catedralei Mitropolitane; Regele Carol I, care l-a sprijinit în demersurile făcute pentru construirea şi renovarea multor biserici; învăţatul episcop Melchisedec Ştefănescu, academicianul A. D. Xenopol; poetul Vasile Alecsandri, muzicologul Gavriil Musicescu (pe care l-a ajutat să publice partiturile muzicale); a fost prieten cu istoricul Constantin Erbiceanu, autorul „Istoriei Mitropoliei Moldovei şi Sucevei şi a Catedralei Mitropolitane din Iaşi”, a Istoriei Seminarului „Veniamin” din Mănăstirea Socola, a zeci de articole şi studii în „Revista Teologică”, contribuind la o mai bună cunoaştere a Bisericii din Moldova. Recunoscut de toţi ca un ierarh milostiv (a desfăşurat o importantă operă filantropică) şi susţinător al tinerilor studioşi, mitropolitul Iosif a ajutat între alţii şi pe viitorul Mitropolit şi Patriarh al României, Nicodim Munteanu, să studieze la Seminarul „Veniamin Costachi” şi la Academia Teologică din Kiev.

Pentru toată activitatea şi viaţa sa plină de faptele bune mitropolitul Iosif avea să fie sărbătorit de Biserica românească şi popor la 6 iulie 1900 cu prilejul împlinirii a 25 de ani de păstorire în scaunul mitropolitan al Moldovei.

Intrase în al 82-lea an al vieţii, când cuprins de slăbiciunea fizică, blândul şi milostivul Mitropolit Iosif, la 26 ianuarie 1902, trece la Domnul Cel mult iubitor de oameni. A fost înmormântat, la 28 ianuarie, lângă ctitoria sa, în partea de miazăzi, după dorinţa exprimată încă din viaţă. Plecarea sa a însemnat o pierdere însemnată pentru Biserică şi pentru cei care primeau un ajutor de la păstorul lor. În testamentul său, întocmit la 8 noiembrie 1900, se evidenţiază din nou sufletul generos al mitropolitului, preocupat mai ales de progresul ţării şi a Bisericii, pe care le-a iubit cu mult devotament: „Toate cărţile, manuscriptele şi documentele, câte se vor afla în locuinţa mea din Bucureşti şi Iaşi, rog pe Dl. Dimitrie A. Sturdza, a le dărui Academiei Române, până la cea din urmă hârtie scrisă, ca acolo unde am dat, fiind eu încă în viaţă, mare parte din ele aici să se păstreze de-a pururi sub numele de „Biblioteca Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, dăruită Academiei Române”, spre a se putea folosi de ele toţi iubitorii de ştiinţă şi toţi aceia care vor voi şi vor dori să cunoască trecutul istoric al Scumpei noastre Patrii şi al Sfintei noastre Biserici creştine Ortodoxe”.

† EMILIAN LOVIŞTEANUL

Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

(Articol publicat în Revista Ortodoxă, Seria a II-a, Anul 3, nr.22, 2009, pag. 3-5)

Vlad Cubreacov, în discuţie cu părintele Viorel Cojocaru, preot paroh al „Bisericii Inimii Tăcute” din Chişinău

– Oaspetele nostru de astăzi este părintele Viorel Cojocaru de la „Biserica Inimii Tăcute” din Chişinău, preot al Mitropoliei Basarabiei, unul dintre puţinii clerici din Republica Moldova care s-a preocupat îndeaproape de trecutul Bisericii noastre şi, mai ales, de martirajul preoţilor, credincioşilor şi credincioaselor din Mitropolia Basarabiei începând cu luna iunie 1940, după 1944, dar şi de-a lungul perioadei ocupaţiei sovietice. Efortul pe care l-a făcut părintele Viorel Cojocaru vine în completarea efortului Mitropoliei Basarabiei dintre 1941 şi 1944, când mitropolitul de vrednică amintire Efrem Enăchescu a iniţiat, în 1942, alcătuirea unui Martirologiu al Bisericii basarabene, cuprinzând atunci 56 de preoţi şi credincioşi martiri. Constatăm acum, după efortul susţinut al părintelui Viorel Cojocaru, că Martirologiul, pierdut între timp, este cu mult mai cuprinzător. Părinte Viorel, în această etapă a cercetării făcute de Sfinţia Voastră, ce ne puteţi spune despre dimensiunea jertfei clericilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei începând cu anul 1940?

– Imediat după venirea trupelor ruseşti în Basarabia, în 1940, preoţii s-au împărţit în trei categorii. Unii s-au repatriat în România, alţii au rămas pe loc, în Basarabia, mizând pe faptul că ruşii nu vor sta mult aici. Iar a treia categorie – a celor care au întâmpinat cu flori Armata Roşie invadatoare. Ca exemplu, aş putea aduce aici numele arhimandritului Varlaam Chiriţă, care, după ce a făcut acest păcat, a suferit enorm de pe urma ateismului sovietic din Basarabia. Trebuie să recunoaştem că, în acel timp, preoţii din Basarabia nu au reuşit să fixeze pe hârtie toate ororile întâmplate în Biserică, începând cu 28 iunie 1940. Totuşi, ni s-au păstrat până astăzi mai multe mărturii, în periodicele timpului. O sursă importantă de documentare sunt şi jurnalele scrise de preoţii basarabeni refugiaţi peste Prut, cum sunt, bunăoară, jurnalele părintelui Paul Mihail, ale preoţilor Sergiu Roşca, Vasile Ţepordei sau Cicerone Ioniţoiu, care au schiţat despre pagubele suferite de Biserica Ortodoxă Română din Basarabia. Ne-au rămas, de asemenea, mărturii şi de la preoţii rămaşi la datorie, cum ar fi cazul clericilor Constantin Popovici, Leonid Antonovici, Armando Zavatta (cred că este vorba de un pastor luteran) de la Bălţi, care, la 28 iunie 1954, mărturiseşte, printr-o scrisoare adresată mitropolitului Visarion Puiu, că dintre preoţii rămaşi în cuprinsul Episcopiei Hotinului, 100 nu mai erau. Tot în scrisoare se mai aminteşte şi despre soarta catedralei de la Bălţi, a reşedinţei episcopale de atunci, precum şi soarta unor preoţi rămaşi la misiune.

– Era vorba de 100 de preoţi deportaţi sau ucişi de sovietici?

– Da, doar de preoţii ucişi.

– Şi doar din Episcopia Hotinului, păstorită altădată de episcopul Visarion Puiu?

– Întocmai. Situaţia descrisă de preotul Armando Zavatta nu-i viza şi pe martirii din Episcopia Cetăţii Albe-Ismail şi din Arhiepiscopia Chişinăului. Dânsul mărturisea soarta întregii episcopii a Hotinului, precum şi a slujitorilor.

– Ne puteţi da câteva exemple?

– Vreau să vă dau câteva exemple eroice ale unor preoţi, n

u neapărat din cuprinsul Episcopiei de Hotin. M-a impresionat mult viaţa şi sfârşitul martiric al preotului Mihei Miziumschi din comuna Volintiri, judeţul Cetatea Albă, astăzi în raionul Ştefan Vodă. Părintele Mihei Miziumschi era un adevărat român, un preot cărturar atât el, cât şi preoteasa, având funcţie de mare răspundere în cadrul liceului din comună. În revista Luminătorul din 1941, părintele Sergiu Roşca vorbeşte despre martiriul preotului Mihei Miziumschi. În paranteză fie spus, trei izvoare diferite ne confirmă că în 1940 şi 1941, doar în comuna Volintiri, agenţii NKVD au împuşcat 16 preoţi basarabeni, ale căror nume ne rămân, deocamdată, necunoscute.

– Potrivit unor mărturii publicate în 1942, primul preot martirizat în Basarabia a fost părintele Gheorghe Munteanu de la parohia Regina Maria din Ismail, ucis de sovietici, la vârsta de doar 31 de ani…

– Da, acest prim martir basarabean, născut la 22 aprilie 1909, licenţiat în teologie, hirotonit preot în decembrie 1931, pe seama parohiei Neruşai, din Ismail, a îndurat batjocuri şi torturi inimaginabile. Şi-a primit moartea în faţa catedralei din Ismail, unde, după ce a fost arestat, tuns şi bărbierit, cerându-i-se să renunţe la credinţa creştină şi neobţinând acest lucru, criminalii i-au sfărâmat capul de treptele catedralei, deci a fost ucis, în văzul tuturor, în prima zi a ocupaţiei sovietice, chiar pe treptele bisericii. Trupul acestui mucenic a zăcut câteva zile pe scările bisericii, fără a putea fi cules şi înmormântat după rânduiala creştinească. Revenind însă la cazul preotului martir Mihei Miziumschi, trebuie să menţionăm că acesta era fiul preotului Grigore Miziumschi. S-a născut în 1899, a absolvit Seminarul Teologic din Chişinău şi Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi. În 1932 a fost hirotonit. Cunoscând de ce sunt capabili sovieticii şi ce riscuri îl pasc, părintele nostru Mihei Miziumschi a plecat din sat, hălăduind prin pădurile şi locurile din apropierea satului Volintiri. Fiica sa mai mică era cea care îi aducea câte ceva de mâncare, iar când aceasta era împiedicată de NKVD-işti şi de sovietici, în general, părintele Mihei se hrănea cu fructe şi chiar cu iarbă. La sfârşitul lunii iulie 1941, anunţat fiind că soldaţii sovietici s-au retras la Căuşeni, părintele Mihei s-a pornit spre casă, dar nu a mai ajuns să stea acolo, întrucât cineva l-a turnat şi soldaţii NKVD-ului au şi venit îndată la locuinţa sa. Ni s-a păstrat mărturia dialogului purtat atunci între părintele Mihei Miziumschi şi NKVD-işti:

– Scoală, popo, şi urmează-ne!

– Daţi-mi voie să cinez măcar.

– Unde te ducem nu-ţi trebuie să mănânci. Scoală!

– Daţi-mi voie să-mi iau nişte haine călduroase, spuse părintele, simţind că îl aşteaptă arestarea şi deportarea.

– Nu-ţi mai trebuie…

Într-adevăr nu i-au mai trebuit haine, căci numai peste câteva ore soţia lui îndurerată şi copila l-au găsit scos din sat şi împuşcat mişeleşte cu cinci gloanţe în ceafă. Aşa sfârşeşte muceniceşte unul dintre preoţii Mitropoliei Basarabiei.

– A fost un bun român şi un ostaş vrednic al lui Hristos, un om care şi-a pus viaţa pentru Biserica Lui…

– Tot părintele Sergiu Roşca, în ultimul număr al revistei Luminătorul, la rubrica „In memoriam”, ne lasă mărturie că preoteasa Elisabeta Miziumschi şi fiiculiţa Sofia au fost împuşcate de sovietici la doar cinci zile după ce fusese împuşcat părintele Mihei.

– Unde sunt înmormântaţi aceşti preoţi şi credincioşi martiri?

– Am încercat să discut cu cineva din Volintiri, dar nu am primit un răspuns mulţumitor. Urmează să căutăm în continuare, să găsim alte mărturii şi informaţii, sunt convins că atunci, creştinii satului şi-au înmormântat preotul cu toată cinstea cuvenită.

– Aceasta nu este singura familie de preot exterminată în întregime. Şi alte familii de preoţi au avut aceeaşi soartă.

– Este, bunăoară, cazul preotului martir Dimitrie Ciornei din parohia Clincăuţi, judeţul Hotin, care a fost împuşcat împreună cu preoteasa. Sau cazul preotului martir Teofan Ignatovici din parohia Babin, judeţul Hotin, de asemenea, împuşcat împreună cu soţia Eufimia, la 7 iulie 1941, de către sovietici.

– Nu toţi preoţii au fost martirizaţi prin împuşcare…

– Un caz înfiorător pentru mine este cel al patriarhului cărturăriei noastre româneşti din Basarabia, protoiereul Constantin Popovici.

– Marele Constantin Popovici, îndrumătorul şi ajutorul lui Alexie Mateevici, cu care s-a ostenit la revista Luminătorul…

– Nu doar atât. Părintele Constantin Popovici a fost mâna dreaptă a mitropolitului nostru Gurie Grosu, a fost fondator şi director al Seminarului Teologic din Chişinău. Sau cum îl numeşte părintele Paul Mihail – „patriarhul bisericii basarabene, tatăl sufletesc al tuturor preoţilor…”. Părintele Constantin şi-a găsit sfârşitul în 1943, la vârsta de 80 de ani. A murit în stradă, în mizerie, ca un boschetar, întrucât sovieticii îl izgoniseră din propria lui casă, încă din 1941, pe care o confiscaseră. În loc să fie cinstit, a fost acoperit de ocară. Părintele Constantin Popovici, care a luptat pentru Biserică şi pentru afirmarea ei intelectuală, a fost o mare personalitate la scara întregii Românii.

– Şi a Ortodoxiei în ansamblu. Părintele Constantin Popovici şi alţii au fost printre cei care ne-au făcut dovada unei jertfe conştiente, asumate, pentru Hristos, primindu-şi cu seninătate cununa muceniciei.

– Pentru acest motiv am şi hotărât să dedicăm următorul număr al revistei Luminătorul pe anul 2010, în întregime, acestei mari personalităţi a Bisericii Ortodoxe Române.

– Ne puteţi da şi alte nume de martiri din Mitropolia Basarabiei?

– Mă gândesc la numele preotului Nicolae Ciobanu, un tânăr intelectual, membru al Sfatului Ţării, care a votat Unirea din 1918. Părintele Nicolae Ciobanu a fost deportat de sovietici în regiunea Vorkuta, dincolo de Cercul Polar, condamnat fiind la 10 ani de detenţie. La Vorkuta l-a întâlnit în lagăr pe părintele Vasile Ţepordei. În 1941, părintele Nicolae Ciobanu le-a adresat autorităţilor sovietice o cerere de repatriere în interiorul României, dar cererea sa ajunge, până la urmă, pe mâna NKVD-ului de la Chişinău şi la 7 noiembrie 1941 este ucis mişeleşte şi moare în GULAG.

– Moare ca martir…

– Da, moare ca martir, departe de ţara şi de credincioşii săi, de care a fost despărţit cu forţa. Aş vrea să menţionez şi viaţa unui alt preot, pe care l-am amintit deja, arhimandritul Varlaam Chiriţă.

– Cel care a avut un moment de rătăcire în 1940, când a întâmpinat cu flori tancurile sovietice, nutrind iluzia că regimul sovietic ar fi favorabil Bisericii Ortodoxe. Se ştie că părintele Varlaam Chiriţă a făcut în perioada interbelică un soi de disidenţă în raport cu mitropolitul Gurie Grosu, împotriva căruia trimitea plângeri neîntemeiate la Patriarhia noastră din Bucureşti. Ce soartă a avut acest preot în timpul sovietic?

– Dumnezeu l-a adus până în punctul refacerii relaţiei sale cu El. Părintele Varlaam Chiriţă a avut parte de suferinţă, chinuri şi răzbunări atât din partea regimului totalitar comunist, cât şi din partea ierarhului trimis de Moscova în Basarabia. În 1953, părintele Chiriţă i-a trimis o scrisoare arhiepiscopului Nectarie, cel care a închis cele mai multe biserici la ordinul autorităţilor timpului.

– Da, un instrument în mâna regimului Stalin şi Hruşciov, care nu numai că nu a opus nici un fel de rezistenţă, ci, dimpotrivă, a manifestat exces de zel în opera de distrugere a Bisericii Ortodoxe din Basarabia.

– Părintele Chiriţă îi scria arhiepiscopului Nectarie: „Vă felicităm pentru lichidarea istoricei mănăstiri Hârbovăţ, vă doresc din toată inima aceeaşi soartă. Insistenţa dumneavoastră în faţa Patriarhiei de la Moscova pentru lichidarea mănăstirilor moldoveneşti s-a încununat de succes. Temporar, puteţi jubila”. Este mai mult o scrisoare de revoltă, decât de felicitare.

– Dar cu suficientă ironie în adresa ierarhului instalat de Moscova aici…

– Pentru această atitudine, la 31 iulie 1958, arhimandritul Varlaam Chiriţă este caterisit la propunerea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, nefiind reabilitat niciodată. Îşi sfârşeşte viaţa umilit de Biserica Rusă, slujind doar în calitate de cântăreţ în diverse parohii.

– Bine, acesta este un caz de nedreptate, nu şi unul de martiriu…

– Aşa este. Vreau să spun însă că printre creştinii martirizaţi de sovietici au fost nu doar preoţi, dar şi foarte mulţi credincioşi, adică mireni. Mirenii au fost cei care au protestat de fiecare dată împotriva închiderii bisericilor şi mănăstirilor, au cerut întoarcerea preoţilor şi călugărilor din deportare sau i-au apărat pe cei rămaşi. Este semnificativ cazul închiderii mănăstirii Răciula, la 1 iulie 1959. Până în această dată creştinii au opus rezistenţă dârză timp de nouă zile. Atunci autorităţile l-au împuşcat pe David Simeon şi pe alte trei persoane: Ilarion Mocreac, Dionisie Daniţă şi Gheorghe Porcar. Alte şase persoane au fost arestate şi condamnate la ispăşirea unor pedepse de la 4 la 15 ani privaţiune de libertate.

– Revenind însă la 1940, ce alte nume de martiri basarabeni mai putem invoca?

– Bunăoară, Anton Cernăuţeanu şi fratele acestuia, Petru Cernăuţeanu, preoţi din Chişinău. Despre părintele Anton se ştie că s-a născut la Chişinău, în anul 1900. A slujit şi în Ismail. Fraţii Cernăuţeanu au fost arestaţi direct de pe stradă, în Chişinău, şi deportaţi în Siberia, de unde nu s-au mai întors. În amintirile sale din 1941, preotul memoralist V. Cazacu descrie arestarea preoţilor Cernăuţeanu astfel: ”La începutul lunii februarie 1941 s-au întâlnit în oraşul Chişinău mai mulţi preoţi ce voiau să se repatrieze. La colţul străzii Alexandru cel Bun microfonul bolşevic reda o lecţie antireligioasă, împotriva sfintelor moaşte. O parte din credincioşi, împreună cu fraţii preoţi Cernăuţeanu, au început să combată cele auzite. Peste câteva minute un agent al NKVD-ului îi arestează pe preoţii Cernăuţeanu, neştiindu-se nimic până astăzi de soarta lor”. Apoi, trebuie să amintesc şi despre preotul martir Ioan Pânzaru, născut în satul Balatina, din judeţul Bălţi. A fost preot în satul Şaptebani, Râşcani. A murit pe scaunul electric, la Comisariatul de miliţie Râşcani, fiind înmormântat la Balatina, după cum ne-a mărturisit nepoata sa, Raisa, în anul 2008. Documentele timpului ne arată că „o amendă în sumă de 18 161 de ruble i-a fost impusă preotului Ion Pânzaru pentru încălcarea legislaţiei sovietice cu privire la culte şi i s-a intentat un proces penal de către procuratura din raionul Râşcani”. Un alt nume este cel al preotului Gheorghe Tudorache, paroh în satul Gruzeşti, judeţul Lăpuşna. A fost asasinat în 1941, de către bolşevici. Despre acest preot unele ziare au scris că s-ar fi găsit printre cadavrele descoperite în 1941, în subsolurile fostului consulat italian din Chişinău. Menţionăm că în 1941, în curtea consulatului italian din Chişinău, de pe strada Viilor nr. 125, unde se instalase sediul NKVD-ului sovietic, au fost descoperite, în vara aceluiaşi an, peste 85 de cadavre, dintre care un grup de 15 persoane, aruncate într-o groapă comună, aveau mâinile şi picioarele legate, totodată, s-au găsit şepci de elevi. Unele cadavre erau îmbrăcate sumar (pijamale, cămăşi de noapte), fapt care denotă că au fost ridicaţi în timpul nopţii de acasă şi executaţi fără a fi cercetaţi. Relatările unor martori oculari, făcute după mai bine de patruzeci şi cinci de ani sunt zguduitoare. Unul dintre aceştia, Tudor Busuioc din Chişinău, declara, peste ani, următoarele: „Foarte multe cadavre erau schilodite barbar, cu ochii scoşi, cu nasul şi urechile tăiate. Cel mai tare şi-au bătut joc de preoţi (…), nu destul că i-au ucis, i-au batjocorit în aşa hal (…), adică le-au tăiat organele sexuale şi aşa i-au găsit în gropi cu dânsele în gură, cu feţele schimonosite de durere şi desfigurare”. Printre cei asasinaţi în faţa consulatului italian erau doi preoţi şi se afirmă că numai unul dintre ei, Gheorghe Tudorache, a fost identificat. Deşi cazul preotului Gheorghe Tudorache rămâne neclar, părintele Vasile Ţepordei relatând că părintele Gheorghe a fost, în 1940, deportat în Siberia şi „…în 1948, când i-a expirat pedeapsa de 8 ani, a fost trimis cu domiciliul obligatoriu în Krasnoiarski Krai… Spre sfârşitul lui 1948 trăia”, cert este însă faptul că şi părintele Gheorghe Tudorache a fost o victimă a dictaturii comuniste, un preot martir al Bisericii noastre.

– Care sunt sursele de informare şi documentare ale Sfinţiei Voastre? Este foarte greu să colectezi informaţii despre cazurile concrete de împuşcare, schingiuire, surghiunire a preoţilor şi credincioşilor din Mitropolia Basarabiei, creştini care şi-au asumat destinul şi s-au opus vitregiei timpurilor, rămânând fideli până la capăt lui Hristos şi Bisericii Lui…

– În 2004, când mi-am schiţat teza de magistru în drept cu tema „Politica antireligioasă a statului sovietic”, pentru susţinere în cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, am avut acces la materiale de arhivă. Preocuparea mea a fost să studiez relaţiile dintre statul sovietic ateu şi Biserica Ortodoxă. Am cercetat actele juridice elaborate de organele puterii de stat şi cele de partid, de la Constituţie şi legi, până la decizii ale organelor administraţiei raionale şi locale, care reglementau activitatea cultelor religioase din Basarabia. Am cercetat în arhive şi diferite plângeri, scrisori, proteste vizavi de maltratările ce se întâmplau aici, în Basarabia. În paralel, mi-am făcut o mapă în care am colectat orice informaţie despre preoţii şi credincioşii maltrataţi, deportaţi sau martirizaţi. Am citit mai multe scrisori ale preoteselor ai căror soţi erau deja împuşcaţi, dar despre a căror martirizare acestea încă nu ştiau. De regulă, aceste scrisori, negăsindu-şi destinatarii, se întorceau de la Vorkuta, din Kazan sau din alte locuri la Securitatea din Chişinău.

– La ce arhive aţi avut acces? Arhiva de stat? Arhiva Serviciului de Informaţii şi Securitate?

– Doar la Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Bineînţeles că aş dori să aflu ce mărturii păstrează Arhiva Securităţii despre preoţii noştri martiri. Mi-aş sacrifica mai multe săptămâni de zile pentru aşa ceva. Cele mai multe informaţii despre aceşti înaintaşi ai noştri martirizaţi de sovietici se află anume acolo. O altă sursă de informare pentru mine a fost presa timpului: Luminătorul, Raza, Misionarul şi altele. Mi-au fost de folos şi unele Anuare care au apărut în România după 1940. Am amintit aici deja despre Jurnalele preoţilor basarabeni refugiaţi în interiorul ţării şi care au fost martori ai suferinţelor îndurate de creştinii din Basarabia. Desigur, mi-au fost de ajutor şi unele reviste, monografii şi studii publicate de-a lungul timpului până astăzi.

– Tabloul pe care îl avem acum despre suferinţele preoţilor şi credincioşilor basarabeni este unul mai larg şi cuprinzător…

– În Patriarhia Română există cercetări serioase în acest subiect, pe când aici, la noi – mai puţin. Avem datoria de a ne îndeplini această misiune nobilă, sfântă aş spune, de cinstire a înaintaşilor şi a jertfei lor pentru Biserica lui Hristos.

– Şi asta în timp ce Basarabia a fost prima parte a teritoriului nostru etnogenetic care a ajuns victimă a ateismului sălbatic. Lumina trebuie pusă în sfeşnic, nu ţinută sub obroc.

– Eu îmi propun să mă bazez pe documentele arhivistice, pe mărturiile orale ale contemporanilor sau ale rudelor celor trecuţi dintre noi şi pe studiile efectuate până acum. Îmi propun să alcătuiesc pentru fiecare preot, mitropolit, arhimandrit, monah sau monahie (au fost călugăriţe de la Jabca împuşcate de sovietici în 1941!) câte o biografie, astfel încât să se cunoască ce înaintaşi am avut şi că aceşti oameni au fost împuşcaţi sau ucişi în alt mod.

– Asta sub aspect istoric, dar cum privim aceste cazuri sub aspect teologic? Este vorba de martiriu şi de sfinţenie sau ar putea avea cineva îndoieli sau semne de întrebare?

– Nu cred că putem avea rezerve în privinţa sfinţeniei acestor martiri, pentru că există mărturii din câte 4-5 izvoare arhivistice diferite care ne vorbesc despre acelaşi lucru în fiecare caz aparte. Cei care ar putea avea eventual semne de întrebare în această privinţă habar nu au ce alte mărturii şi documente se mai ascund în arhivele Securităţii şi chiar la Arhiva Naţională. Îmi doresc ca rezultatul acestei cercetări pe care o întreprind de mai mult timp să fie canonizarea sfinţilor martiri basarabeni, ca preoţii şi credincioşii din Mitropolia Basarabiei să aibă exemple pilduitoare în faţa lor, modele de urmat, ca fiecare să ştie ce rost avem în lume, cum să ne trăim şi să ne sfârşim viaţa, să avem şi o credinţă mai puternică în Hristos şi în viaţa veşnică de dincolo de acest paravan al vieţii pământene. Sper că după încheierea acestei cercetări şi odată cu elaborarea unui studiu istorico-arhivistic să se pronunţe şi autorităţile ştiinţifice de la noi. Iar mai apoi, Mitropolia Basarabiei ar putea înainta Sfântului nostru Sinod de la Bucureşti propuneri concrete în vederea recunoaşterii canonice a sfinţeniei unora dintre fiii, fiicele şi slujitorii Bisericii care şi-au sfârşit viaţa în chip martiric.

– Dincolo de orice îndoială, chiar pornind de la elementele ce ne stau la dispoziţie, aceşti oameni sunt sfinţii lui Dumnezeu.

– Când această recunoaştere canonică se va întâmpla, vom putea să ne gândim – de ce nu? – şi la instituirea unei Duminici a Sfinţilor basarabeni.

– Dacă privim harta hagiografică a spaţiului nostru etnogenetic, observăm că partea lui de la răsărit de Prut reprezintă o pată albă, o zonă care nu ar fi dat sfinţi, nu ar fi rodit şi nu ar fi vlăstărit sfinţi. Şi asta chiar dacă avem posibilitatea să constatăm că pământul nostru de la răsărit de Prut şi de la răsărit de Nistru a fost, de foarte multe ori, un pământ al jertfei pentru Biserica lui Hristos.

– Biserica Ortodoxă Rusă nu a avut ezitări în acest sens. Acolo unde jertfa este evidentă, s-a procedat de mult timp la recunoaşterea ei, la canonizări ale martirilor. Noi, aici în Basarabia, ne-am împotmolit cumva în această privinţă, dar nu este niciodată târziu să ne ducem la bun sfârşit misiunea sfântă de cinstire după cuviinţă a martiriului creştin, ca şi apostolatul nostru de astăzi să fie unul mai eficient.

– Părinte Viorel, vă urez mult succes în această activitate temerară şi de mare utilitate pentru Biserica noastră. Doamne ajută!

Vlad CUBREACOV, FLUX, Ediţia de Vineri Nr.201027 din 16 iulie 2010 (denumire originală: Mitropolia Basarabiei se sprijină pe jertfa martirilor ei)

Lumea Monahilor: – Părinte Roman Braga, aţi venit de curând în România. Vrem să pornim în interviul pe care îl vom realiza, să descoperim prin intermediul Sf. Voastre pe părinţii pe care i-aţi cunoscut în România şi în acelaşi timp să ne spuneţi şi ce experinţe aţi cunoscut Dvs. în Statele Unite unde v-aţi stabilit de foarte mulţi ani… Haideţi să o luăm cu începutul: ce părinţi aţi cunoscut aici?

- Părintele Roman Braga: Este a treia vizită a mea în România şi dacă mă întrebaţi de părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut şi care au avut o înrâurire, o influenţă asupra persoanei mele, sunt aproape toţi în cimitir…Dvs. poate că aţi auzit din scris sau din anumite cărţi, pe care ei le-au publicat, dar eu am plecat de tot…sunt în America de 36 de ani. Şi lucrez în America nu atât printre români, cât mai ales printre ortodocşii americani, cu tineretul născut acolo şi crescut acolo. O să vă dau câteva nume de părinţi care au influenţat viaţa mea spirituală. Poate să fi auzit de părintele arhimandrit Benedict Ghiuş. Cred că a murit la mânăstirea Cernica şi este îngropat acolo. Ei bine, vreau să vă spun că el a fost modelul meu de viaţă. Desigur că şi alţi părinţi îmbunătăţiţi care nu erau cărturari. Pentru că pe mine mă interesează, m-a interesat aşa întotdeauna, nu cei care erau cărturari ci oameni duhovniceşti, mai ales cei simpli. Pentru că ei au o adâncime specială. Pe care cărturarii nu o pot înţelege pentru că sunt mult mai complicaţi şi mai sofisticaţi şi în pregătirea lor spirituală. Nu spun că nu sunt de valoare. Dar adâncimile unui părinte Antipa, de la Cernica, care a trăit vreo 40 de ani în Muntele Athos şi care era „tipicarul” mânăstirii Cernica şi duhovnicul multor intelectuali din Bucureşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească – nu făcuse carte – m-a impresionat. Oamenii simpli spun lucrurilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în metafore şi în pilde pentru că ceea ce nu poţi exprima logic – şi noi exprimăm logic foarte puţin – merge prin pilde, metafore, prin forme de limbă care sunt aproape, prin mit ca să spun aşa. Aşa cum mitologia greacă ne-a dat cultura europeană şi nu se poate o cultură fără Hesiod şi fără Homer în Grecia şi în Europa, tot aşa şi mitologia asta românească, ţărănească ne-a dat nişte călugări mari în mânăstire, care vorbesc în metafore nişte lucruri foarte adânci. Ăsta a fost părintele Antipa de la mânăstirea Cernica. Îmi amintesc când eram student teolog mă duceam la mărturisire şi el mereu îmi spunea: „să nu te faci preot, taică”. Aşa iubea preoţia şi îi era frică de preoţie. El care slujea altarului, aproape întotdeauna: „să nu te faci preot taică, fă-te dascăl de copii”, adică profesor, „că dacă te faci preot, îţi moare soţia, îţi iei altă soţie, s-a terminat cu preoţia, s-a terminat cu mântuirea”, zicea. „Preoţia”, zicea, „e foc, e foc, taică”. Erau nişte oameni, care vibrau, dar nu sentimental şi dramatic cum se întâmplă cu mulţi alţii, dar foarte „la punct”, la obiect, „to the point” cum spunem noi; nu întrebuinţau multe cuvinte. Şi ăsta este părintele Antipa. Îmi amintesc pe urmă tot la Cernica, părintele Fotie, care când slujea Sf. Liturghie sau lua rândul cu săptămâna să slujească Sf. Liturghie, purta un ştergar la gât, aşa de alb…Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă. Şi dvs. dacă sunteţi teologi şi vreţi să vă faceţi preoţi, vă recomand să nu devină comună Sfânta Masă şi Sfânta Euharistie şi Sfânta Liturghie. Pentru că Sfânta Liturghie nu este o rugăciune; este ceva care se întâmplă acolo;vine Dumnezeu şi intră în materie, în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg şi se sfinţeşte, după cuvintele Sf. Maxim Mărturisitorul, tot Cosmosul printr-o Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Universului. Şi ne sfinţim şi noi. Am văzut astăzi un lucru extraordinar la Catedrală, la Catedrala Patriarhală… Nu mai vorbesc că Patriarhul a rămas în urmă că trebuia toată lumea să-l atingă. Dar oamenii întind mâinile să atingă şi pe preoţi şi hainele lui şi tot…pentru că instinctiv ei ştiu că plouă harul Duhului Sfânt în biserică; că nu suntem singuri; că acolo sunt îngerii; că Mântuitorul în Sfântul Potir nu este Singur. Şi acum cu toate că s-a încuiat Catedrala Patriarhală pentru că e noapte, acolo sunt coruri de îngeri, pentru că este Sfânta Euharistie. Ei bine, călugării ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică. Oamenii aceştia simpli m-au cucerit pe mine foarte mult când eram copil. Nu vă spun că am făcut un seminar monahal eu la mânăstirea Cernica, de aceea îi cunosc mai bine pe cei de acolo.
- Şi duhovnicul dvs. de la Canal, care era tot un om simplu şi pe care am putea să îl includem tot în genul acesta de părinţi duhovnici?
- Ei bine, aici este un răspuns puţin mai lung. La Canal am avut un duvohnic, părintele Evghenie, stareţ la Muşunoaiele…şi acela m-a determinat pe mine să mă fac călugăr, pentru că eu nu m-am călugărit de tânăr. Aveţi aici în România acum nişte călugări copii, ceea ce e foarte frumos; sunt nevinovaţi, dar eu m-am călugărit la 34 de ani, după prima închisoare; că să ştiţi că eu am mai avut şi concediu, n-am stat atâta timp în închisoare, în România; mi-au dat un concediu de 5 ani, în care am fost arestat numai la Paşti şi la Crăciun; n-am făcut nici un Paşti şi nici un Crăciun afară. De aceea Patriarhul Iustinian s-a silit ca să fiu scos din ţară. Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh şi care a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă astăzi îl critică şi pe Preafericitul Teoctist la fel, dar ei sunt mari înţelegători ai suferinţei umane. Duhovnicul meu de la Canal, părintele Evghenie, era tot un om simplu şi el. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia „Scara” Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau preoţii catolici şi călugării catolici, cu care eram foarte buni prieteni noi…Noi acolo în închisoare uneam biserica, o desuneam… Numai că nimeni nu ne-a înţeles şi când am ieşit din închisoare, nu s-au uitat la noi; dar ne-am rugat împreună cu preoţii catolici, cu cei uniţi, cu toţi, şi părintele Evghenie, un călugăr smerit ortodox, era în centrul atenţiei lor. Toţi îl admirau. El nu făcea lecturi, dar el recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. Aşa cum era părintele Cleopa. Şi asta m-a influenţat pe mine. Pentru că el mi-a spus: „ să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop”; ca orice om, când am ajuns în închisoare m-am întrebat şi eu în anumite momente grele „de ce Doamne?”, „de ce eu?”; eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: „de ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!”. Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost.

Drumul însingurării, drum către inimă…

În afară de aceasta am avut în a doua închisoare o experienţă mult mai mare, pentru că am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte 1 an sau 2, singuri în celule, pentru că voiau ca preoţii să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani nimeni din cei care au fost în închisoare n-a văzut hârtie, creion sau carte; asta era „tratamentul intelectualilor”; pe cei de dreptul comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste; nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic, dar asta a fost foarte bine pentru că în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că era scopul, ne-a întors către noi înşine ca să ne punem întrebarea: „ce suntem noi?”. Pentru că vă spun: când stai între patru pereţi ai celulei şi nu ai nici un orizont, nici o perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi; trebuie să te întorci, să te duci undeva; nu sunt singurul, dar acolo am descoperit noi infinitul din noi; că persoana umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu, a suflat asupra sa şi I-a dat Dintrânsul ceva care nu moare niciodată. Că adâncul din noi, care este după Sfinţii Părinţi şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este ca un atom, ştii, căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sf. Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorizasem cândva: „voi sunteţi Biserica Dumnezeului Celui Viu că Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în voi”. Atunci am înţeles de ce Mântuitorul a spus: „Împărăţia lui Dumnezeu este în voi”. Că Dumnezeu dacă nu îl căutăm în noi, nu este material sau spaţial să îl plasez într-un colţ, undeva. Trebuie să ne întoarcem să explorăm universul din noi. Explorarea universului din noi este o experienţă care trebuie făcută. Este o aventură mare şi singura în viaţa omului, să ştiţi. Tineretul astăzi fuge. Fug de ei înşişi. Instinctiv ei ştiu că este ceva extraordinar înăuntrul nostru, că Dumnezeu este acolo. Această explorare a universului interior este aventura cea mare.
Trupul este un instrument de comunicare; când două persoane comunică, comunică prin trup; cum să vă explic eu acuma: noi stăm în camera asta într-un univers de unde: unde scurte, unde mai lungi, diferite lungimi de undă; aici e un televizor, dacă apeşi pe un buton acolo vin nişte voci de departe, dar ele n-au în natura lor nimic de-a face cu sârmele alea din televizor sau cu bateriile alea care sunt acolo, sunt cu totul de altă natură; aceasta ar fi după mine şi legatura dintre suflet şi trup; dacă loveşti televizorul acolo într-un loc poate că dispare imaginea, după cum dacă mă loveşti pe mine în tâmpla asta poate că eu ajung să nu mai văd; dar dacă loveşti în altă parte televizorul, dispare sunetul; tot aşa centrul vorbirii din creier, dacă loveşti într-altă parte omul nu mai poate vorbi; dar nu însemnează că omul este creier; sufletul este cel care urăşte, iubeşte, gândeşte la infinit, întrebuinţează cuvântul de „nemurire” că pisica sau câinele nu au ideea de „infinit”, sau animalele. Acesta este omul nemuritor.

Ortodoxia americană sau mărturia adevărului

Întorcându-mă la închisoare pentru că m-aţi întrebat; după prima închisoare am venit şi m-am călugărit. În a doua închisoare am făcut aventura asta a descoperirii centrului ăsta, al centrului religios din om, unde trebuie să îndreptăm toate rugăciunile noastre. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: „ieşirea din tine este ieşirea din Paradis”. Noi acolo în America, ca ortodocşi, avem această misiune: să schimbăm direcţiunea cunoaşterii pentru că Apusul, cultura apuseană din care face parte şi America, are o cultură cosmologică: ei se duc în spaţiul extraterestru, explorează universul din afară de ei. Ortodoxia, şi rostul ei, este ca să întoarcă atenţia omului că mai există o dimensiune. Nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaşterea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt amprentele lui Dumnezeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu trebuie să ne întoarcem înăuntru, şi cunoaşterea lui Dumnezeu este o experienţă personală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine. Dacă începi să te cunoşti „cine eşti tu, cine sunt eu”, îţi dai seama, Îl descoperi pe Dumnezeu întotdeauna, pentru că „omul este icoana lui Dumnezeu”. După cum ştiţi El a zis: „să-l facem pe om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vieţii morale, şi tineretul mai ales nu poate suporta aventura intrării în sine şi ca un fel de scăpare („escape” noi îi spunem) cultivă lucrurile zgomotoase, adică, aşa cum este în Apus vorbesc…Poate că şi aici în România acuma, ceea ce nu aş dori să se întâmple într-o ţară ortodoxă: muzică de-asta, nu rock, rock-ul e clasic acuma, mai nebună muzică există decât atât; se duc la concerte în care se zgârie pe faţă, plâng, îşi rup hainele, concerte care te demonizează.
Nu poate un tânăr în America să stea singur pe o bancă 2 ore. Ce tragedie este! Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii vara, tabere religioase le spuneţi dumneavoastră aici, îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Niciodată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, americanul poate nici n-are noţiunea de biserică pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în scoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de biserică: nu plătim taxe, nu plătim pe proprietăţi, pe nimic, a refuzat să introducă religia în şcoală pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi era o fetiţă care avea 2 radiouri: unul în dreapta, altul în stânga, şi cu 2 căşti, una în urechea stângă alta în cea dreaptă, probabil că erau 2 programe: unul de sport şi unul de muzică din asta, şi eu i-am spus: „shut it off”-„închide-le!”. Şi ştiţi ce mi-a spus? „Părinte, dacă eu le închid, înnebunesc!”. Ce tragedie la o fetiţă de 14 ani să spună lucrul ăsta. „Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Stai 1 oră acolo!”. „Dar ce să fac?”. „Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dumnezeu vrea să-ţi vorbească ceva!”.
Vedeţi ăsta este rolul Ortodoxiei în cultura apuseană. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei şi ce?! Nu pentru asta Dumnezeu ne-a trimis acolo, nu să facem bani; ne-a trimis acolo să deschidem porţile unei cunoaşteri adevărate să deschidem porţile Bisericii pentru că ei nu au Biserică. Sfintele Taine nu există la protestanţi. Nu există în lumea protestantă. Cei care vin la Ortodoxie în America (şi sunt foarte mulţi care vin), parohii întregi de baptişti, mai ales cei din Sud, ei caută Biserica. Şi citesc, pentru că majoritatea celor care se fac ortodocşi sunt intelectuali în America, citesc, şi-au găsit în Constituţiile Apostolice şi la Sf. Iustin Martirul, în Apologii, descrierea Sfintei Liturghii, despre Taine şi se întreabă: „ dar când au dispărut Astea de la noi?”; „suntem noi în Biserică sau nu suntem în Biserică?”. Şi încep să caute Biserica! Interesant că nu se duc la catolici. Pentru că catolicii sunt foarte liberali, să ştiţi. Mai ales după Sinodul al II-lea de la Vatican au reformat Liturghia, au introdus jazz-band în biserică, chitare electrice pentru că ei vor să aducă tineretul în biserică. Tineretul e mult mai înţelept. Tineretul nu se duce. Au pierdut tineretul, vocaţiile toate, pentru că atunci când intri într-o biserică chiar un tânăr vrea să vadă ceva diferit decât pe bulevard. Ortodoxia dimpotrivă vrea să impună ritmul din biserică care este ritmul normal al omului: vezi pe preot ridicând mâinile în sus, pe diacon păşind într-un anumit ritm, cădind biserica. Ăsta e ritmul nostru uman, normal. Pe acesta Ortodoxia vrea să îl impună şi pe stradă, nu să aducă strada în biserică, cum se întamplă în biserica romano-catolică.

Tragedia Occidentului

De aceea spun despre tineretul de acolo şi despre noi toţi care ne ocupăm de ei, dorinţa noastră este, cu ajutorul lui Dumnezeu, ca să schimbăm direcţia cunoaşterii, să schimbăm aşa numita filosofie apuseană, umanismul şi relativismul, care este bazată pe om, nu pe Dumnezeu. Nu se predau în şcoli valori absolute: ce e bine astăzi, mâine poate fi rău/ ce e rău astăzi, mîine poate fi bine; totul este relativ. Dacă Familia şi Biserica nu le dau valori absolute, şcoala nu le dă! Toată filosofia în şcoală este bazată pe evoluţionism, care de fapt nu este o ştiinţă, ci este o filosofie, bazată pe materialismul filosofic al sec. al XVIII-lea. Vă spun un lucru: dacă noi nu venim de nicăierea, cum se învaţă în general în şcolile din Apus, şi nu ne ducem nicăieri, tânărul la 14-15 ani spune: „dar nu merită să trăieşti”; „adică cum: eu nu vin de nicăieri, nu mă duc nicăieri; de ce să trăiesc să mă îmbolnăvesc de cancer, de ce să plătesc taxe la guvern, de ce să nu mă sinucid?!!”. Şi sunt sinucideri multe. Aţi auzit de prin ziare ce s-a întâmplat la Columbine College? E un liceu american şi acolo era o listă pe care elevii o păstrau şi pe care notaseră cum să se sinucidă pe rând… Şi unul dintre ei a vrut să facă un act de „caritate” şi să-i omoare el, a omorât şi studenţii din bibliotecă. De ce? Eu nu-i acuz. Eu acuz sistemul. Pentru că sistemul acesta evoluţionist, care ei spun că e ştiinţific, dar nu este experimentat în laborator, este numai o filosofie. De ce să nu admiţi şi a doua filosofie despre Creaţie şi despre Univers, şi despre studiul naturii decât numai aceea?! Pentru că, n-avem timp acuma să vorbim, există acum în America o mare opoziţie împotriva lui Darwin, s-au publicat cărţi şi sunt mari biologi care au demonstrat în laborator că este imposibilă evoluţia. Dar s-a creat în tineret un anumit „behaviour”, un comportament cum se spune. Ceea ce urmărim noi ortodocşii este schimbarea acestui comportament şi îndreptarea atenţiei oamenilor spre lucrurile eterne şi spre valorile absolute. Cred ca de aia ne-a trimis Dumnezeu în America.
- Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste 2 preocupări să le spun: o viaţă care trebuie să se folosească de economia capitalistă, că acum asta este economia de care se folosesc marea majoritate a statelor lumii, şi pe de altă parte, preocuparea către o viaţă interioară care necesită timp şi într-un fel necesită linişte.
- Acuma liniştea despre care spuneţi dvs. că e nevoie pentru realizarea noastră spirituală este, este în noi, să ştiţi. Vă puteţi bucura de sistemul economic în care trăim şi de libertăţile democratice. Nu trebuie un totalitarism ca să ne realizăm noi spiritual sau întotdeauna o persecuţie. Vă puteţi bucura de toate câte Dumnezeu Le-a dat, Le-a creat. Nu judecaţi capitalismul american prea rău. Este o societate de consum, însă progresul lor… progresul lor de consum este risipa: cu cât se aruncă la coşurile de gunoi în Statele Unite poate România să-şi refacă economia în câţiva ani. Există o anumită raţiune: ca să dea de lucru la oameni; dând de lucru la oameni, aceştia cumpără. Cumpărând, producţia creşte, şi aşa mai departe. Ei au descoperit un mod de a fi, care nu este capitalist. Să ştiţi, americanul nu e capitalist pentru că există un fel socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, la Ford te îmbraci, îţi dă şi maşină din 2 în 2 ani, o schimbi, acolo şi salariul ţi-l consumi. Pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazin de cumpărături, şi de îmbrăcăminte, şi de toate, şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem, dar nu e aşa ca să spui că adună banul undeva, cum înţelegem noi capitalismul clasic; şi-i pune în buzunar şi câţiva trăiesc bine şi ceilalţi nu. Preşedintele de la Ford, care nu mai este Ford, un nepot de-al lui Ford care-i al 5-lea director pe acolo, deschide nu numai fabrici de maşini. Ei fac sateliţi, ei fac lucruri extraordinare, computere, toate lucrurile astea le fac şi tot banul circulă. Nu găseşti un capital undeva. Când spui că anul trecut, de exemplu, General Motors a câştigat sau are un plus de 10 bilioane ăla nu-i păstrat nicăieri, n-o să găseşti niciodată banii ăia. Banii ăia sunt, circulă mereu în producţie şi de producţia asta se folosesc cei care lucrează acolo. Ce să vă spun că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: „fabrica mea”, nu spune: „fabrica lui Domnu Cutare”. Deci nu este un capitalism obişnuit, este un socialism de fapt, dar este altfel structurat, pe vârfuri, nu ca în comunism. Şi chiar şi agricultura acolo este o industrie. Nu poţi să faci, mai mult de 3000 de ha, nu poţi lucra că trebuie să îţi întreţii familia, maşinile. Dar maşinile acelea le cumpără de la cineva. Se asociază între ei. Totul este o industrie. Nu e banul, un ban care să spui: e al meu, la bancă, am atâtea: 300 000 de dolari la bancă. Nu, nu sunt oameni care ţin atâta la bancă. Cumpără acţiuni, intră banii în circulaţie, astfel trebuie înţeles capitalismul american. Însă, aici m-aţi întrebat, să revin acuma la răspuns: cum poţi să trăieşti în societatea asta capitalistă şi totuşi să te ocupi de mântuirea sufletului? Eu cred că nu se contrazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dumnezeu a creat, dar în acelaşi timp Dumnezeu ne-a făcut oameni ca să producem, să muncim, să trăim din munca noastră. Desigur veţi ajunge şi dvs. la un timp când rezultatul muncii vă va da posibilitate să trăiţi, să trăiţi într-un mod cuviincios. Deja au început: curăţenie văd că este, au început oamenii, că nu puteţi să trăiţi izolaţi.

Ortodoxie în Europa

Intrarea asta în Europa e o chestiune care poate fi şi periculoasă şi foarte bună; depinde cum o poţi înţelege. Dar veţi ajunge la un standard european de viaţă economică. Însă viaţa spirituală este cu totul alta: trebuie să te cunoşti pe tine însuţi. Sunt oameni în America, oameni care au funcţii importante, executivi de companii; ăştia sunt cei mai importanţi; nu există compania lui Vasile sau a lui Gheorghe, aşa ceva nu există; dar există „board of directors”, adică mai mulţi directori şi ăia conduc, sunt oameni acolo care sunt foarte religioşi, religioşi nu în sensul că sunt informaţi sau se duc la biserică, dar sunt mistici-religioşi. Deci nu vă împiedică cu nimica să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu Dumnezeu şi să vă bucuraţi de toate câte Dumnezeu a creat. Iar prin munca dvs. le dezvoltaţi şi le înmulţiţi pentru că Adam lucra în Paradis împreună cu Dumnezeu. De aceea şi omul în societate trebuie să producă, să lucreze împreună cu Dumnezeu şi atunci Dumnezeu este satisfăcut. Dar Adam nu producea pentru interesele lui. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om să creeze. Şi creaţia în societate se plăteşte, sigur: fiecare avem talentele noastre şi avem ramurile în care ne dezvoltăm, şi colaborarea între ele este viaţa socială. Nu e imposibil. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie staţi, să nu îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut aici tramvaiele că fac gălăgie în partea asta, sirenele de la fabrică, toate zgomotele astea industriale în care trăim noi, să vedeţi ce este în New York, New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte se poate realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un furnicar, încât nimănui nici nu-i pasă: poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să atârne o coadă după tine, nu se uită nimeni la tine. Pentru că nu-i interesează. Într-o mulţime, de aia, şi New York-ul are totuşi nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări, are…E posibil pentru că asta este altă dimensiune. Este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, există o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar dacă tu ai pace în tine, asta-i de altă natură pacea în noi. A spus Iisus: „Pacea Mea v-o dau vouă”, n-a spus pacea de la Versailles sau pacea de la Paris, a spus: „Pacea Mea v-o dau vouă!”. El e Pacea Lumii. Deci dacă Îl avem pe Iisus în noi, nu vă fie frică. Nu vă fie frică de nici un zgomot din afară. Pentru că acelea au natura lor şi înţelegerea lor. De multe ori sunt prea multe. Şi dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde prin ce perspectivă priveşti.
- Părinte Roman, dar de multe ori suntem puşi în situaţia să lucrăm în nişte companii sau fabrici, sau alte instituţii care promovează, spre exemplu, patimile din oameni: consumarea, consumul. De exemplu o fabrică de arme sau, poate nu chiar aşa de rău o companie care promovează nişte produse care se vând pentru că oamenilor le plac. Şi nu le sunt de folos musai, dar le plac, sunt conform patimilor lor. Rămâi în acea companie şi îţi vezi de pacea pe care ţi-o dăruieşte Hristos sau pleci de acolo?
- Nu, aici se pune un caz de conştiinţă. Cauţi cât se poate să te izbăveşti de acea companie şi să nu mai lucrezi, adică să nu mai lucrezi pentru trezirea patimilor omului şi menţinerea lor, cum este alcoolul sau sigur că nu există o companie de droguri, că alea le fac pe ascuns, dar alcool şi ţigări, şi toate lucrurile astea, caută să nu lucrezi dacă poţi acolo. Să ştiţi că în America se fumează mai puţin ca în România, nici în aeroport, nu se fumează pe aeroport, nu se fumează nici în nici un restaurant, nicăieri. Din instituţiile publice, dacă e fumător, trebuie să se ducă afară, undeva departe…Nu pentru că e o patimă care îţi îngreunează mântuirea. Nu la asta se gândesc. Ei se gândesc la igienă şi la sănătate. Dar totuşi, aşa fac. Conştiinţa lor le dictează ca pe fiecare ţigară americană să se scrie că nu-i bine să se fumeze. Şi atunci, sigur, te mulţumeşti, dar asta nu depinde de dumneata care lucrezi acolo, depinde de directorii fabricii, sau depinde în ultimă instanţă de guvern cum priveşte; dacă guvernul are nevoie de bani şi incită patimile oamenilor: alcoolismul şi tutunul, ca să facă, dacă este în regia statului şi să facă bani pe asta, nu este vina dvs. Dvs. lucraţi acolo ca să aveţi un salariu pentru familie, şi să vă întreţineţi copiii şi familia. Fă-ţi rugăciunea, când te duci acolo dimineaţa şi spune: „Doamne ştiu că asta e, dar nu depinde de mine, depinde de cei care au făcut fabrica, de cei care aprobă, aprobă produsul acesta; nu depinde de bietul muncitor care lucrează acolo ca să îşi întreţină familia”. Nu vă simţiţi chiar aşa vinovaţi şi nu vă acuzaţi. Sigur nu o să lucrezi într-o casă de prostituţie acuma ca să câştigi bani. Aia sigur că depinde de tine. Şi aici într-o oarecare măsură depinde de tine, dacă poţi să găseşti altă ocupaţie, caută să te eliberezi din fabrica asta să te duci undeva unde conştiinţa dumneatale va fi împăcată.
- Părinte, eu vreau să vă întreb acum un lucru care îi priveşte pe preoţi. Cum se poate hotărî un tânăr, dacă a absolvit Teologia, dacă e bine să fie preot sau nu? Deci care e măsura după care ar trebui să judece lucrul ăsta?
- Eu nu cred că mulţi Părinţi. Mă uit la Sinodul românesc, ce tânăr este! Faţă de mine sunt nişte copii cu Harul lui Dumnezeu. Sigur că le sărut mâinile şi picioarele la toţi că sunt arhierei. Dar mă bucur în inima mea că Biserica întinereşte. Şi aveţi arhierei foarte capabili. Şi mulţi din ei sunt foarte duhovniceşti. Am vizitat câteva episcopii acuma. Aveţi călugări ca părintele Teofil, pe care Dumnezeu să îl ţină, este un mare duhovnic. Aveţi alţi duhovnici prin Moldova, sunt călugări duhovnici. Dar vă spun, nu depinde de duhovnic, să fie sfânt ca dumneata să te mântuieşti. Fă-te preot şi slujeşte altarului, slujeşte Sfintele Taine cu credinţa că Duhul Sfânt vine în Sfintele Taine şi lucrează pentru mântuirea oamenilor. Şi te mântuieşti. Duhovnicia nu este o aventură. Sigur am avut duhovnici mari: părintele Arsenie Boca, părintele Benedict Ghiuş, părintele Sofian…Sigur că Dumnezeu nu i-a ţinut tot timpul pe pământ că sunt oameni şi trebuie să moară. Dar să te uiţi în fiecare preot, că ceea ce trebuie pentru mântuirea sufletului are fiecare preot care este hirotonisit de un arhiereu şi are harul lui Dumnezeu. Nu vă uitaţi la slăbiciunile oamenilor pentru că asta ar fi un protestantism. Harul Domnului nu lucrează în Sfânta Liturghie şi în Sfintele Taine prin, sau după, vrednicia preotului, ci lucrează pentru mântuirea oamenilor. Vrednic, nevrednic, oamenii se mântuiesc prin el. Asta este Biserica şi asta este Ortodoxia şi trebuie să ţinem de lucrul acesta. Nu trebuie să ne protestantizăm, să pretindem acuma că fiecare trebuie să fie un părinte Cleopa. Nu, pentru mărturisire şi împărtăşire vă duceţi la oricare preot care are Harul lui Dumnezeu. „O, zice, dar nu mă duc la ăla, ăla e mai glumeţ, glumeşte, eu vreau un duhovnic mai sfânt”. Gradul de sfinţenie numai Dumnezeu îl ştie. Dumnezeu a sfinţit preoţi pentru mântuirea poporului. Şi dumneata faci parte din popor atâta timp cât nu eşti preot. Şi harul preotului din altar este pentru mântuirea ta. Deci să credem în Harul Domnului şi în Sfintele Taine. Biserica este sacramentală. Biserica ortodoxă şi cea catolică, cel puţin aceste două biserici, sunt sacramentale, iar oamenii se mântuiesc prin Sfintele Sacramente, prin Sfintele Taine.

NOI L-AM CUNOSCUT PE PARINTELE ROMAN BRAGA…

A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevăr, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figura de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zîmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de faptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.

Zoe DUMITRESCU-BUŞULENGA

Prea Cuviosul Părinte Roman Braga, indiferent unde îl întâlneşti, la Sfânta Liturghie, la spovedanie, când conferenţiază, când acordă un interviu, sau pe aleea mănăstirii, îţi apare ca un chip sfânt, trăitor în duhul filocalic al isihiei, radiind o lumină taborică.
Cuvintele lui au o vibraţie blândă, sunt aureolate de o iubire nemărginită. Totul în jurul Sfinţiei Sale devine mirific, ponderabilitatea dispare
şi o stare de plutire spre înălţare se instalează pe nesimţite, ca o taină duhovnicească.
Dacă încerci să-l apelezi cu un subiect, care te urmăreşte ca o obsesie, părintele se daruieşte în explicaţii şi ideea devine aşa de simplă şi de clară încât rămâi privind dincolo de cele lumeşti. Este o desăvârşită împlinire a cuvântului, în fapt o sfântă transfigurare…

Alexandru TOMESCU

Roman Braga i-a dedicat întreaga lui viatã în a sluji pe Dumnezeu. Prin armonia si cumpãtarea cugetãrii, prin ascendentul moral şi marele talent duhovnicesc, cât şi pentru exemplul sãu de totalã dãruire în slujba Bisericii şi a oamenilor, acest Apostol al lui Hristos se impune ca o nobilã întrupare a unui om superior, care ştie instinctiv sã armonizeze gândul cu gestul, sã adapteze teoria la practic şi sã transforme golgota suferinţelor în optimism si seninãtate.

Pr. Constantin ALECSE

Orice cinste omenească s-ar acorda Părintelui Roman pentru duhovnicia sfinţiei sale, sună ciudat, deoarece viaţa sa jertfită lui Dumnezeu nu o poate cinsti decât binecuvântarea Celui Căruia i s-a jertfit. Totuşi, Mitropolitul Teodosie al Bisericii Ortodoxe din America i-a acordat o Gramată sinodală şi o medalie a Sfântului Inocent, din bronz. Pe cea de aur a Duhului Sfânt, Dumnezeu i-a dăruit-o de mult.

Dinu CRUGA

sursa: http://www.lumeacredintei.com/

2/2

Părintele Roman Braga, supravieţuitor al experimentului Piteşti, despre întoarcerea în Ţară a românilor din diasporă, familie, vremurile de astăzi. Născut în 1922 în Basarabia, închis peste 10 ani în temniţele comuniste, arestat în doua rânduri, ultima oară cu “Rugul Aprins”. Misionar al Ortodoxiei în ultimii 40 de ani în America de Sud si de Nord.

Dupã al doilea rãzboi mondial, s-a impus în rãsãritul Europei, o ideologie materialistã sprijinitã de fortele securitãtii si ale armatei, ce pãreau invincibile. Întreaga noastrã populatie, era constrânsã sã gândeascã si sã lucreze conform ideologiei bolsevice. Noua putere comunistã, s-a zbãtut prin toate mijloacele, sã realizeze un stat pãgân, “icoana fiarei celei dintâi”:

Aceasta era o lucrare satanicã, cum se profetise în Apocalipsã (Cap. 16, vs. 13). Trei sunt care fac icoana fiarei celei dintâi: Balaurul (Satan), fiara (ideologia materialistã atee) si omul fãrãdelegii (antihristul). Icoana fiarei plãsmuitã de cei trei, este imperiul sovietic, care a persecutat Biserica, precum imperiul roman în primele secole crestine. Cei mari si cei mici, robi si slobozi, erau siliti sã se închine acestei icoane (Ap.13,16), si sã poarte pe frunte si pe mâna dreaptã, semnul fiarei “666″, semnul pãgânismului (Ap. 13,16,18).

Comunismul si ideologia sa, n-au rãmas la cifra 8 a crestinismului, a legii Harului, nici la cifra 7, a legii morale a Vechiului Testament, ci s-a coborât la cifra 6, a ratiunii. Toate fiintele au cinci simturi, omul singur are în plus, ratiunea. Deci omul pãcatului a lepãdat revelatia divinã a Vechiului Testament si a Noului Testament, afirmându-se în numele ratiunii lui – reprezentatã prin cifra 6, “numãr de om” (Ap.13,18).

Asemenea revolutionarilor francezi de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si comunistii, au zeificat ratiunea, distantându-se de Sf. Scripturã si de Bisericã, militând intens pentru o satanizare colectivâ.

Numãrul de “666″ are un înteles simbolic, sase repetat de trei ori reprezintã o afirmare definitivã, statornicã si neschimbabilã a puterii ratiunii (a rãului), cum întreitul “Amin” din crestinism înseamnã: asa sã fie pentru totdeauna.

Numãrul 666, semnul fiarei imprimat pe frunte – înseamnã acceptarea ideologiei comuniste, iar pe mâna dreaptã – înseamnã a actiona conform acestei ideologii. Ne suprind interpretãrile hazardate pe care le dau unii – acestui numãr, încercând sã sperie pe oameni, cã pe buletinele de identitate, sau alte acte, pe anumite produse, este imprimatã cifra “666″. Acest numãr, am spus, reprezintã un cod de înregistrare, o interpretare pur simbolicã, iar încercãrile de a semãna frica în sufletele oamenilor simpli si evlaviosi sunt rãuvoitoare, cu interese obscure.

Pericolul îl reprezintã însã acest nou asalt al lui antihrist, a profetilor mincinosi sub denumirea de New Age! Sub umbrela Noii Ere (New Age) se ascund practicile magice africane si orientale, cum sunt: bioenergie, spiritism, practici yoghine, parapsihologie, satanism s.a. Acestea toate încã ne tulburã mintea, si ne fac sã lucrãm în directia acestei ideologii. Spre deosebire de sistemul comunist impus prin fortã, aceste noi tendinte de înstrãinare de ceea ce este bun si drept, încearcã o cale mai subtilã pentru a se impune, se încearcã un fel de “vrajã”menitã sã cucereascã pe cei slabi de înger, care umblã dupã senzational si nu sunt bine informati din punct de vedere cultural si crestin, si sã-i ducã la pierzare.

Va veni vremea când si acesti “hristosi mincinosi” vor cãdea, cum a cãzut si comunismul. Dacã puterea comunistã a cãzut prin puterea lui Dumnezeu – sub amenintarea focului atomic – acestia vor cãdea prin sabia Cuvântului lui Dumnezeu (Ap.19,21). Va fi o confruntare între Evanghelia dreaptã si cea falsificatã de profetii mincinosi. Ei vor primi o loviturã definitivã din partea Domnului nostru Iisus Hristos care nu lasã Biserica întemeiatã de El pe seama vulgului, deoarece Domnul guverneazã, Domnul binecuvânteazã dar si pedepseste.

Dacã în comunism, pentru a putea “vinde si cumpãra” (Ap.l3,l7), a însemnat realizarea unui compromis între Bisericã si stat, apoi sã stim cã acest amestec nu este plãcut lui Dumnezeu, care ne spune sã nu slujim la doi stãpâni. Comunistii acceptau sã se vesteascã ciuntit Cuvântul lui Dumnezeu, numai atât cât sã nu aducã atingere ideologiei lor.

Biserica, fiind amenintatã cu oprimarea, încerca “sã cumpere” fãcând politizare în predici si publicatiile sale si “sã vândã”, sã vesteascã Cuvântul lui Dumnezeu mãcar în parte. Dacã nu acceptai sã politizezi predica si publicatiile, nu aveai dreptul sã vinzi.

Cum se vede raportul vânzare – cumpãrare astãzi ? Astãzi nu te mai constrânge nimeni cu forta sã te lepezi de credinta ortodoxã, dar se încearcã ademenirea (vrãjirea) pe diverse cãi, ca sã rupã din trupul Bisericii. Confruntati cu sãrãcia, slabi în credintã si slabi educati, unii cad pradã acestor urzeli ale diavolului. Si astãzi, diavolul umblã îmbrãcat în piele de oaie, având atârnat de fiecare smoc de lânã, câte o sticlutã cu momealã (asa cum îl vãzuse odinioarã Sf. Macarie), foarte diferite în continut, dupã plãcerea fiecãruia. Încercarea este de a te atrage în asociatiile si sectele lor. Cum putem rezista acestor tentatii care ne asalteazã sistematic la tot pasul? Nu trebuie sã disperãm, ci sã ne încredem în Domnul “cãci orice sfat vor sfãtui, risipi-l-va Domnul” cum spune proorocul Isaia. Îndeosebi cei tineri, mai aplecati spre experimente noi, trebuie sã se fereascã de senzational, de desfrâu, de prieteniile si tovãrãsiile rele. Sã respecte morala crestinã. Iar preotii, au datoria sã se roage cu evlavie sã predice cuvântul Evangheliei lui Hristos cu vreme si fãrã vreme, prin vorbã si prin faptã. Iar monahii, sã-si pãzeascã cu sfintenie cele trei voturi monahale si cele 7 laude. Sã fie statornici în mânãstire si sã aibã ca ideal, sfintenia.

Quo vadis mundi ?

Societatea umanã, sub fermentul principiilor evanghelice, se aflã într-o continuã transformare, procesul transformator se desfãsoarã lent, dar cuprinde toate aspectele vietii umane. Vedem în toate acestea, providenta divinã care intervine în “odiseea” atât de complicatã si zbuciumatã a vietii omenesti. Biserica, prin cuvântul si harul dumnezeiesc, lucreazã la o asezare mai bunã si mai dreaptã.

Biserica crestinã, de veacuri a predicat mila, adevãrul si dreptatea, cine a înteles si a fãcut, ascultând de cuvântul Bisericii fericit este. Iar cine nu a fãcut pânã în vremurile noastre, i se dã posibilitatea în zilele noastre sã vadã omenirea vrând, nevrând, cã vârfurile categoriilor sociale sunt silite de gloatele furioase sã umple lipsurile celor ce sunt în mizerie si sãrãcie.

Astfel vedem cã se apropie plinirea vremii, a realizãrii dreptãtii sociale pe pãmânt, a pãcii lui Hristos, a bunei voiri între oameni. Sã nu ne mire faptul când, vom vedea chiar cu ochii nostri, realizându-se si pacea între popoare, când mândria nationalã dusã la exces, care promoveazã: agresiunea, expansiunea, neocolonialismul, dorinta de hegemonie, va fi smeritã, va fi îmblânzitã, iar imperiile cu tendintã de dominatie mondialã îsi vor schimba conceptul de dominatie prin fortã, în conceptia de a sluji, de a se dãrui în slujba statelor slab dezvoltate din punct de vedere economic si cultural, si vor turna din plusul lor, în golul statelor care sunt în lipsã, si chiar înfometate.

Când popoarele mari de tot felul vor respecta drepturile integritãtii nationale, dreptul la autodeterminare, independentã totalã, neamestecul în treburile interne, iar popoarele mici si mijlocii nu-si vor mai vedea amenintatã fiinta neamului, iar relatiile de orice naturã se vor face pe dreptul de avantaj reciproc si cu dãruire chiar fatã de statele slab dezvoltate, atunci se va realiza pacea lui Hristos în lume. Atunci se vor împlini cuvintele proorocului Isaia care zice: “El va fi Judecãtorul neamurilor, El va hotãrî între un mare numãr de popoare, asa încât din sãbiile lor îsi vor fãuri fiare de plug si din sulitele lor, seceri; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia si nu vor mai învãta arta rãzboiului” (Isaia 2,4).

Si va veni într-adevãr o epocã ce se întrevede, când se va îmblânzi tot omul si toate popoarele se vor conduce nu prin dreptul fortei, ci prin forta dreptului.

Arhimandrit Mina Dobzeu, 29 martie 2000

Mãnãstirea “Sf. Ap. Petru si PaveI” Husi – Judetul Vaslui.

Antonina Sârbu
http://www.documentar-ortodox.blogspot.com/

Recenzie:„Preotul în Biserică, în lume, acasă”, de Antonie Plămădeală

Pr. Dr. Cristian Muntean,

„Pe unii oameni îi vindeci cu cuvântul; pe alţii îi îndrepţi cu pilda vieţii tale”, scria Sfântul Grigore de Nazianz în sfaturile pe care le dădea preoţilor.

Un astfel de om, care vindecă prin cuvântul său şi prin pilda vieţii sale este, fără îndoială, înalt Prea Sfinţitul Antonie. Şi pentru a ne-o dovedi din nou, dacă mai era nevoie, a însumat un număr de cuvântări ocazionale într-o carte, pentru a readuce în atenţia noastră dimensiunea reală a preotului ca păstor de suflete şi păstrător al tradiţiilor noastre româneşti.

Întreaga culegere stă sub înţelepciunea cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur care sunt luate drept motto: „Mai multe sunt valurile care frământă sufletul preotului, decât vânturile care frământă marea”, prin ele autorul avertizându-ne că nu se va opri la lucruri de suprafaţă ci va încerca să pătrundă mai adânc, spre conştiinţă prin conştientizare. în acest context lucrarea devine de maximă actualitate pentru că vizează preotul din perspectiva întregii sale vieţi, putând fi considerată un adevărat manual sau îndrumător de pastoraţie.

Încă de la început autorul ţine să precizeze că nu poţi fi preot pe jumătate – ori eşti preot după rânduială ori nu eşti preot cu adevărat – iar întreaga slujire a preotului trebuie să fie mereu un mandat din partea episcopului argumentând că şi episcopul este supus Sfântului Sinod. Nesupunerea ar însemna excluderea principiului ierarhic din normele canonice. „Declaraţia” pe care preotul o citeşte înainte de hirotonie stă mărturie până la moarte despre promisiunea făcută în faţa lui Dumnezeu, a episcopului şi a credincioşilor.

Stilul colocvial în care este întocmită lucrarea dă posibilitatea cititorului de a se reîntâlni pe parcursul aceleiaşi cărţi cu anumite idei ce se vor axiomatice în lămurirea şi înţelegerea multor probleme ce ţin de aspectele practice ale preoţiei făcând apel la dictonul latin „Repetitio mater studiorum est”. Deşi dă impresia unei cărţi de specialitate adresată preoţilor, studenţilor şi elevilor seminarişti, ea se adresează şi credincioşilor tocmai spre înţelegerea în profunzime a misiunii ce o are de îndeplinit preotul.

Autorul, cu o logică cuceritoare şi deschis unui posibil dialog cu cititorul, învaţă „cu timp şi fără timp” greutatea misiunii avertizând, spre luare aminte, cuvintele Apostolului Pavel: „Nu nesocotiţi harul care este întru voi”. Această bună chibzuială a harului ce sălăşluieşte în preot trebuie înţeleasă în ansamblul ei, cu toată înţelepciune şi pedagogia de care trebuie să dea dovadă cel ce şi-a asumat „jugul lui Hristos”. Autorul ţine să precizeze că nici soţia preotului nu este lipsită de chemare lansând chiar ideea unei adevărate misiuni din partea ei.

Mitropolitul Antonie cere ca preoţii să fie „oameni ai vremii” argumentând: „a fi om al vremii tale, înseamnă şi a îndrepta relele vremii tale, nu a te adapta la ele, sau a le promova”. Un rol important în acest sens îl are pregătirea intelectuală şi viaţa religios morală a preotului sau a candidatului la preoţie. Modelul lui Şaguna, la care face apel şi autorul, întăreşte credinţa că preotul trebuie să facă efortul de a ajunge un om complex care să îmbine munca şi rugăciunea, căci: „dacă părinţii ne nasc pentru lumea de aici, preoţii ne nasc pentru lumea de dincolo”.

Autorul nu ocoleşte îndemnurile omiletice întărind ideea necesităţii pregătirii predicii „până la amănunte” şi lăsând să se înţeleagă obligativitatea unui program de lectură pentru că preotul este în primul rând un educator.

În duhul Sfinţilor Părinţi dar inspirat de celebra poezie „If” (Dacă) a lui Rudyard Kippling, autorul concentrează într-un capitol opt sfaturi către preoţi „spre neîncetată luare aminte” delimitând opt principii fundamentale în asumarea misiunii preoţeşti. Nu uită să amintească studenţilor că primul examen nu îl susţin în faţa profesorilor ci a propriei conştiinţe pentru că preoţia nu este profesie ci vocaţie. Episcopul nu este chemat să hirotonească „diplome de licenţă” ci oameni cu vocaţie preoţească. „Licenţa în vocaţie – spunea mitropolitul Antonie – se pregăteşte şi se susţine în decursul desfăşurării întregii vieţi preoţeşti şi misionare”.

Actualitatea lucrării este redată de modul tranşant cu care autorul priveşte necesitatea evoluţiei tinerei generaţii de preoţi făcând să se înţeleagă că Biserica are nevoie de preoţi nu de „refugiaţi în preoţie”. Autorul este generos în argumente iar planurile sale sunt cât se poate de variate demonstrând adâncă cunoaştere în multe domenii de activitate. Îndeamnă pe studenţi să înveţe pentru a şti, pentru a fi oricând capabili de răspunsuri substanţiale în faţa credincioşilor, aducând aminte de dictonul: „Non schole discimus sed vitae”.

Se opreşte şi asupra altor probleme de acută actualitate cum ar fi aşa-zisa „evanghelizare” a României, arătând diferenţa esenţială între Sfinţii Evanghelişti şi „lupii răpitori îmbrăcaţi în piele de oaie”. Arată rolul pe care îl are preotul în contextul lumii de azi, în şcoli, armată, spitale sau penitenciare, întărind ideea preotului ca om al vremii sale.

În adevărata explozie a construirii de noi biserici, autorul atrage atenţia necesităţii unor construcţii care să poată reda arhitectural starea de rugăciune căci „o biserică trebuie să fie icoană şi predică, prezenţă divină şi chemare divină”. Iar pentru a întărit cele expuse ne prezintă într-un capitol următor „agiornamentto”-ul din arhitectura modernă a bisericilor din Apus ce serveşte esteticul dar nu serveşte sentimentul religios.

Ultimele capitole ale cărţii redau modelele inestimabile ale trăirii şi gândirii ortodoxe, adevărate lumini pentru toate generaţiile de preoţi: Sf. Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz, îndemnând la lectură prin comentariul făcut asupra Tratatelor despre preoţie ale lui Sf. Ioan, Grigore şi Efrem Sirul.

În finalul lucrării, mitropolitul Antonie, făcând apel la bogata sa experienţă pastorală, dă unele sfaturi pentru preoţi într-o problemă deosebit de complexă şi delicată cum e spovedania, accentuând ideea că preotul trebuie să ştie să întrebe. Iar ca să poţi întreba, spunem noi, este nevoie de multe răspunsuri pe care le dobândeşti mai ales prin stăruinţă.

Întreaga lucrare, deşi este asamblată din părţi distincte, se încadrează într-un tot unitar ce ţine să redea lumii de azi profilul adevăratului preot ce nu poate rămâne nepăsător în faţa vremurilor pe care le trăieşte.

Din această pricină mitropolitul Antonie rămâne „un generos” faţă de toţi cei care vor avea răgazul şi bucuria de a-i lectura cărţile sau şansa de a-i asculta „cuvântul care vindecă.”